Flacăra Iaşului, iulie 1962 (Anul 18, nr. 4922-4947)
1962-07-01 / nr. 4922
/tag. t-a Recunoştință La terminarea discuţiilor din obişnuita şedinţă de lucru a brigadierilor, Mihu anume ieşi mai repede şi căută să rămină singur ca s-o poată aştepta pe Nela. Temător să nu-l încurce la vorbă careva dinţr® cei care plecau, băiatul se trase în umbră boschetelor de boul-de-nerge prăfăcîil*du-se că se odihneşte admirînd stelele, susurul abia bănuit ăl copacilor şi toate cite măi erau de admirat în noaptea calmă de vară. Rotind privirea însă, mai mult decit tremurul constelaţiilor, urmărea prin geamul luminat discuţia prelungită a Nerei cu preşedintele. Se cunoştea după gesturi, după fetul cum îşi repezea mereu pârul scurt pe Spate, că e inca furioasă, incercind să-i ghicească vorbele, Mihu işi dădu seama că făta asta îi place chiar aşa indîrjită, cu ochii adunaţi fulgere sub sprincenele puternice, cu bărbia care lasă impresia unui caracter îndărătnic, persistent. Preşedintele o asculta zîmbind ca în faţa unor toane copilăreşti. Preşedintele Calistru e unchiul ei, dar in şedinţă nici el nu i-a ţinut partea. Nici el, aşa cum n-a aprobat-o nici Mihu. Se pare că hîtrul de Calistru a spus o glumă reuşită care a deconcertat-o o clipă pe veterinară . Nela a uns scurt şi apoi a rămas pe gînduri. Sa părea că norii furtunii se depărtează şi, de undeva, se iţeşte o geană da soare inseninindu-i mai Intîi fruntea bombată. Mihu răsuflă ceva mai uşurat. Poate că-i trece supărarea şi vor merge împreună, ca şi în alte seri să se plimbe şi să discute. Pe o asemenea vreme ar fi păcat să n-0 conducă acasă pe Nela, înaintînd aproape în neştire pe uliţele adormite. Ea va mai rămine, după obicei, o clipă în poartă şi el se va întoarce fără grabă la sediu, unde işi ară camera de găzduire, gîndindu-se la ea. Amincoi își pregătesc proiectul da diplomă, s-au intilnit la Zătreni din simplă întîmplare, nu se cunosc încă într-atît incit să fi epuizat subiectele legate de viitoarele profesiuni. Numai tăcela e în satul ei natal, pe cind el e străin de comună, ba încă pe deasupra şi orăşean. Deşi a împlinit de mult luna de cinc se află aici în practică, nu a ajuns să la cunoască pe toate ale satului ; chiar fata asta, viitoare medic veterinar, e în vreie privinţe pentru el un semn de întrebare. Nu mai departe, nu înţelege comportarea ei faţă de oamenii CU care lucrează. Şi acum se întreabă dacă n-a fost din partea lui o greşalâ sau o indelicateţe că In controversa dintre veterinară şi brigadierul zootehnic i-a dat dreptate ultimului. Totuşi, nu putea proceda altfel. Raţiunea nu trebuie subjugată Sentimentului. Nela a inceput Să-l placă şi tocmai de aceea nu poate să o vadă nedreptăţind pe cineva.Chiar dacă secretarul de partid nu l-ar fi Invitat \ „Tovarăşul inginer ce ^părere are I“ tot nu ar fi tăcut. He,10rit că brigadierul judeca just lucrurile şî era de datoria Iul, în calitate 'îde coleg şi prieten, să-i arate Nelei greşeala. Ea Insă l-a ascultat cu buzele strunte, n-a aprobat şi nici n-a dezaprobatspusei a lui, nici nu l-a privit măcar. 