Femeia, 1989 (Anul 42, nr. 1-11)

1989-01-01 / nr. 1

24 IANUARIE 185924 IANUARIE 1989 Gînduri despre UNIRE Totdeauna, in preajma zilei de 24 ianuarie, cînd sărbătorim actul istoric din 1859, pasul spre unirea românească, imi vin in minte, simultan, trei lucruri: întii, ogorașul de trei prăjini de pe Ceuca satului natal, al doilea, monumentul lui Alexandru Ioan Cuza din Piaţa Unirii din Iaşi, şi al treilea, scena cindi, la 24 ianuarie, cu o jumătate de veac in urmă, am cintat şi am jucat ,,Hora Unirii" in jurul statuii lui Cuza, din centrul Craiovei. Dacă mă întreb de ce memoria jonglează cu acest triptic compus din elemente disparate. imi răspund, in sinea-mi, pentru că monumentul de la Craiova adeverește ca personalitatea întruchipată acolo in bronz este cea care simbolizează un fenomen unic $ vital: Unirea. Atunci cînd, din Botoșani pînă-n Virciorova, secind Milcovul „dintr-o sorbire", poporul a realizat o singură ţară: statul român, temei solid pentru Unirea cea Mare, înfăptuita la 1 Decembrie 1918 Al treilea, pentru că monumentul din Iaşi al lui Vodă Cuza şi al celor care i-au fost sfetnici: Kogălniceanu, Alecsandri Negri simbolizează efortul intelectualilor progresişti, care au luminat şi antrenat poporul sa aleagă in adunările ad-hoc oameni voitori de bine patrioţi, iar aceştia să urce in scaun de cirmnuitor la 5 ianuarie 1859 pe colonelul Cuza — un „om nou, la legi nouă". Şi apoi, in continuare, să facă a fi ales şi la Bucureşti, prin voinţa poporului, la 24 ianuarie, intru adeverirea stihului: „Să invirtim hora frăţiei/ Pe pămintul României". Dacă noul stat şi-a ales capitala politică la Bucureşti, Iaşului i s-a conferit nobilul titlu de Capitală a culturii naţionale prin înfiinţarea primei universităţi române şi prin angajare de profesori din tot spaţiul românesc, inclusiv Transilvania, aflată încă sub stăpinire străina. De altfel, primirea ca profesori a revoluţionarilor paşoptişti transilvăneni — Simion Bărnuţiu, Augustin Treboniu Laurian, Ion Maiorescu, Ion Roman şi mulţi alţii — ţinea să demonstreze lumii ca poporul român e unit şi intreg prin origine, istorie, obiceiuri, limbă, cultură, voinţa de a trăi in acelaşi stat national Desigur, mi-i mai greu să fac a se înţelege de ce pentru un fecior de ţăran Unirea din 1859 îi aminteşte de ogoraşul de trei prăjini de pe Ceuca, ogoraş care s-a tot divizat intre fraţii care l-au săpat cu hîrleţul şi l-au cultivat cu cinepa, pina la cooperativizare. Ideea legăturii cu Unirea porneşte de la o vorbă a bunicului. ..Mă, nepoate, frintura asta de ogor e din ce-a primit tata mare de la Cuza cind a împroprietărit ţăranii Aceea a fost, atunci, o faptă mare şi bună pentru noi, ţăranii, pentru că l-am ales pe Cuza domn, iar el ne-a dat pamint şi a făcut Unire. Şi-i o amintire frumoasă..." Acum un sfert de veac, micul ogoraş din copilărie s-a îngemănat cu alte zeci asemenea intr-o tarla mare, roditoare, întinsă pe tot dealul, unde cooperatorii ară cu tractoarele şi griul creşte in spic că vrabia. Peisajul contemporan, în văzul celor de azi, măsoara distanta, enorma distanţă de timp, de concepţie, de viaţa, de istorie. Desigur, etapa reformelor lui Cuza a trecut de mult. Ele insă au consolidat Unirea, dîndu-i o nouă bază socială şi economică, adică au creat România modernă, care şi-a putut cuceri independenta in 1877 şi desăvirşi Unirea în 1916 Ca de atea ori. şi 'm Expunerea făcuta la şedinţa comună a Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a organismelor democratice şi organizaţiilor de masă şi obşteşti, tovarăşul Nicolae Ceauşescu recomandă istoricilor şi nouă tuturor românilor, să ţinem permanent vie în conştiinţe amintirea marilor evenimente şi faptele ilustrelor personalităţi istorice Şi cum istoria grăieşte şi prin analogii şi comparaţii, amintesc ca in Muzeul de istorie al municipiului Bucureşti se află o stampă îngălbenită de vreme, adevărat document, reprezintă Dîmboviţa revărsată, mare parte din capitala de atunci inundată Pe străzi, nabtuirea apelor noroioase se ridica pînă la burta cailor. Pe acoperişuri de case doborîte de şuvoaie, femeile şi copiii se caţără să scape de înec. Atmosfera tulbure, de jalnica sărăcie, mizerie şi nenorocire in mijlocul apelor furioase, Cuza Vodă călare, însoţit de un aghiotant, dă ordine şi supraveghează salvarea oamenilor Era in 1862 Să ne plimbăm acum, in acest ianuarie 1989, pe malurile Dîmboviţei cristaline, întinerite, înfrumuseţate cu construcţii inalte, marmoreene, cu fruntea în lumină ce se oglindesc măreţ in unda limpede şi liniştita Să privim in jur, cu luare aminte, şi să gindim istoria. O istorie nouă şi măreaţă, extinsă la dimensiunile întregului teritoriu al României de azi O istorie cu care ne mindrim, făurită