Flacăra Iaşului, iulie 1962 (Anul 18, nr. 4922-4947)

1962-07-01 / nr. 4922

/tag. t-a Recunoştinț­ă La terminarea discuţiilor din obiş­nuita şedinţă de lucru a brigadierilor, Mihu anume ieşi mai repede şi căută să rămină singur ca s-o poată aştepta pe Nela. Temător să nu-l încurce la vorbă careva dinţr® cei care ple­cau, băiatul se trase în umbră bos­chetelor de boul-de-nerge prăfăcîil*­du-se că se odihneşte admirînd ste­lele, susurul abia bănuit ăl copacilor şi toate cite măi erau de admirat în noaptea calmă de vară. Rotind pri­virea însă, mai mult decit tremurul constelaţiilor, urmărea prin geamul luminat discuţia prelungită a Nerei cu preşedintele. Se cunoştea după gesturi, după fe­tul cum îşi repezea mereu pârul scurt pe Spate, că e inca furioasă, in­­cercind să-i ghicească vorbele, Mihu işi dădu seama că făta asta îi place chiar aşa indîrjită, cu ochii adunaţi fulgere sub sprincenele puternice, cu bărbia care lasă impresia unui caracter îndărătnic, persistent. Preşedintele o asculta zîmbind ca în faţa unor toane copilăreşti. Preşedintele Calistru e unchiul ei, dar in şedinţă nici el nu i-a ţinut partea. Nici el, aşa cum n-a apro­­bat-o nici Mihu. Se pare că hîtrul de Calistru a spus o glumă reuşită care a deconcer­tat-o o clipă pe veterinară . Nela a uns scurt şi apoi a rămas pe gînduri. Sa părea că norii furtunii se depăr­tează şi, de undeva, se iţeşte o geană da soare inseninindu-i mai Intîi frun­tea bombată. Mihu răsuflă ceva mai uşurat. Poate că-i trece supărarea şi vor merge împreună, ca şi în alte seri să se plimbe şi să discute. Pe o asemenea vreme ar fi păcat să n-0 conducă acasă pe Nela, înaintînd a­­proape în neştire pe uliţele adormite. Ea va mai rămine, după obicei, o clipă în poartă şi el se va întoarce fără grabă la sediu, unde işi ară camera de găzduire, gîndindu-se la ea. Am­inc­­oi își pregătesc proiectul da diplomă, s-au intilnit la Zătreni din simplă întîmplare, nu se cunosc încă într-atît incit să fi epuizat su­biectele legate de viitoarele profe­siuni. Numai tă­cela e în satul ei natal, pe cind el e străin de comună, ba încă pe deasupra şi orăşean. Deşi a împlinit de mult luna de cinc se află aici în practică, nu a ajuns să la cunoască pe toate ale satului ; chiar fata asta, viitoare medic veterinar, e în vreie privinţe pentru el un semn de întrebare. Nu mai departe, nu înţelege comportarea ei faţă de oa­menii CU care lucrează. Şi acum se întreabă dacă n-a fost din partea lui o greşalâ sau o indelicateţe că In controversa dintre veterinară şi briga­dierul zootehnic i-a dat dreptate ul­timului. Totuşi, nu putea proceda alt­­f­el. Raţiunea nu trebuie subjugată Sentimentului. Nela a inceput Să-l placă şi tocmai de aceea nu poate să o vadă nedreptăţind pe cineva.­­Chiar dacă secretarul de partid nu l-ar fi Invitat \ „Tovarăşul inginer ce ^părere are I“ tot nu ar fi tăcut. He­­,10rit că brigadierul judeca just lu­crurile şî era de datoria Iul, în calitate 'îde coleg şi prieten, să-i arate Nelei greşeala. Ea Insă l-a ascultat cu buzele strun­­­te, n-a aprobat şi nici n-a dezaprobat­­spusei a lui, nici nu l-a privit măcar. 