'Indiferenţa ei chiar prefăcută l-a durut şi oarecum l-a indîrjit. Acum se gîndeşte dacă nu a fost prea dur. Dacă a afirmat ceva ilogic sau greşit, ea de ce nu l-a combătut ? A rămas nemişcată, cu bărbia sprijinită in pumni, cu privirea în gol, o atitudine ce ar fi vrut să exprime deziluzia- cel puţin aşa i s-a părut lui şi a regretat că s-a amestecat intr-o dispută care nu era din specialitatea lui. S-ar fi putut eschiva că e agronom de cîmp dacă n-ar fi fost ea la mijloci-a căutat apoi privirea, ca fata să înțeleagă bine că nu putea rămine indiferent și nici nu-o putea lăsa alături de adevăr, dar Nela îl ocolea. E limpede că s-a supărat. Acum o așteaptă să se explice. N-ar vrea ca î:t::::::5;sssîîs»i«;ssii*«îiîi4iiiiîîs;î!!sîîîis!î;*sîîsss~is8iiîs»ss SCHIŢA Nela sâ-l considere Ca pe unul ce a încercat să sa pună bine cu preşedintele. Uite-o, Se pregăteşte de plecare. Nu e bine s*o aştepte pitit Intre boschete- Ar înţelege că o aşteaptă anume şi poate ar interpretă că sa simte vinovat și vine cu scuze- Mai bine o ia irtainte pe alee, spre poartă mare. Vă merge încet și ea il va ajunge din urmă, ca dih Ihtîmplare. li aude paşii pe scările de piatră, apoi scîrțîind pe prundiş. Se apropie. Să se prefacă in continuare că e absent la toate ? Nu e cavaleresc să n-o intimpine. S-ar putea considera jignită ! Mihu se opri- Da ce i-o fi bâtînd așa inima și i-s buzele uscate ? Cum sâ înceapă vorba ? Nela n-a fost niciodată supărată pe el. Dar ce s-a intîmplat ? Observind că e așteptată, fată s-a răsucit brusc pe tocuri șî a pornit îndărăt. - Nela ! - Ca doreşti, tovarăşe Inginer ! (de unde glasul acesta rece şi ironic !) - Aş fi vrut... să-ţi spun... noapte bună. - Mulţumesc, la fel. Băiatul rămase fără glas, privind-o cum se depărtează cu paşi hotăriţi pe poteca ce tăia livada. înţelese că, spre a-l evita, se duce acasă direct pe drumul cel mai scurt, nu pe uliţele ocolite pe care el le numea cu drag, in sinea lui, „drumul Iar de seară". Va ieşi de la sediu prin portiţa din prisacâ şi de acolo pînă in bătătura ei sint doar cîţiva paşi. Nu mai voia sâ se plimbe cu el. Nu ştia ce sâ facă ? Primul Imbold a fost s-o lase in apele ei, dar fl părea râu de toate ■ de supărarea ei nefondată, de nepriceperea Iui, de seara asta minunată care parcă li aștepta. „Nu trebuie s-o las să plece așa", se hotărî deodată. Mal bine să ne certăm dacă va fi cazul, dar să nu rămină înveninată. Din ceartă se vede de partea cui e adevărul, pe cind aşa ea se va simţi singură sî va plinge. In primul rînd e vorba de o colegă de promoţie, chiar dacă nu ar mai fi şi altceva. Porni hotărît după ea, aproape alergînd. „Ce naiba, fata asta nu vede decit ambiţia ei Cind Intră in poiana stupinei, O văzu revenind. Se înapoia de la portiţă cu paşi rari, parcă şi-ar fi măsurat umbra slabă pe care i-o inseira jumătatea de lună ivită dih ţiului norilor vineţii. Mihu o apucă de braţ şi o scutură l - De ce te-ai supărat ! înţelege că nu puteam face altfel. Ar fi fost Itit*potrivă convingerilor mele. - Sâ nu crezi că m-am întors sfi-ţi ascult convingerile, încercă dlnsa să-l îndepărteze mina, dar fără să reuşească. S-a intimplat ca portiţa sâ fie închisă. Astă e tot, ca să fii lămurit. -* Atunci tu sint recunoscător portiţei, zîmbi Mihu şi se alătură Umbrei potrivindU-şi păşii-Noaptea adia căldură aromitoare ca un cuptor după cei copt cozonaci . Calmul ei suveran le cuprinsă treptat sufletele. Supărarea Nelei mai scapără în citeva fraze de reproş, după care se topi in confesiune. Fiică a unui fost ţăran sărac şi luat