Flacăra Iaşului, ianuarie 1970 (Anul 26, nr. 7248-7271)

1970-01-15 / nr. 7257

emtärä msmm pagina 29. Farmecul nestîrt­it d­e vreme al geniului eminescian ţine de o diversitate extraordinară a nuanţelor, cuvintul evoluînd de la registrul grav al tristeţii la frăgezimi idilice sau comuni­­cind sublimul. Eminescu e o sin­teză amplă în care atitudinile cele mai diverse, de la pesi­­rh­ismu­l negru­ şi resemnare pina­nd revoltă, de la ironie pînă la extazul romantic, se întregesc pentru a traduce disponibilită­ţile unei personalităţi unice. Gravitatea şi surîsul candorii sînt tot atît de eminesciene ca setea de absolut, creatorul Lu­ceafărului fiind superior, prin multitudinea perspectivelor, u­­nor mari romantici europeni, specializaţi oarecum pe o sin­gură coardă. Nu este mai înaltă notă de originalitate pentru un artist, decit sa creeze un stil. Există un stil eminescian, propriu, i­­repetabil, dar nu ca simplă virtuozitate a formei, ci ca ex­presie a freamătului extraordi­nar în faţa lumii. Cind Vlahuţa a pus explicaţia curentului e­­minescian pe seama fascinaţiei în sine a cuvintului, s-a situat pe un teren fals. Marele stil include o viziune asupra lumii, cristalizată în metafore şi scin­­teieri, un creator de geniu fi­ind un rezonator, un amplifi­cator al conştiinţei noastre in­dividuale în raport cu univer­sul. Cu alte cuvinte, stilul im­pune o ordine acolo unde lu­crurile se­­ prezintă eterogen sau neclar. Cum insa artistul, ca individ, aparţine unei socie­tăţi, el exprimă mai mult sau mai puţin ritmul istoric al epo­cii sale. O epocă de aproape două decenii din conştiinţa poporului român poartă nume­le de Eminescu. Larga difuziu­ne a poeziei lui în timp şi spa­ţiu nu e doar un miracol al cuvîntului, un sens pur estetic. Eminescu a vorbit ca exponent al poporului său, asociindu-şi destinul propriu cu acela al oamenilor care făuresc istoria. Scrisul lui nu e obiect de ar­hiva, monolog intimist. E unul in milioane, actual in­ fiecare moment al poporului nostru, spirit reprezentativ cu care ne înfăţişăm la competiţia de va­lori in faţa popoarelor lumii. Prin Eminescu, am înţeles mai profund solidaritatea cu istoria şi natura românească. Acolo unde ştiinţa s-a oprit prudentă, din lipsă de probe, Poetul a pătruns în trecutul necunoscut, călăuzit de sensibilitate şi in­tuiţie. Schiţele de decor dacic din postumele Miradonii şi Gemenii aparţin fabulosului ro­mantic în alt mod decit Lacul sau Dorinţa. Protagoniştii, regi, zei sau oameni de rînd, be­neficiază de un miraj al de­părtării iar poetul îl urmează pe un tărîm aproape mitologic. Nu exista nici un document minuţios, care să constrîngă i­­maginaţia. In locul amănunte­lor inexpresive revin simfonic acorduri dominante, iluzii con­cretizate în metafore: un rai al Daciei şi un climat spiritual sever. E de presupus că în mo­mente de zbucium, cind lupta cu adversităţile cere dăruire pînă la sacrificiu, Eminescu se va fi simţit în postura unui De­­cebal sau a lui Mircea. Excepţională e pe de altă parte capacitatea de a contopi natura cu stările sufleteşti. Na­tura românească in momente de calm ideal nu e un decor, ci parte integrantă, definitorie, a existenţei. Demiurg autentic, poetul care călătorea în isto­rie pînă la izvoarele genezei noastre, revine, cind e vorba de natură, la cuvinte elemen­tare: pădure, codru, lac, dra­goste, basm, vreme. Eminescu nu e un creator de tip arhitec­tonic, un constructor, ca Dante, de