'Indiferenţa ei chiar prefăcută l-a du­rut şi oarecum l-a indîrjit. Acum se gîndeşte dacă nu a fost prea dur. Dacă a afirmat ceva ilogic sau greşit, ea de ce nu l-a combătut ? A rămas nemişcată, cu bărbia sprijinită in pumni, cu privirea în gol, o atitudine ce ar fi vrut să exprime­ deziluzia- cel puţin aşa i s-a părut lui şi a re­gretat că s-a amestecat intr-o dispută care nu era din specialitatea lui. S-ar fi putut eschiva că e agronom de cîmp dacă n-ar fi fost ea la mijloc­i-a căutat apoi privirea, ca fata să înțeleagă bine că nu putea ră­­mine indiferent și nici nu-o putea lăsa alături de adevăr, dar Nela îl ocolea. E limpede că s-a supărat. Acum o așteaptă să se explice. N-ar vrea ca î:t::::­::5;sssîîs»i«;ssii*«îiîi4iiiiîîs;î!!sîîîis!î;*sîîsss~is8iiîs»ss SCHIŢA Nela sâ-l considere Ca pe unul ce a încercat să sa pună bine cu preşe­dintele. Uite-o, Se pregăteşte de plecare. Nu e bine s*o aştepte pitit Intre bos­chete- Ar înţelege că o aşteaptă a­­nume şi poate ar interpretă că sa simte vinovat și vine cu scuze- Mai bine o ia irtainte pe alee, spre poartă mare. Vă merge încet și ea il va a­­junge din urmă, ca dih Ihtîmplare. li aude paşii pe scările de piatră, apoi scîrțîind pe prundiş. Se apropie. Să se prefacă in continuare că e absent la toate ? Nu e cavaleresc să n-o intimpine. S-ar putea considera jignită ! Mihu se opri- Da ce i-o fi bâtînd așa inima și i-s buzele uscate ? Cum sâ înceapă vorba ? Nela n-a fost niciodată supărată pe el. Dar ce s-a intîmplat ? Observind că e așteptată, fată s-a răsucit brusc pe tocuri șî a pornit îndărăt. - Nela ! - Ca doreşti, tovarăşe Inginer ! (de unde glasul acesta rece şi ironic !) - Aş fi vrut... să-ţi spun... noapte bună. - Mulţumesc, la fel. Băiatul rămase fără glas, privind-o cum se depărtează cu paşi hotăriţi pe poteca ce tăia livada. înţelese că, spre a-l evita, se duce acasă direct pe drumul cel mai scurt, nu pe uliţele oco­lite pe care el le numea cu drag, in sinea lui, „drumul Iar de seară". Va ieşi de la sediu prin portiţa din prisacâ şi de acolo pînă in bătătura ei sint doar cîţiva paşi. Nu mai voia sâ se plimbe cu el. Nu ştia ce sâ facă ? Primul Im­bold a fost s-o lase in apele ei, dar fl părea râu de toate ■ de supărarea ei nefondată, de nepriceperea Iui, de seara asta minunată care parcă li aștepta. „Nu trebuie s-o las să plece așa", se hotărî deodată. Mal bine să ne certăm dacă va fi cazul, dar să nu rămină înveninată. Din ceartă se vede de partea cui e adevărul, pe cind aşa ea se va simţi singură sî va plinge. In primul rînd e vorba de o colegă de promoţie, chiar dacă nu ar mai fi şi altceva. Porni hotărît după ea, aproape alergînd. „Ce naiba, fata asta nu vede decit ambiţia ei Cind Intră in poiana stupinei, O văzu revenind. Se înapoia de la por­tiţă cu paşi rari, parcă şi-ar fi mă­surat umbra slabă pe care i-o inseira jumătatea de lună ivită dih ţiului norilor vineţii. Mihu o apucă de braţ şi o scutură l - De ce te-ai supărat ! înţelege că nu puteam face altfel. Ar fi fost Itit*­potrivă convingerilor mele. - Sâ nu crezi că m-am întors sfi-ţi ascult convingerile, încercă dlnsa să-l îndepărteze mina, dar fără să reu­şească. S-a intimplat ca portiţa sâ fie închisă. Astă e tot, ca să fii lă­murit. -* Atunci tu sint recunoscător portiţei, zîmbi Mihu şi se alătură Umbrei po­­trivindU-şi păşii-Noaptea adia căldură aromitoare ca un cuptor după ce­i copt cozo­naci . Calmul ei suveran le cuprinsă treptat sufletele. Supărarea Nelei mai scapără în citeva fraze de reproş, după care se topi in confesiune. Fiică a unui fost ţăran sărac şi luat îna­inte de Ceilalţi