înainte de Ceilalţi pentru că de multe ori bunătatea e luată drept prostie, fata aceasta vedea urmele unui neînţeles complex de inferioritate, manifestat in ambiţia de a arăta zotrenilor că cineva şi, in orice caz, nu are slăbiciunea tatălui. I se părea că brigadierul Zootehnic, Om In virstă şi priceput, ii minimalizează ştiinţa şi vrea s-o domine. Dacă ar reuşi aceasta, alunelea rămine de rîsul satului şi nu mai are ce căuta la Zătreni. Această temere o făcea sâ-l nedreptăţească pe brigadier, dar mai bine aşa decit Să fie considerată clipa. Mihu se gîndi că, poate In mod Inconştient, Nela vrea să răzbune umilinţele din trecut ale părintelui ei şi, parcă începea s-o înţeleagă. In orice caz, nu aceasta era calea de a se impune Satului. Căutind cuvintele cele mai potrivite, băiatul ii Vorbi calm despre firea ţăranului, atit cit o cunoştea, care nu se lasă convins docil prin rezultate palpabile. El măsoară ştiinţa avansată cu baniţa, nu cu fraza. Or, faptele concrete nu pot fi obţinute decit altoind ştiinţa acumulată in facultate pe practica acestor oameni legaţi de realităţile terenului. Trebuie să învăţăm unii de la alţii, susţinu dinsul. Se opriseră de citeva ori la poarta Nelei, dar tot nu se indurau sâ se despartă. *■ Promîte-mî că-mi vei asculta sfatul, Nela, și o să vezi că va fi bine. Ar fi vrut să mai adauge ceva dar nu găsea cuvintul. Parcă i-ar fi ghicit încurcătura, fata ti strinse brațul cil putu de tare, ti dădu un bobîrnac ușor peste nas drept răspuns şi fugi In curte urîndu-i noapte bună cu glasul ei limpede de totdeauna. Nu mai era supărată. Mihu făcu drumul spre sediu fericit ca niciodată in viaţa Iul. Fluiera încetişor să nu trezească dulăii şi ducea in fiinţa Iul parfumul fetei care il stătuse aşa de aproape. Era mândru da încrederea pe care i-o arătase Nela și de comportarea lui bărbătească . O asemenea fată merita un sprijin temeinic. Ce bine că n-a lăsat-o să plece supărată ! Pentru , aceasta trebuie să-i fie recunoscător portiței. li fugise semnul, așa că găsi normal să facă o plimbare pină la stupină. Se rezemă de ostreţe, simţind nevoia să le mingile ca pe o fiinţă ce ţi-a făcut un mare bine. Portiţa Insă il privea Indiferentă deşi băiatul fi era sincer recunoscător. Cu atit mai recunoscător cu cit constată că nu era închisă. AUREL LEON Medalii Pe bronzul pur privirea de-mi rămine, văd holdele de griu fremătătoare valsind uşor in unduiri de mare şi prefirind miresme dulci, de pine. Văd cioctrini rotite-n slăvi, sprintare — şi-n inima oceanului de grine te văd pe tine omule, stăpine, cu bolta frunţii arcuităn soare Iţi simte holdamina pe aproape, cu mingîieri de soare si de ape, cind blinda printre spice se așează — Azi veacul, om îngemănat cu zorii, efigii de stăpîn îi încrustează pe aurii medalii de victorii! CONSTANTIN SCRIPCA Ieri seara, şi-a început turneul în oraşul nostru colectivul Teatrului Naţional din Cluj. Printre spectacolele ce vor fi prezentate la Iaşi se numără şi piesa „Tacite, lanche şi Cadîr“. un clişeu: O scenă din „Tacite, lăncile şi Cadîr“ în iterpretarea actorilor clujeni, NIAGARA IAȘULUI Nr. 4922 Cronica teatrală „Inşirte mărgărite“ de Victor Eftimiu, la Teatrul Naţional din Iaşi s-au împlinit anul acesta cincizeci de ani de la prima reprezentare ieşeană a poemului feeric „Inşirte