după Congresul al IX-lea al partidului, de noi, cei de azi, pentru cei de miine, toţi „Uniţi încuget şi-n simţiri". DUMITRU ALMAŞ Centenar EMINESCU Porni Luceafărul. Creşteau în cer a lui aripe. Şi căi de mii de ani treceau In tot atitea clipe. Povestea vieţii lui Embiescu ar trebui si înceapă ca amara poveste a lul Hyperion prin poemul său Luceafărul. A fost odată ce-n poveşti, a fost ca niciodatăun post singular intre toţi poeţii, a fost şi a rămas in sufletul neamului Voievod peste cuvintele limbii române, cărora le-a dat strălucire ţări pereche Eminescu — acest „Dante valah“, cum l-a numit un alt poet, Aron Cotruş — s-a născut la Botoşani, la 15 ianuarie 18501 din — poet naţional In toată puterea corintului şi profund reprezentativ pentru destinul istoric al unui intreg popor —, şi venea mult mai de demult şi mal de departe dii adincurle miraculoasei poveşti a neamului nostru şi din toate colţurile spaţiului carpato-danubiano-pontic, peste care se legăna de mii de ani. In ritmuri de trohei, durerea fără leac a Mioriţei şi pe care le-a străbătut cu piciorul cu legino folclor, cunoscind graiul viu al oamenilor şi bogăţindu-se de frmuseţle lor. Venea, ca o misterioasă lumină, pe căi de „mi de ani“ dn basmul vechi al rinei Oochii, dat doina, murmurată-n dulce corn şi tinguită-n bucium, venea dn matricea stilistică a sufletului românesc, pe care l-a mărturisit lumii ca nimeni altul, vestind-o că sintem aici dintotdeauna, urmaşi de daci şi de romani, că am rămas mereu acasă, infruntindu-ne cu vitregiile sositei şi creind o Umbă „ca un fagure de miere", că omu-i trecător, pe pămint rătăcitor, că „vremea trece, vremea vine, toate-s vechi şi nouă-a toate", că „ce e val ca valul trece", iar noi ca popor trebuie să ne ţinem, cum am fost aşa răminem, înfrăţiţi cu unul şi ramul, cu codrul şi izvoarele, intr-o legătură incoisolubili cu natura patriei şi Istoria zbuciumată a vitejilor noştri. Embrescu l-a evocat lumii in poeme cosmogonice inegalabile mitul propriei naşteri la început, pe cind fiinţă nu era, nici nefiinţă, pe cind totul ara lipsă de viaţă şi voinţă", pentru a-i vorbi apoi de cei de la Rovine, de Ştefan cel Mare, de cei ce s-au înfruntat cu semiluna, apârindu-şi sărăcia şi nevoie şi neamul, de tulburarea noastră in fata curgerii ireversibile a timpului, de florile de tai ce cad peste creştetele îndrăgostiţilor ca o dulce ploaie, de nostalgia pe care o trăim după ele, rindunetele, cind pleacă toamna de la noi, despre soarta neamului şi a poetului, despre sufletul ce arde-n iubire ca para, nu mărind întristat „plopii fără soţ", ori dorindu-l dulce! Română la trecutul mare, mare viitor". Imperechind cuvinte care — cum zicea Mihail Sadoveanu — nu s-au aflat niciodată împreună de la începutul tarnă, Dimnescu a făcut dintr-o ţară şi dr-un popor un cintac nepieritor, pe care l-au rostit şi-l vor rosti toate generaţiile de români Pornită din rădăcinile adinei ale foseforului nostru, creaţia lui s-a rideat la cea mai pură gindire filozofică, fiind o sinteză inartă şi un punct de pornire pentru îătreaga sensibilitate românească, biriurind benefic poezia modernă, artele plastice, muzica, baletul şi limba poporului nostru, care poartă pe cuvintele ei efigia inegalabilei sale personalităţi Căci, după Eminescu, sa vorbeşte şi se scrie altfel mai frumos şi mai bune româneşte, cuvintul incârcindu se de o muzică Intrinsecă şi înălţătoare, ca la marii poeţi ai lumi. Gindim cu sporul de profunzime lăsat de Eminescu, vorbim cu sporul de expresivitate altoit de el în cuvintele limbii române şi simţim mai nuanţat bucuria şi neliniştea, melancolia dulce, sentimentul patriotic cu sporul de sensibilitate adus de Eminescu. De aceea, ziua sa de naştere sete o zi de mare sărbătoare, căci marele poet e un simbol al geniului creator al neamului nostru, al martiriului pe care l-a suferit ca să supravieţuiască. Creaţia lui se identifică pina la contopire cu atnopsihologia noastră, cu felul nostru de a iubi de a gimi şi a simţi de a nu cinsti trecutul glorios şi a ne visa un viitor strălucit, în poezie, dramaturgie, proza şi publicistica sa el ne-a dezvăluit adevărurile fundamentale despre existenţa noastră ca Indivizi şi ca popor. De aceea, orice român care vrea să se cunoască, să-şi dezlege tainele inimii să-şi descifreze enigmele sufletului să se aşeze intr-o ecuaţie logică cu neamul din care face parte şi cu umanitatea, in genere, e dator să-l studieze, cu temeinicie, ceea ce ar fi şi un semn de binemeritată cinstire, acum. In anul centenarului morţi sale Efortul de a cunoaşte, munca tenace sunt singurele mijloace de a ne cinsti înaintașii ION DODU BĂLAN Un cer de stele dedesupt Deasupra-i cer de stele - Părea un fulger nentrerupt Rătăcitor prin ele.