pentru că de multe ori bunătatea e luată drept prostie, fata aceasta vedea urmele unui neînţeles complex de inferioritate, manifestat in ambiţia de a arăta zotrenilor că­­ cineva şi, in orice caz, nu are slăbiciu­nea tatălui. I se părea că brigadierul Zootehnic, Om In virstă şi priceput, ii minimalizează ştiinţa şi vrea s-o do­mine. Dacă ar reuşi aceasta, alunel­ea rămine de rîsul satului şi nu mai are ce căuta la Zătreni. Această te­mere o făcea sâ-l nedreptăţească pe brigadier, dar mai bine aşa decit Să fie considerată clipa. Mihu se gîndi că, poate In mod In­conştient, Nela vrea să răzbune umi­linţele din trecut ale părintelui ei şi, parcă începea s-o înţeleagă. In orice caz, nu aceasta era calea de a se impune Satului. Căutind cuvintele cele mai potrivite, băiatul ii Vorbi calm despre firea ţăranului, atit cit o cu­noştea, care nu se lasă convins docil prin rezultate palpabile. El măsoară ştiinţa avansată cu baniţa, nu cu fra­za. Or, faptele concrete nu pot fi obţinute decit altoind ştiinţa acumu­lată in facultate pe practica acestor oameni legaţi de realităţile terenului. Trebuie să învăţăm unii de la alţii, susţinu dinsul. Se opriseră de citeva ori la poarta Nelei, dar tot nu se indurau sâ se despartă. *■ Promîte-mî că-mi vei asculta sfa­tul, Nela, și o să vezi că va fi bine. Ar fi vrut să mai adauge ceva dar nu găsea cuvintul. Parcă i-ar fi ghicit încurcătura, fata ti strinse brațul cil putu de tare, ti dădu un bobîrnac ușor peste nas drept răspuns şi fugi In curte urîndu-i noapte bună cu glasul ei limpede de totdeauna. Nu mai era supărată. Mihu făcu drumul spre sediu feri­cit ca niciodată in viaţa Iul. Fluiera încetişor să nu trezească dulăii şi du­cea in fiinţa Iul parfumul fetei care il stătuse aşa de aproape. Era mândru da încrederea pe care i-o arătase Nela și de comportarea lui bărbătească . O asemenea fată merita un sprijin te­meinic. Ce bine că n-a lăsat-o să plece supărată ! Pentru , aceasta tre­buie să-i fie recunoscător portiței. li fugise semnul, așa că găsi nor­mal să facă o plimbare pină la stu­pină. Se rezemă de ostreţe, simţind nevoia să le mingile ca pe o fiinţă ce ţi-a făcut un mare bine. Portiţa Insă il privea Indiferentă deşi băiatul fi era sincer recunoscător. Cu atit mai recunoscător cu cit con­stată că nu era închisă. AUREL LEON M­edalii Pe bronzul pur privirea de-mi rămine, văd holdele de griu fremătătoare valsind uşor in unduiri de mare şi prefirind miresme dulci, de pine. Văd cioctrini rotite-n slăvi, sprintare — şi-n inima oceanului de grine te văd pe tine omule, stăpine, cu bolta frunţii arcuităn soare Iţi simte holda­mina pe aproape, cu mingîieri de soare si de ape, cind blinda printre spice se așează — Azi veacul, om îngemănat cu zorii, efigii de stăpîn î­i încrustează pe aurii medalii de victorii! CONSTANTIN SCRIPCA Ieri seara, şi-a început turneul în oraşul nostru colectivul Teatrului Naţional din Cluj. Printre spectacolele ce vor fi pre­zentate la Iaşi se numără şi piesa „Tacite, la­nche şi Cadîr“. un clişeu: O scenă din „Tacite, lăncile şi Cadîr“ în i­­terpre­tarea actorilor clujeni, NIAGARA I­AȘ­ULUI Nr. 4922 Cronica teatrală „Inşir­te mărgărite“ de Victor Eftimiu, la Teatrul Naţional din Iaşi s-au împlinit anul acesta cinci­zeci de ani de la prima reprezenta­re ieşeană a poemului feeric „Inşir­­te mărgărite“, jucat cu o distribuţie