mărgărite“, jucat cu o distribuţie strălucită din care făceau parte, in afară de marea Aglae Pruteanu, artişti de renume ca Radu Demetrescu, G. Gîrjă, Vlad Guzinski, I. C. Damira, V- Boldescu (in rolul Vrăjitoarei), I. Profir, C. Momuleanu ş.a. Iniţiativa reprezentării celei dinţii opere teatrale a lui Victor Eftimiu aparţinea lui Mihail Sadoveanu care, în calitate de director al Naţionalului, îşi propusese să sprijine şi sprijinea efectiv producţia dramatică originală. Spectacolul oferit recent în premieră pe aceeaşi scenă îmbracă, aşadar, ei caracterul festiv al unei aniversări. Autorul a luat parte la spectacol şi de data aceasta, retmemorindu-şi emoţionat momentul debutului de acum o jumătate de vede. Poetul şi dramaturgul care ne-a dat intre timp o operă bogată şi trainică s-a aplecat din nou Cu acest prilej, cu dragostea meşteşugarului îmboldit de ideea perfecţiunii, asupra feeriei create la tinereţe, aducind încă mai multă limpezime şi armonie acestui basm cu valori şi semnificaţii artistice inedite. In adevăr, Inşir-te mărgărite, piesa jucată ani la rind pe diferite scene ale ţării şi îndrăgită de mai multe generaţii de spectatori, rămine, aşa cum afirmă acad. G. Călinescu „o încîntătoare şi fericită producţie a teatrului nostru“. Temei folclorice a idealităţii etice şi erotice sugerată de dragostea între Făt-Frumos şi Ileana Cosinzeanca, de calităţile lor morale - oglindă a însuşirilor sufleteşti ale poporului - autorul i-a adăugat note şi sensuri noi care o îmbogăţesc şi o dezvoltă în linia sensibilităţii şi a Interesului de a cunoaşte a omului contemporan. Smeul, de pildă, nu ne mai apare o fiinţă monstruoasă, ci un însingurat. Geneza miturilor este văzută astfel dintr-un unghi critic, tipic mentalităţii avansate. Pre- Izentarea grupurilor de ţărani carefabulează în legătură cu acţiunile Smeului este, în acest sens, concludentă. In spectacolul ieşean s-a urmărit, cu rezultate apreciabile, sublinierea spirituală, în nota umorului uşor persiflant, a credulităţii naive şi a spiritului fabulatoriu, de esenţă folclorică. Naraţiunea flăcăului (denumit In ultima versiune a piesei, Păcală) care relatează consătenilor săi lupta lui Făt-Frumos cu Smeul este edificatoare. Ea a fost realizată de actorul A. Tuca cu un umor detaşat şi cu un apreciabil simţ ae autenticităţii, deşi cu unele mici exagerări privind redarea onomatopeică a luptei celor doi voinici. Actul de nesupunere al Sorinei faţă de voia tatălui său semnifică aspiraţia spre un ideal mai înalt, idealul omului care respinge conformismul tradiţional. Dar şi Sorina şi Ileana Cosînzeana cea răpită şi ascunsă de Smeu, sunt lipsite de resentimente. Dimpotrivă , comportarea lor exprimă un prag Inait de umanitate. Regia recentului spectacol ieşean, asigurată de MC. Moldovanu, s-a arătat atentă faţă de aceste semnificaţii ale textului care, aşa cum am afirmat şi mai sus, departe de a constitui dramatizarea corectă a unui basm, rămâne o deplină valorificare a simbolurilor folclorice, o încercare reuşită de interpretare artistică realistă (în spiritul realismului fantastic) a genezei şi a funcţiei miturilor populare. Ajutată de Un cadru scenografic care îmbină simplitatea cu cerinţele sugerării ambianţei feerice - In, acest sens contribuţia Hristofohiei Cazacu se cuvine menţionată In