exemplu, ci un genial aliaj de reflecţie şi sensibilitate. Natu­ra aşadar constituie o modali­tate de a filozofa asupra des­tinului uman in general, sălaş dorit al dragostei, în special. In mijlocul naturii, Eminescu are liniştea şi lumina lui Goethe, cind acesta descoperă, întine­rind sufleteşte, vitalitatea pei­sajului italian. Preocupările grave ale gînditorului, „cu­fundat în stele şi în nori şi-n ceruri nalte", se confruntă, în natură, cu chemările vieţii i­­mediate. In viziune eminescia­nă, iubirea e întoarcere la sim­plitate, intr-un­ cadru paradisiac, ceva in afară de timp, suge­­rind identitatea clipei cu eter­nitatea. In esenţă, dragostea e fie dorinţă, miraj al necunoscu­tului, fie regret, rememorare, elegie pe marginea trecutului. Adoraţia şi dezamăgirea se în­trepătrund, dind o sinteză cu rezonanţe schimbătoare, după felul cum protagoniştii, in per­petuă mişcare, se regăsesc sau se depărtează. Dar revenit din codru, Emi­nescu e un om al cetăţii. In celebra suită de Scrisori, al că­ror început e din 1879, frapea­ză ceea ce,­ stilistic, se numeş­te ruptura tonului: candoarea lasă loc sarcasmului, fabulosu­lui îi urmează brusc realismul violent. De la aspectul con­cret, subliniat istoric, autorul Scrisorilor se ridică la o filozo­fie socială cu finalitate critică, al­ cărei conţinut sfîrşeşte în minte. Pentru ca rechizitoriul să nu devină un simplu dis­curs moralizator, era necesară profunda indignare. Din colţul său de observator, Eminescu e un cenzor social cu atenţie­ dis­tributivă, monologul satiric am­­plificindu-se in cercuri tot mai largi. Spiritul negaţiei e cate­goric, intransigent şi ascuţit ca o spadă. Mai marii societăţii contemporane aparţin unei o­­rînduiri ce trebuia „zdrobită". Cervantes îşi exprima ironia prin intermediul celui mai mare nebun al pămîntului; Voltaire dăduse ironiei scăpărări de ful­ger continuu; Eminescu, satiri­cul, poartă masca exasperării tragice. Privită din orice parte, opera Demiurgului are frumuseţea ex­cepţională a unui cristal cu feţe multiple. La o sută douăzeci de ani de la naştere, Eminescu, intrat de mult în conştiinţa na­ţională, e o prezenţă monumen­tală spre care converg milioa­ne de priviri. Faţă de astfel de valori, Istoria nu poate să-şi fixeze cinstirea decit prin com­paraţie cu marii înaintaşi. Eminescu e un Mihai Vitea­zul al literaturii româneşti. 120 DE ANI DE LA NAŞTEREA S­ILUI MIHAI EMINESCU­! MONUMENTALUL EMINESCU Prof. univ. dr. docent Const. CIOPRAGA Expoziţie arhivistică : O­dil­­i­a­­La împlinirea a 120 de ani de la naşterea marelui poet Mihai Eminescu, Arhivele Sta­tului din Iaşi au organiza expoziţie in care sunt pre­s­tate documente originale, inscrise, fotografii, cârti şi re­viste ce oglindesc aspecte din viaţa şi opera sa. Documentele expuse oferă informaţii preţioase pentru cu­noaşterea familiei poetului, a mediului în care a copilărit, Eminescu ca bibliotecar, redac­tor la „Curierul de Iaşi", revizor şcolar şi profesor suplinitor la Iaşi, precum şi frăm­uitările ultimilor ani de viaţă. Dintre exponatele cele mai imp­ortantii amintim un exem­plar al milici ei de naştere a lui M. Eminescu din 12 ian­ua­­rie 1850. La fel de interesante sunt exponatele ce se referă la ac­tivitatea lui M. Eminescu ca bibliotecar la Bibliotecii Uni­versitară Iaşi (1871- 1875). Un loc deosebit îl ocupă în expoziţie documentele şi ma­nuscrisele ce vorbesc de pe­rioada în care M. I Eninescu era revizor şcolar in judeţele Iaşi şi Vaslui (1875—1876). Arhivele din Iaşi expu această ocazie şi trei din noscutele scrisori originali lui Eminescu c­ătre prie său Alex. Chibici Rivn La exponatele amintit adaugă o serie de ediţii I cu cu­­ale enul iinu.