strălucită din care făceau parte, in afară de marea Aglae Pruteanu, ar­tişti de renume ca Radu Demetrescu, G. Gîrjă, Vlad Guzinski, I. C. Dami­ra, V- Boldescu (in rolul Vrăjitoarei), I. Profir, C. Momuleanu ş.a. Iniţiati­va reprezentării celei dinţii opere teatrale a lui Victor Eftimiu apar­ţinea lui Mihail Sadoveanu care, în calitate de director al Naţionalului, îşi propusese să sprijine şi sprijinea efectiv producţia dramatică originală. Spectacolul oferit recent în premi­eră pe aceeaşi scenă îmbracă, aşa­dar, ei caracterul festiv al unei ani­versări. Autorul a luat parte la spec­tacol şi de data aceasta, retm­emorin­­d­u-şi emoţionat momentul debutului de acum o jumătate de vede. Poetul şi dramaturgul care ne-a dat intre timp o operă bogată şi trainică s-a aplecat din nou Cu acest prilej, cu dragostea meşteşugarului îmboldit de ideea perfecţiunii, asupra feeriei cre­ate la tinereţe, aducind încă mai multă limpezime şi armonie acestui basm cu valori şi semnificaţii artisti­ce inedite. In adevăr, Inşir-te mărgărite, pie­sa jucată ani la rind pe diferite scene ale ţării şi îndrăgită de mai multe generaţii de spectatori, rămine, aşa cum afirmă acad. G. Călinescu „o încîntătoare şi fericită producţie a teatrului nostru“. Temei folclorice a idealităţii etice şi erotice sugerată de dragostea între Făt-Frumos şi Ileana Cosinzeanca, de calităţile lor morale - oglindă a însuşirilor sufleteşti ale poporului - autorul i-a adăugat no­te şi sensuri noi care o îmbogăţesc şi o dezvoltă în linia sensibilităţii şi a Interesului de a cunoaşte a omu­lui contemporan. Smeul, de pildă, nu ne mai apare o fiinţă monstruoasă, ci un însingurat. Geneza miturilor este văzută astfel dintr-un unghi cri­tic, tipic mentalităţii avansate. Pre- Izentarea grupurilor de ţărani care­­fabulează în legătură cu acţiunile Smeului este, în acest sens, conclu­dentă. In spectacolul ieşean s-a ur­mărit, cu rezultate apreciabile, subli­nierea spirituală, în nota umorului u­­şor persiflant, a credulităţii naive şi a spiritului fabulatoriu, de esenţă folclorică. Naraţiunea flăcăului (de­numit In ultima versiune a piesei, Pă­cală) care relatează consătenilor săi lupta lui Făt-Frumos cu Smeul este edificatoare. Ea a fost realizată de actorul A. Tuca cu un umor detaşat şi cu un apreciabil simţ ae autentici­tăţii, deşi cu unele mici exagerări privind redarea onomatopeică a lup­tei celor doi voinici. Actul de nesupunere al Sorinei fa­ţă de voia tatălui său semnifică as­piraţia spre un ideal mai înalt, idea­lul omului care respinge conformis­mul tradiţional. Dar şi Sorina şi Ilea­na Cosînzeana cea răpită şi ascunsă de Smeu, sunt lipsite de resentimen­te. Dimpotrivă , comportarea lor ex­primă un prag Inait de umanitate. Regia recentului spectacol ieşean, asigurată de M­C. Moldovanu, s-a a­­rătat atentă faţă de aceste semnifi­caţii ale textului care, aşa cum am afirmat şi mai sus, departe de a con­stitui dramatizarea corectă a unui basm, rămâne o deplină valorificare a simbolurilor folclorice, o încercare reuşită de interpretare artistică rea­listă (în spiritul realismului fantastic) a genezei şi a funcţiei miturilor popu­lare. Ajutată de Un cadru scenogra­fic care îmbină simplitatea cu ce­rinţele sugerării ambianţei feerice - In, acest sens contribuţia Hristofo­­hiei Cazacu se cuvine menţionată In Chip deosebit - regia a închegat