Chip deosebit - regia a închegat o reprezentaţie plăcută ochiului, punctată şi de dorinţa rezolvării simbolurilor create de autor. Fără îndoială, un surplus de fantezie ar fi accentuat binevenit latura feerică, şi nu ne îndoim că ea se putea aplica in tratarea acestui armonios poem, dacă distribuţia şi circumstanţele în care spectacolul a fost pregătit (cu mişcare şi cadru adaptate din capul locului pentru spectacol în aer liber) ar fi îngăduit o mai strînsă concentrare a forţelor artistice. Distribuţia a căutat să facă faţă rolurilor şi, alături de artista emerită Margareta Baciu, a Cărei viguroasă artă compoziţională Constituie în clipa de faţă coloana vertebrală a întregului spectacol, nu voim ezita a cita iar sensibilitatea Adinei Popa, ţinuta lui Dorin Varga, (care în Făt-Frumos rămine la atributele exterioare ale rolului), ingenuitatea autentică a Lidiei Persofschi sau relieful ciştigat de personajele interpretate de C. Sava, N. Veniaş, M. Grosaru şi contribuţia notabilă a lui Teofil Vîlcu şi a Angelei Birsan. Este cazul să facem insă din nou o observaţie de ordin general asupra deficienţelor artei vorbirii scenice, deficienţe care ies la iveală mult mai supărător atunci cind e vorba de rostirea versurilor. In ultima vreme şcoala dar şi regizorii acordă o prea mică atenţie rostirii expresive. Ea constituie, însă, un element esenţial al artfei actoriceşti. Pară o rostire expresiva şi acordată textului ,deci fără un glas format pe timbru, fără ştiinţa perfectă a frazării şi fără respectarea regulilor versificaţiei (atunci cind e vorba de piese în versuri, cum este şi poemul lui Victor Eftimiu) nu-i posibilă transmiterea clară şi pregnantă a ideilor cuprinse de opera dramatică. A ignora versul cantabil dar somptuos al autorului. Sub pretextul vorbirii fireşti, realiste, înseamnă a săvîrşi o eroare naivă, asemănătoare, de exemplu, aceleia a executării la hlahdeiinä a unei sonate grave pentru vioară sau clavir. Turtirea ritmului şi a rimei, sub cuvînt că trebuie evitat retorismul duce la inexpresivitate. Ridicăm din nou această obiecţie care are legătură in genere cu arta vorbirii actoriceşti, considerînd că (poate în cadrul Studioului teatral) există la Iaşi toate condiţiile prielnice rezolvării ei. Felul cum şi-a susţinut rolul Margareta Baciu este o pildă şi îu această privinţă. Maeştri ai artei vorbirii (inclusiv a rostirii versurilor) ca Army Braesky şi George Popovici, artişti emeriţi, pot ajuta efectiv tineretul in Scopul arătat, bineînţeles dacă ar eXiSta preocupare şi iniţiative organi- zatorice pentru aceasta. Pînă atunci, singurul răspunzător rămine, pentru vorbirea inexpresivă, regizorul. Dealtfel, avem să-i mai reproşăm acestuia acele „tablouri vivante“ de la începutul şi finele spectacolului, care, aşa cum au fost realizate, şi cu personalul cu care au fost executate, nu Şi-au justificat rostul, lăsînd impresia unei improvizaţii stîngăce. Mai reţinem. In afară de actorii deja menţionaţi contribuţiile meritorii ale lui I. Schimbisch! (intr-un rol Care il convine prea puţin), VI. Jurăscu, viguros, însă excesiv ca Intensitate şi fără nuanţe, C. Cadeschi, Virginica Bălănescu, Valea Marinescu, Emilian Popescu, N. BARBU Corurile reunite ale Filarmonicii și Operei ieșene. -ty/sxr»•y/vXTAiyrx-cXAVAVAXyA-«rAXVAXrAN vAVVAMVA-tyAVI-Atenia