­­­se d­in opera lui M. Eminescu, înce­­pînd cu ediţiile Maion si­u şi Xenopol,­ precum­ şi o serie de lucrări despre opera marelui poet. D. IVANESCU \ ’ Permanenţa poetului A vorbi despre permanenţa lui Eminescu înseamnă, de fapt, a vorbi despre permanenta unhir­e a poporului nostru. Desigur, toţi marii creatori ro­­m­âni, in toate domeniile de artivttaiu, sint thezaşi dţinui­­rii noastre de-a lungul milenii­lor. Dar prin Eminescu, mai 1,1,11­7* mai ales prin el, po­porul de la Dunăre si Carpati a demonstrat Întregii lumi ms. lefl bui forţă creatoare şi fru­museţea graiului său, dobin­­elind dreptul de a rămine. In iu­ltura uiniversalä- Nu putuiiu concepe, fără Eminescu, nici poezia şi n­ ic­i cultura romA­­neasca în forma lor actuala Permanenta lui Eminescu re­zidă, în primul rind, in marea complexitate a poeziei sale şi in vraja ei copleşitoare, care ne dau certitudinea l­a el con­tinuă să fie şi asta şi poetul cel mai reprezentativ al naţiunii noastre. In lirica eminesciană se întrupează, deopotrivă, „in­conştientul" adine şi cea mai Înaltă conştiinţă de sine a unui imam străvechi, ameninţat veacuri de-a rindul la rădăcina fiinţei lui naţionale, Eminescu este cel mai mare vizionar dintre poeţii noştri şi acesta este sensul însemnătăţii deose­bite pe care unii cercetători (G. Călinescu, I. Negoiţescu) o acordă „zonei platonice" a cre­aţiei sale, „marelui romantism al viziunilor" eminesciene. în­cercările de tratare a mitolo­giei autohtone (dacice) in lu­crări rămase în stadiul de proiect sau impunerea unei mi­tologii proprii (Luceafărul, De­­monul, Codrul impărat etc.) a­­testă uimitoarea capacitate a imaginaţiei poetului de a crea viziuni fantastice şi simbolice (după acad. Athanase Joja, „Luceafărul" simbolizează con­flictul dintre logos şi patos, dintre „personalitate" şi „ra­ţionalitate"). De asemenea, nici un alt poet român n-a privit mai de sus şi n-a cuprins mai larg ta­bloul cosmic. Şi sînt foarte pu­ţini poeţii universali care au izbutit să înfăţişeze cu atîta forţă începutul şi sfîrşitul u­­niversului, desprinderea fiinţei din nefiinţă şi contopirea lor, naşterea şi moartea timpului, nemărginirea spaţiului şi, mai cu seamă, să sugereze cores­pondenţele secrete dintre toate acestea şi mişcările afective ale sufletului omenesc.’ Intr-o formulare fericită, distinsul cri­tic Vladimir Streinu afirma că „poezia lui Eminescu este in primul rînd un spectacol cos­mic pe care nimeni nu 1-a Imi­tat” (v. „Clasicii noștri", p. III). Profunzimea poeziei emines­ciene nu este numai una a ideilor filozofice, cum se mai crede, ci a desfășurării lor in viziuni originale. „Toată arta Iul Iminescu —­ sublinia G. Călinescu — stă in a preface ideile în muzică şi metafore, de-a dreptul, fără planuri pa­ralele. Eminescu nu filozofează niciodată, propoziţiile lui sunt viziuni (...) Prozaică este nu­mai filosofia subiectului (lo­gica, etica), filosofia cauzei pri­mare este prin definiţie poeti­că" (v. „Ist. Ut. rom.