o reprezentaţie plăcută ochiului, punc­tată şi de dorinţa rezolvării simbo­lurilor create de autor. Fără îndoială, un surplus de fantezie ar fi accen­tuat binevenit latura feerică, şi nu ne îndoim că ea se putea aplica in tratarea acestui armonios poem, da­că distribuţia şi circumstanţele în care spectacolul a fost pregătit (cu miş­care şi cadru adaptate din capul lo­cului pentru spectacol în aer liber) ar fi îngăduit o mai strînsă concen­trare a forţelor artistice. Distribuţia a căutat să facă faţă rolurilor şi, alături de artista emerită Margareta Baciu, a Cărei viguroasă artă com­poziţională Constituie în clipa de faţă coloana vertebrală a întregu­lui spectacol, nu voim­ ezita a cita iar sensibilitatea Adinei Popa, ţinuta lui Dorin Varga, (care în Făt-Frumos rămine la atributele exterioare ale rolului), ingenuitatea autentică a Li­diei Persofschi sau relieful ciştigat de personajele interpretate de C. Sava, N. Veniaş, M. Grosaru şi contribuţia notabilă a lui Teofil Vîlcu şi a An­­gelei Birsan. Este cazul să facem insă din nou o observaţie de ordin gene­ral asupra deficienţelor artei vor­birii scenice, deficienţe care ies la iveală mult mai supărător atunci cind e vorba de rostirea versurilor. In ul­tima vreme şcoala dar şi regizorii a­­cordă o prea mică atenţie rostirii expresive. Ea constituie, însă, un ele­ment esenţial al artfei actoriceşti. Pa­ră o rostire expresiva şi acordată tex­tului ,deci fără un glas format pe timbru, fără ştiinţa perfectă a frază­rii şi fără respectarea regulilor versi­ficaţiei (atunci cind e vorba de piese în versuri, cum este şi poemul lui Victor Eftimiu) nu-i posibilă transmi­terea clară şi pregnantă a ideilor cu­prinse de opera dramatică. A ignora versul cantabil dar somptuos al au­torului. Sub pretextul vorbirii fireşti, realiste, înseamnă a săvîrşi o eroare naivă, asemănătoare, de exemplu, a­­celeia a executării la hlahdeiinä a unei sonate grave pentru vioară sau clavir. Turtirea ritmului şi a rimei, sub cuvînt că trebuie evitat retorismul du­ce la inexpresivitate.­ Ridicăm din nou această obiecţie care are legătură in genere cu arta vorbirii actoriceşti, considerînd că (poate în cadrul Stu­dioului teatral) există la Iaşi toate condiţiile prielnice rezolvării ei. Fe­lul cum şi-a susţinut rolul Margareta Baciu este o pildă şi îu această pri­vinţă. Maeştri ai artei vorbirii (inclu­siv a rostirii versurilor) ca Army Bra­­esky şi George Popovici, artişti eme­riţi, pot ajuta efectiv tineretul in Scopul arătat, bineînţeles dacă ar e­­XiSta preocupare şi iniţiative organi-­ zatorice pentru aceasta. Pînă atunci, singurul răspunzător rămine, pentru vorbirea inexpresivă, regizorul. Dealt­fel, avem să-i mai reproşăm acestuia acele „tablouri vivante“ de la în­ceputul şi finele spectacolului, care, aşa cum au fost realizate, şi cu per­sonalul cu care au fost executate, nu Şi-au justificat rostul, lăsînd impresia unei improvizaţii stîngăce. Mai reţinem. In afară de actorii de­ja menţionaţi contribuţiile meritorii a­­le lui I. Schimbisch! (intr-un rol Care il convine prea puţin), VI. Jurăscu, viguros, însă excesiv ca Intensitate şi fără nuanţe, C. Cadeschi, Virginica Bălănescu, Valea Marinescu, Emilian Popescu, N. BARBU Corurile reunite ale Filarmo­nicii și Operei ieșene. -ty/sxr»•­y/vXTAiyrx-cXAVAVAXyA-«rAXVAXrAN vAVVAMVA-tyAVI-At­enia literară ieşeană