literară ieşeană ti actualitatea De curînd, filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. a organizat o discuţie în jurul problemelor ridicate de activitatea criticii literare ieşene. Discuţia s-a bucurat de activa participare a unor cunoscuţi scriitori şi critici literari din Bucureşti, Cluj, Tg. Mureş şi — bineînţeles - din Iaşi, printre care: V. Em. Galan, Al. Dima, D. Micu, D. Costea, Ion Oarcăşu, Eug. Simion, Ion Lungu, Săvin Bratu, N. Barbu, Galfalvi Zsolt ş.a. Una din concluziile care s-au impus In mod deosebit se referă la necesitatea sporirii combativităţii criticii literare ieşene. Dar, Înainte de a aborda aceasta problemă să amintim aprecierile pozitive intrunite de contribuţiile multora dintre semnatarii sectorului de critică al „Iaşului literar“. Articolele semnate de Dumitru Costea, Val. Panaitescu, Nicolae Barbu, Al. Andriescu, V. Adăscăliţei, Lucian Dumbravă, Liviu Leonte, cronicile, recenziile şi notela semnate de Aura Pană, I. Sirbu, Mihai Dragan şi alţii se alătură efectiv unei reale şi active prezenţe a laşului în ansamblul vieţii literare contemporane. De la articolul de evidentă atitudine critică, „Poezia de atmosferă“, semnat de D. Costea şi pînă la causticul pamflet „Estetica spasmodică“ al lui Val. Panaitescu, „laşul literar“ a publicat diverse articole, cronici sau note ,în care sunt abordate probleme literare actuale. In general, sectorul de critică al „Iaşului literar“ este cuprinzător, şi receptiv la evoluţia fenomenului literar contemporan, evoluţie care este consemnată şi comentată cu probitate ştiinţifică şi obiectivitate. In afara articolelor amintite, materiale de generalizare, interesamte, au semnat, printre alţii, Lucian Dumbravă şi Mihai Drăgan. In acelaşi timp, se poate Insă uşor constata că este vorba de sporadice luări de atitudine, alăturate, e drept, insumare cuprinzind contribuţii interesante, unele insă consemnative sau cu alunecări spre apologetică. Airmaţia aceasta a fost primită, în cadrul consfătuirii, cu rezerve, unii participanţi la discuţii adjudecîndu-şi şi pe viitor dreptul de „a lăuda ceea ce merită să fie lăudat“. Desigur lauda îşi are rostul şi justificarea ei, dar în locul unei inutile dezbateri asupra adevăratului sens al cuvîntului „apologie“, este mai indicat să se găsească modalităţile cele mai corespunzătoare pentru ca locul aprecierilor generale, superficial entuziaste, sau acela al obiecţiilor diplomatic plasate în texte excesiv de generoase, să-l ia în toate cazurile observaţia critică imatură şi exigentă, animată de pasiunea pentru promovarea realelor valori literare. Asemenea articole nu au lipsit din paginile „Iaşului literar“, dar — ia. r,ăşi sumarele revistei au cu- prins şi articole îri care complezenţa gestului critic era evi- dentă. Citatul din recenzia la romanul „învăţătorii“, al lui Şerban Nedelcu, referitor la „toată fermitatea caracterului" personajului principal care rămine mult dator recenzentului sub acest raport, poate fi pus alăturea de unul similar: „Meritul de seamă al dramaturgului este acela de a fi izbutit să creeze o veritabilă figură de erou pozitiv“, etc. Este vorba de Coman Boţogan din „Costache şi viaţa interioară“ aprecierea supralicitând în mod evident calităţile personajului. Asemenea complimente gratuite, pot fi