“, p. 408, 413). Sentimentul perenităţii poe­ziei lui Eminescu ni-l dă ,şi faptul că n-a fost încă egalată sub aspectele ei fundamentale. E de ajuns să privim, mai iu­tii, registrul ei tematic. Mulţi poeţi au evocat trecutul nos­tru naţional şi au scris poezii de inspiraţie patriotică (unii chiar volume Întregi), atît in timpul vieţii lui Eminescu, cit şi după aceea. Şi totuşi, ori­­care din producţiunile poelite de acest fel nu suportă o com­paraţie cu prima parte din Scri­soarea III, în care bătălia de la Rovine are marcţia unei e­­popei antice. Tot astfel, natura eminesciană (codrul, lacul, lu­na, teiul, izvorul), cu farmecul ei romantic o percepem ca fi­ind mai aproape de visul nos­tru decit natura lui Alecsandri, Coşbuc, Pillat, Bacovia, Bla­­ga etc. Iubirea lui Eminescu, amestec de voluptate şi sufe­­rinţă („dureros de dulce"), pa­re, de asemenea, mult mai pro­prce firii noastre decit diferi­­tele ipostaze ale dragostei la alţi poeţi : uşor încântătoare şi uşor tristă la Alecsandri, idilică şi ţărănească la Coş­buc, senzuală la Macedonski, bărbătească şi casnică la Ar­­ghezi, solemnă, teatrală la Minulescu, eterică şi mitică la Blaga etc. In acelaşi fel „O, mamă ..."­ se detaşează ,prin marea ei adîncime de toate poeziile duioase care s-au închinat vreodată, la noi, m­a­mei. Accentele ele critică so­cială din „Scrisori" ori „Îm­părat şi proletar" n-au atins la nimeni o asemenea inten­sitate, fără a coborî sub ni­velul unei nobile indignări. După cum nici aspiraţia către o dreaptă aşezare a lumii, sim­patia pentru cei mulţi şi obi­diţi, ca şi îndemnul la răs­turnarea revoluţionară a ve­chii orinduiri n-au găsit o expresie mai viguroasă şi mai memorabilă decit in poezia eminesciană. Există şi alte virtuţi ale poeziei lui Eminescu, neatin­se indubitabil, pînă acum, de nimeni. Farmecul limbii şi ar­monia unică a poeziei sale arată că nici un alt poet ro­mân n-a izbutit să tempereze cu mai multă artă un tumult interior mai răscolitor, să dea o formă atît de apolinică u­­nui fond atît de dionisiac. Şi oricite succese s-au obţinut, Eminescu a ştiut ca nimeni al­tul să extragă simboluri şi sensuri universale din unele motive folclorice. In sfîrşit, nici un alt poet n-a reuşit ca Eminescu sa se facă înţeles şi apreciat, în feluri şi grade di­ferite, de publicul larg ca şi de cititorii cei mai rafinaţi. Eminescu n-a fost, cum s-a spus, o apariţie meteorică in poezia românească O aseme­nea ivire, din nimic, ar­ fi şi absurdă şi efemera. Permanen­ţa lui Eminescu se explică şi prin aceea că el a unit intr-o singură matcă, mai largă şi mai adîncă decit oricare alta, toate izvoarele vii ale poeziei anterioare. In lirica eminescia­nă, care reprezintă totuşi un imens salt calitativ în evoluţia poeziei româneşti se întîlnesc ecouri din poezia lui Ciclova (tainica tinguire a lucrurilor o­­meneşti), I. Eliade-Rădulescu (figura „Zburătorului", viziunea nocturnă a cerului), Gr. A­­lexandrescu (gravitatea medi­taţiei, evocarea misterioasa a trecutului, acuitatea satirei), D. Bolintineanu (viziunile fan­tastice, cultul trecutului), V. Alecsandri (preţuirea poeziei populare, melodia versului) etc. Şi dacă toate drumurile ade­văratei poezii româneşti au dus atunci către Eminescu, se poa­te spune că, astăzi, ele vin dinspre Eminescu, această mare răscruce a spiritului nostru creator. N-a existat, într ade­văr, mai tîrziu, nici un mare poet român care să nu su­fere ori să nu fie fecundat de înrîurirea poeziei eminesciene şi să nu-i asigure, astfel, per­manenţa. Chiar Macedonski, contemporanul şi rivalul său, a fost influenţat în „Noapte de noiembrie" de „Scrisoarea I". Coşbuc, poetul vitalităţii rustice, i-a cules tristeţea şi­­ a