ti actualitatea De curînd, filiala Iaşi a U­­niunii Scriitorilor din R.P.R. a organizat o discuţie în jurul problemelor ridicate de activi­tatea criticii literare ieşene. Dis­cuţia s-a bucurat de activa par­ticipare a unor cunoscuţi scri­itori şi critici literari din Bu­cureşti, Cluj, Tg. Mureş şi — bineînţeles - din Iaşi, printre care: V. Em. Galan, Al. Dima, D. Micu, D. Costea, Ion Oarcăşu, Eug. Simion, Ion Lungu, Săvin Bratu, N. Barbu, Galfalvi Zsolt ş.a. Una din concluziile care s-au impus In mod deosebit se referă la necesitatea sporirii combativităţii criticii literar­e ie­şene. Dar, Înainte de a aborda a­­­ceasta problemă să amintim a­­precierile pozitive intr­unite de contribuţiile multora dintre semnatarii sectorului de criti­că al „Iaşului literar“. Articolele semnate de Dumitru Costea, Val. Panaitescu, Nicolae Barbu, Al. Andriescu, V. Adăscăliţei, Lu­cian Dumbravă, Liviu Leonte, cronicile, recenziile şi notela semnate de Aura Pană, I. Sirbu, Mihai Dragan şi alţii se alătură efectiv unei reale şi active pre­zenţe a laşului în ansamblul vieţii literare contemporane. De la articolul de evidentă atitu­dine critică, „Poezia de atmo­sferă“, semnat de D. Costea şi pînă la causticul pamflet „Este­tica spasmodică“ al lui Val. Pa­naitescu, „laşul literar“ a publi­cat diverse articole, cronici sau note ,în care sunt abordate pro­bleme literare actuale. In general, sectorul de cri­tică al „Iaşului literar“ este cu­prinzător, şi receptiv la evoluţia fenomenului literar contempo­ran, evoluţie care este consem­nată şi comentată cu probitate ştiinţifică şi obiectivitate. In a­fara articolelor amintite, mate­riale de generalizare, interesam­te, au semnat, printre alţii, Lu­cian Dumbravă şi Mihai Drăgan. In acelaşi timp, se poate Insă uşor constata că este vorba de sporadice luări de atitudine, a­lăturate, e drept, in­sumare cu­­prinzind contribuţii interesante, unele insă consemnative sau cu alunecări spre apologetică. A­irmaţi­a aceasta a fost primită, în cadrul consfătuirii, cu re­zerve, unii participanţi la dis­cuţii adjudecîndu-şi şi pe viitor dreptul de „a lăuda ceea ce merită să fie lăudat“. Desigur lauda îşi are rostul şi justifi­carea ei, dar în locul unei inutile dezbateri asupra adevăratului sens al cuvîntului „apologie“, este mai indicat să se găsească modalităţile cele mai corespun­zătoare pentru ca locul apreci­erilor generale, superficial en­tuziaste, sau acela al obiecţiilor diplomatic plasate în texte ex­cesiv de generoase, să-l ia în toate cazurile observaţia critică imatură şi exigentă, animată de pasiunea pentru promovarea re­alelor valori literare. Asemenea articole nu au lipsit din pagi­nile „Iaşului literar“, dar — ia­. r,ăşi­­ sumarele revistei au cu-­ prins şi articole îri care comple­zenţa gestului critic era evi-­ dentă. Citatul din recenzia la romanul „învăţătorii“, al lui Şerban Nedelcu, refer­itor la „toată fermitatea caracterului" personajului principal­­ care ră­mine mult dator recenzentului sub acest raport,­­ poate fi pus alăturea de unul similar: „Meritul de seamă al dramatur­gului este acela de a fi izbutit să creeze o veritabilă figură de erou pozitiv“, etc. Este vorba de Coman Boţogan din „Costa­­che şi viaţa interioară“ apreci­erea­ supralicitând în mod evi­dent calităţile personajului. A­­semenea complimente gratuite, pot fi identificate