identificate şi în unele cronici sau recenzii semnate de N. Barbu, Aura Bană, I. Apetroaie şi alţii. Ele pot fi Infinite uneori şi în aprecierile emise de critica literară ieşeană, cu ocrotitoare efuziune lirică, asupra creaţiilor literare ieşene, privite nu întotdeauna cu deajurt, discernămînt critic. Problema unei profunde cunoaşteri a vieţii este în centrul unor Infierbintate dezbateri la care au participat şi numeroşi critici literari. In această direcţie, surprinzătoare pare a fi afîrmaţia lui Lucian Dumbravă care în articolul „Critica literară şî cuvoiaşterea vieţii“ (Iaşul literar, nr. 12—1961) emite părerea că: „Viaţa socială şi cea Intimă a omului contemporan este domeniul primordial de investigaţie al scriitorului, pe cită vreme domeniul primordial al investigaţiilor criticului literar este opera de artă“. După ce face precizarea că „critica literară descinde din estetică, iar estetica din filozofie“, Lucian Dumbravă recomandă criticilor literari în deficit de documentare, drept surse de informaţie „presa, radioul, televiziunea, cinematograful, conferinţele, consfătuirile, etc.“. „Documentarea sa (a criticului literar, n.n.), mai spune L. Dumbravă, presupune (ca şi în cazul scriitorilor dealtfel) multe, foarte multe ore de studiu şi meditaţie în tovărăşia şi intimitatea cărţilor şi a ideilor“. Medicind la „domeniul primordial al investigaţiilor criticului 11- ter,ar fi ajungi inevitabil la con- cluzia că numai lipsa unui contact mai direct şi mai viguros cu realităţile contemporane, cu Viaţa tumultoasă (In intimitatea căreia n-ar avea absolut nimic de pierdut critica literară ieşană dacă şi-ar petrece o parte din timpul premergător celui destinat studiului) duce la formulări stereotipe, convenţionale, fără eficienţă critică. Intimitatea cărţilor şi a ideilor, lectura presei şi vizionarea filmelor sunt bineînţeles necesare şi utile, dar nu suficiente pentru un critic literar care vrea să se pronunţe în cunoştinţă de cauză asupra veridicităţii şi fermităţii caracterului eroului pozitiv sau a capacităţii cutărui sau cutărui complex de fapte de a sugera semnificaţii ale realităţilor contemporane. Articolul lui Lucian Dumbravă este in general judicios şi chiar dacă cuprinde şi afirmaţii discutabile, el constituie insă o participare a criticii literare ieşene la dezbaterea unei probleme în care se înfruntă opinii destul de variate. Subliniindu-se, in cadrul consfătuirii, seriozitatea şi corespunzătoarea ţinută ştiinţifică a sectorului de critică al „Iaşului literar“, s-a făcut insă remarca, printre al-tele ,că Intervenţiile revistei ieşene în discuţiile deschise de articole publicate in alte reviste, abordînd problemele majore ale fenomenului literar contemporan, sînt sporadice, fără continuitate. Atitudinii militante îi este preferată după cum s-a mai spus, una consemnativă. Astfel, în articolul „Romanul La cea mai înaltă tensiune şi critica literară“, Z. Oronea se mulţumeşte să inventarieze toate opiniile criticilor care s-au pronunţat asupra cărţii in cauză, omiţînd să exprime tocmai propria sa poziţie. In ansamblu, sumarele revistei „Iaşul literar“ nu fac suficient loc discuţiilor literare. Rubricile „Scriitori la masa de lucru”, „Artişti ai scenei“ alături de cea mai recentă „Artiştii plastici“ îmbogăţesc, cu unele excepţii, doar