adoptat strofa şi ritmul în „Ma­ma", pe lingă faptul că în alte poezii se apropie de fabulosul ţărănesc din unele poeme emi­nesciene. „Jalea" universală a lui Goga nu este nici ea străi­nă de poezia de inspiraţia na­ţională a lui Eminescu. Blaga se înrudeşte cu el prin fiorul cosmic şi „tristeţea metafizică" a poeziei sale. „Geniul ver­bal" şi unele acorduri ale poe­ziei erotice îl leagă pe Arghezi de marele înaintaş. Tristeţea autumnală şi, în fond, existen­ţială a poeziei lui Bacovia are unul dintre izvoare în pesimis­mul eminescian. Chiar ermetis­mul lui I. Barbu aminteşte de unele insule „dificile" (ver­suri, pasaje, poezii întregi) din lirica lui Eminescu. Tot astfel viziunile sumbre şi vocaţia ab­solutului din creaţia poetică a lui Al. Philippide. Permanenţa lui Eminescu es­te permanenta geniului, care depăşeşte orice curent sau şcoală („Cind răsare geniul, mor şcolile" — G. Călinescu). Oricite elemente de factură romantică s-ar perima în poe­zia lui, aceasta va fi totdea-­ una expresia unei uriaşe perso­nalităţi creatoare şi va păstra, intact, miezul ei inefabil, de umbră misterioasă, care nu poate fi scos la lumina înţe­legerii raţionale, iară a-i risipi farmecul. Două fenomene contradicto­rii au contribuit de la început şi contribuie neîncetat sa asi­gure permanenţa lui Eminescu. linul este transformarea poetu­lui într-o figură legendară, in­tr-un mit, datorită bolii, vieţii nefericite şi morţii lui timpu­rii. Altul, dimpotrivă, analiza perpetuă şi interpretarea des­chisă la infinit a operei emi­nesciene. La împlinirea celor 120 de ani de la răsăritul „luceafăru­lui poeziei româneşti", poeţilor contemporani aş vrea să le amintesc doar că permanenţa lui Eminescu este, pentru ei, permanenţa unu­i ideal către care trebuie să tindă şi pe ca­re cineva, poate, îl va atinge vreodată. Dimirie COSTEA Pagină din gramatica sanscrită scrisă de Eminescu. ­ Nicolae TATOMIR Lumina lui fecioară Cil infinit şi cite nelinişti n-am închis In marmora astrala ce fulgeră sub daliei! Ochi plini de suferinţă, furtuni sub fruntea -naltă, La tîmple bruma lunii şi zvicnelul de vis.. . Nu seamănă, răsună pădurile, nu-i el! Nu seamănă! tresare Însingurată lună. Se înfioară teiul cu dulci mirezme, suna Departe, mai departe, şi cornul o­menestrel. Ca setea de luceferi s-o domoleşti să poli şi Aşterne peste chipu-i lumina lui fecioară, Porneşte cu Dionis pe nceeci şi ulicioară Şi-ascultă floarea-albastră şi plopii Iară soţ. Xi,— -'----" ‘ *~ Marele nostru poet M. Emi­nescu a fost totdeauna de faţă, prin cugetarea şi simţirea sa, la actele care au angajat mmmmmmmmm existenţa colectivităţii româ­neşti. Pînă la el, noţiunea de specific naţional in­trase, de multă vreme, in circulaţia termenilor de cultură. Ea putea fi descoperită in operele cărtu­rarilor ardeleni, reprezentanţi ai Şcolii latiniste şi dincolo de ei la cronicari, iar, peste aceştia, aceeaşi realitate spirituală dăinuia in ceea ce s-a numit de către specialişti „conştiinţa nedocumentară a roma­nilor“, conştiinţa lingvistică, iară Îndoială, limba română nescrisă dă vechime specificului naţional. Sunt un ea implicaţii morale şi valori artistice care s-au afirmat, totdeauna, ca fiind numai ale noastre, alcătuind fundamente ale construcţiei spirituale a poporului nostru. Apare, de aceea, Îndreptăţită opi­nia acelor cercetători ai problemei care declară că o discuţie asupra specificului naţional trebuie să întirz­ie, mai m­ici, asupra