şi în unele cronici sau recenzii semnate de N. Barbu, Aura Bană, I. Ape­­troaie şi alţii. Ele pot fi In­finite uneori şi în aprecierile emise de critica literară ie­şeană, cu ocrotitoare efuziune lirică, asupra creaţiilor literare ieşene, privite nu întotdeauna cu deajurt, discernămînt critic. Problema unei profunde cu­noaşteri a vieţii este în cen­trul unor Infierbintate dezbateri la care au participat şi numeroşi critici literari. In această direc­ţie, surprinzătoare pare a fi a­­fîrmaţia lui Lucian Dumbravă care în articolul „Critica lite­rară şî cuvo­iaşterea vieţii“ (Ia­şul literar, nr. 12—1961) emite părerea că: „Viaţa socială şi cea Intimă a omului contempo­ran este domeniul primordial de investigaţie al scriitorului, pe cită vreme domeniul primordial al investigaţiilor criticului lite­rar este opera de artă“. După ce face precizarea că „critica literară descinde din estetică, iar estetica din filozofie“, Lu­cian Dumbravă recomandă cri­ticilor literari în deficit de do­cumentare, drept surse de in­formaţie „presa, radioul, televi­ziunea, cinematograful, confe­rinţele, consfătuirile, etc.“. „Do­cumentarea sa (a criticului li­terar, n.n.), mai spune L. Dum­bravă, presupune (ca şi în ca­zul scriitorilor dealtfel) multe, foarte multe ore de studiu şi meditaţie în tovărăşia şi intimi­tatea cărţilor şi a ideilor“. Me­­dicind la „domeniul primordial al investigaţiilor criticului 11- ter,ar fi ajungi inevitabil la con-­ cluzia că numai lipsa unui con­tact mai direct şi mai viguros cu realităţile contemporane, cu Viaţa tumultoasă (In intimitatea căreia n-ar avea absolut nimic de pierdut critica literară ie­­şană dacă şi-ar petrece o parte din timpul premergător celui destinat studiului) duce la for­mulări stereotipe, convenţionale, fără eficienţă critică. Intimitatea cărţilor şi a ide­ilor, lectura presei şi vizionarea filmelor sunt bineînţeles nece­sare şi utile, dar nu suficiente pentru un critic literar care vrea să se pronunţe în cunoş­tinţă de cauză asupra veridici­­tăţii şi fermităţii caracterului eroului pozitiv sau a capacităţii cutărui sau cutărui complex de fapte de a sugera semnificaţii ale realităţilor contemporane. Articolul lui Lucian Dumbravă este in general judicios şi chiar dacă cuprinde şi afirmaţii dis­cutabile, el constituie insă o participare a criticii literare ie­şene la dezbaterea unei pro­bleme în care se înfruntă opi­nii destul de variate. Subliniin­­du-se, in cadrul consfătuirii, seriozitatea şi corespunzătoarea ţinută ştiinţifică a sectorului de critică al „Iaşului literar“, s-a făcut insă remarca, printre al-­­tele ,că Intervenţiile revistei ie­şene în discuţiile deschise de articole publicate in alte re­viste, abordînd problemele ma­jore ale fenomenului literar contemporan, sînt sporadice, fără continuitate. Atitudinii mi­litante îi este preferată după cum s-a mai spus, una consem­­nativă. Astfel, în articolul „Ro­manul La cea mai înaltă ten­siune şi critica literară“, Z. Oro­nea se mulţumeşte să inventa­rieze toate opiniile criticilor care s-au pronunţat asupra căr­ţii in cauză, omiţînd să exprime tocmai propria sa poziţie. In ansamblu, sumarele revistei „Iaşul literar“ nu fac suficient loc discuţiilor literare. Rubri­cile „Scriitori la masa de lucru”, „Artişti ai scenei“ alături de cea mai recentă­­ „Artiştii plastici“ îmbogăţesc, cu unele