conţinutul informativ al revistei. Pe de altă parte, cronica literară este susţinută în bună măsură de critici literari ai altor publicaţii (Eugen Simion, Z. Ornea) revista arătîndu-se „în genere parcimonioasă încă cu acordarea spaţiului cerut de asemenea dezbateri“ la care s ar putea angaja criticii literari, teatrali, plastici din Iaşi. Nu este lipsit de interes să arătăm că In nr. 4/1962 al „Iaşului literar“ D. Costea (prea rar prezent în sumarele revistei) şi Al. Adriescu susţin păreri fllametrale puse cu privire la utilizarea neologismelor în poezie. Acolo unde Al. Andriescu („Elemente vechi şi noi în limbajul poetic") găseşte material lexical încărcat cu sensuri figurate foarte bogate, D. Costea („Doi poeţi tineri“) remarcă doar cuvinte care „nu au nici o justificare estetică". Printre altele, aceleaşi exemplificări („estetica apelor“ „ca de neon e luna" etc.) sunt chemate să ilustreze tezele şi ale unuia şi ale celuilalt dintre cei doi critici. Este de presupus că, având deci despre ce discuta (acesta este doar un exemplu) şi oferindu-i-se spaţiu, critica literară ieşeană va păşi mai curajos pe teritoriul unor pasionante dezbateri în sprijinul dezvoltării fenomenului literar contemporan. Acelaşi lucru despre critica teatrală, care este reprezentată in ultimele şapte numere ale revistei huma! prin schiţe monografice ale unor actori de prestigiu ai Naţionalului ieşean, ne mai cuprinzînd, de la cronica închinată spectacolelor, de deschidere a actualei stagiuni teatrale, decit o cronică a spectacolului „Cezar şi Cleopatra“ — amplă in ce priveşte analiza textului, exagerat de laconică în ce priveşte analiza Spectacolului propriu zis. Să mai adăugăm că, în cadrul recentei consfătuiri, s-amai observat absenţa revistei în reflectarea activităţii artistice desfăşurate pe celelalte scene atit din cuprinsul regiunii (Opera de Stat, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul de Stat din Bîrlad, Teatrul de păpuşi) cit şi din regiunile înconjurătoare (Suceava, Bacău, Galaţi). In ceea ce priveşte cronica plastică, chiar dacă e trecută la rubrica „Note“, i se poate pretinde o ţinută mai riguros ştiinţifică. A spune că „impresionează plăcut continua căutare a artiştilor plastici în per- fecţionarea mijloacelor de eX- primare, pentru ca alfabetul lor, cromatic să corespundă aspiraţiilor şi exigenţei proprii“ sau că „în loc de a se mulţumi să meargă pe comoda Cale a utilizării unei tehnici verificate şi apropiate de el, (artiştii plastici ieşeni n.n.) îşi revizuiesc continuu claviatura, eliminînd ceea ce li se pare că nu mai corespunde cerinţelor noi, chiar dacă fac acest lucru cu uneia riscuri“ - înseamnă să faci abstracţie de criteriul principal de apreciere al operei de artă, mai ales dacă mi explici despre ce fel de riscuri e vorba. * Multe din problemele ridicate mai sus sunt în atenţia criticii literare ieşene, a redacţiei revistei „Iaşul literar“. Deosebit de interesant In acest sens este Interviul acordat de unul din prestigioşii critici literari, prof. univ. Al. Dima, interviu publicat în nr. 4/1962 al Iaşului literar, în care se subliniază necesitatea unei mai strinse legături a criticii cu viaţa. Rezolvarea acestei probleme va prilejui neîndoielnic criticii literare ieșene noi, unanim apreciate, realizări. S. TEODOROVICI