realităţii primordiale a culturii româneşti, adică asupra limbii. Aşa se explică de ce primele afirmaţii despre specificul naţional sunt, la noi, afirmaţii lingvistice. Limba, alături de folclor şi literatura scrisă, compune for­­ma internă a psihologiei şi culturii române, ea vor­beşte despre identitatea naţională a poporului; prin natura ei se construieşte, in primul rind, spi­ritualitatea noastră originală. Veacul a­l XIX-lea, „veacul naţionalităţilor“, i-a dat noţiunii de specific naţional, prin contribuţia romanticilor, o mare extindere. Reprezentanţii cu­rentului „Daciei literare", Kogălniceanu, Bălcescu, Russo, Alecsandri au meritul de a-i fi lărgit sfera, de a fi încercat să-i găsească alte permanente şi dimensiuni proprii care, însumate, să alcătuiască unitatea ir. varietate a stilului naţional, contribu­ţie distinctă la tezaurul culturii universale. Hasdeu, Odobescu, apoi, şi, mai ales, T. Maiorescu au apro­fundat cadrul problemei naţionale în cultură şi artă, i-au întărit contururile, năzuind spre definirea cu primăldare a conceptului de specific naţional. Limpede concretizată apare conştiinţa însuşirilor spirituale proprii românilor In opera marilor noş­tri clasici, convinşi cu toţii că exprimarea geniu­lui naţional constituie adul estetic hotărîtor. M. Eminescu, cel care a înfăptuit sinteza din­ mmmmmmmm­are naţional şi universal, dintre tradiţie şi inovaţie, a cău­tat mereu şi prilejul de a-şi comunica opiniile cu privire la această problemă, opinii deosebit de ac­tuale, toate rezultat al impresionantei sale facul­tăţi de a înţelege şi produs al ascuţitei şi vibran­tei sale sensibilităţi. El îşi mărturiseşte de la început convingerea că, aşezaţi, în sfîrşit, în „faţa Europei“, trebuia sa tă­cem totul pentru a demonstra că suntem­ un popor de sine stătător, cu individualitatea sa, cu­ limba sa, cu tradiţiile sale, cu istoria, fi­mofia şi sensi­bilitatea sa. Toate domeniile vieţii materiale şi spi­rituale urmau să facă dovada acestei individuali­tăţi, pentru că, gîndea poetul, o naţiune se afirmă nu doar prin actele sale politice, ci şi prin viaţa sa intelectuală, statornicită, în aspectele ei fundamen­­tate, pe izvoarele naţionalităţii. Dintre formele culturii, literatura i se pare a fi un excelent mijloc de afirmare a existenţei spiri­tuale a poporului român în lumea modernă. „Fo­carul spiritualităţii naţionale“, literatura naţională, în care, declară Eminescu, îşi au izvorul şi „ele­mentul moral şi cel estetic al unei culturi“, nu poate exista, „puternică, sănătoasă, capabilă să de­termine spiritul unui popor“, decit determinată ea însăşi, la rindul ei, de „geniul naţional“. Cultul „vechilor scriitori“, pe care-l mărturiseşte în alilea texte ale sale, demonstrează cit de puternic s-a pătruns poetul de nevoia realizării unei literaturi naţionale, ale cărei elemente le studiază, încercînd să se închege în teorii estetice. Rolul creaţiei popu­lare în definirea individualităţii culturii româneşti, problema unificării limbii, raportul dintre literatura română şi cea străină, caracterele unei arte naţio­nale, constituie la el tot atîtea preocupări care arată direcţia spiritului său literar şi dovedesc cit de consecvent evoluează în gîndirea sa teoriile ui­nei îndrumări sigure pe calea ariei naţionale. Con­ţinutul unei lteraturi naţionale nu putea fi asigurat, spro,de el, decit prin irităţişr­ea, iară abatere de la adevăr, a frămintăilor, bucuriilor, suferinţelor, cin­tecelor, a