excepţii, doar conţinutul infor­mativ al revistei. Pe de altă parte, cronica literară este sus­ţinută în bună măsură de cri­­tici literari ai altor publicaţii (Eugen Simion, Z. Ornea) re­vista arătîndu-se „în genere parcimonioasă încă cu acorda­rea spaţiului cerut de asemenea dezbateri“ la care s ar putea angaja criticii literari, teatrali, plastici din Iaşi. Nu este lipsit de interes să arătăm că In nr. 4/1962 al „Iaşului literar“ D. Costea (prea rar prezent în sumarele revistei) şi Al. Adri­­escu susţin păreri fllametral­e­ puse cu privire la utilizarea ne­ologismelor în poezie. Acolo unde Al. Andriescu („Elemente vechi şi noi în limbajul poetic") găseşte material lexical încărcat cu sensuri figurate foarte bo­gate, D. Costea („Doi poeţi ti­neri“) remarcă doar cuvinte care „nu au nici o justificare estetică". Printre altele, aceleaşi exemplificări („estetica apelor“ „ca de neon e luna" etc.) sunt chemate să ilustreze tezele şi ale unuia şi ale celuilalt din­tre cei doi critici. Este de pre­supus că, având deci despre ce discuta (acesta este doar un exemplu) şi oferindu-i-se spaţiu, critica literară ieşeană va păşi mai curajos pe teritoriul unor pasionante dezbateri în sprijinul dezvoltării fenomenului literar contemporan. Acelaşi lucru des­pre critica teatrală, care este reprezentată in ultimele şapte numere ale revistei huma! prin schiţe monografice ale unor ac­­­tori de prestigiu ai Naţionalului ieşean, ne mai cuprinzînd, de la cronica închinată spectacolelor, de deschidere a actualei sta­giuni teatrale, decit o cronică a spectacolului „Cezar şi Cleo­patra“ — amplă in ce priveşte analiza textului, exagerat de la­conică în ce priveşte analiza Spectacolului propriu zis. Să mai adăugăm că, în ca­drul recentei consfătuiri, s-a­­mai observat absenţa revistei în reflectarea activităţii artis­tice desfăşurate pe celelalte scene atit din cuprinsul regiu­nii (Opera de Stat, Teatrul E­­vreiesc de Stat, Teatrul de Stat din Bîrlad, Teatrul de păpuşi) cit şi din regiunile înconjură­toare (Suceava, Bacău, Galaţi). In ceea ce priveşte cronica plastică, chiar dacă e trecută la rubrica „Note“, i se poate pretinde o ţinută mai riguros ştiinţifică. A spune că „impre­sionează plăcut continua cău­­­tare a artiştilor plastici în per-­ fecţionarea mijloacelor de eX-­ primare, pentru ca alfabetul lor, cromatic să corespundă aspi­raţiilor şi exigenţei proprii“ sau că „în loc de a se mulţumi să meargă pe comoda Cale a utilizării unei tehnici verifica­te şi apropiate de el, (artiştii plastici ieşeni n.n.) îşi revizu­iesc continuu claviatura, elimi­­nînd ceea ce li se­ pare că nu mai corespunde cerinţelor noi, chiar dacă fac acest lucru cu uneia riscuri“ - înseamnă să faci abstracţie de criteriul principal de apreciere al ope­rei de artă, mai ales dacă mi explici despre ce fel de riscuri e vorba. * Multe din problemele ridica­te mai sus sunt în atenţia cri­ticii literare ieşene, a redacţi­ei revistei „Iaşul literar“. De­osebit de interesant In acest sens este Interviul acordat de unul din prestigioşii critici li­terari, prof. univ. Al. Dima, in­terviu publicat în nr. 4/1962 al Iaşului literar, în care se su­bliniază necesitatea unei mai strinse legături a criticii cu viaţa. Rezolvarea acestei pro­bleme va prilejui neîndoielnic criticii literare ieșene noi, una­nim apreciate, realizări. S. TEODOROVICI

Next