fiinţei poporului întreg, în „simţirea sa, in­acţiunea sa, în puterea sa demonică şi uriaşă, în înţelepciunea sa, în suf­etul său cel profund“. Cum lesne se poate observa, Eminescu, om al vea­cului său, reţine, cu deosebire, însuşirile su­fle­­teşti ale structurii intime a poporului, preţuind idei ale curentului spiritualist al secolului al XIX-lea, care vorbea de „duh naţional“, de „geniul şi spi­ritul popoarelor“. Asupra factorilor de ordin ma­terial, determinanţi ai caracteristicilor structurii psihice, n-a insistat. Cu toate acestea, el a consi­derat specificul naţional în substanţa lui interioară, nu în aspectele-i exterioare şi — lucru foarte im­portant — l-a văzut drept o realitate psiho-sociolo­­gică, condiţională istoric şi nu un dat sufletesc imuabil, cum au crezut, mai tîrziu, unii dintre for­­mulatorii specificului national. Reflectat în limba poporului, în creaţia lui lite­rară orală, specificul national trebuia să-şi afle tot mai hotărit întruparea artistică şi în literatura scrisă. Reprezentativi sub raport national, scriitorii intră, numai prin poporul lor, în relaţie cu umani­tatea. Iar reprezentativi pentru iiteratura unui po­por rămîn totdeauna acei care realizează opere cu o puternică specificitate naţională. Gogol e mare, consideră Eminescu, pentru că „şi-a înrădăcinat în minte viaţa reală a poporului rus“, Shakespeare e „poet naţional“ pentru că a ajuns să „conceapă cum concepe poporul său". Negruzzi, Alecsandri, pe­­c­are-i elogiază adesea, sunt demni de recunoş­tinţa posterităţii pentru că „şi-au inc­usc­rit talen­tul individual cu geniul poporului românesc...“. A­­litudinea lui de frondă împotriva mişcării create in jurul revistei „Literatorul“ porneşte, ca şi la Caragiale, din convingerea că cei ce-şi culeg su­biectele literare de aiurea, ignorînd realităţile na­ţionale, trădează nevoile şi aspiraţiile poporului lor. Pentru că, judecă poetul, literatura, concentrînd particularităţile unei colectivităţi, este şi un instru­ment de expresie şi de organizare a conştiinţei na­ţionale, „acel simţămînt subiectiv care-i face pe toţi indivizii să se numere membrii aceluiaşi corp“. Păluriz­înd In mase, prin facultatea de a fi percep­tibilă, literatura produce o conştiinţă b­iblică, o solidaritate etnică şi etică. Este idealul, în servi­ciul căruia, Eminescu însuşi şi-a aşezat creaţia estetică, formulă a sufletului nostru colectiv, cu care s-a identificat, exprimîndu-l. Intre ceea ce e propriu numai unei anumite cul­turi şi ceea ce aparţine universalităţii trebuie sa se realizez­e o sinteză. Marele pod­ naţional şi uni­versal M. Eminescu are mo­­lul de a se fi aliat, printre cei ‘d­ini 11, in căutarea ei, oferindu-ne cîteva idei din care vom avea mereu de învăţat şi pe care am ţinut să le reamintim di in această împrejurare. Mn iflwjEEl1 m 5i m VI rr —•• Maria PLATON de ore Radio Iaşi Programul de seară (15 ianua­rie); 17.00 Buletin de ştiri­­ 17.05 Estrada zilei» 17.30 Rit­muri industriale româneşti» 17.45 Prelucrări de folclor» 18.00 Noi şi elevii noştri» 18.20 Pe por­tativul undelor, melodia prefe­rată; 19.00 Radiojurnal; 19.15 Cîntece de mase şi jocuri popu­lare; 19.30 Jazz-ul în comenta­riu şi sunet; 20.00 O oră cu tinereţea; 21.00 Buletin de ştiri» 21.05 Concertul săptămînii» 21.30 Actualitatea plastică» 21.4­1 Refrene îndrăgite. Programul de diminea/d (19 ianuarie): 6 00 Buletin de ştiri» 6.05 Matineu muzical» 6.30 Emi­siune pentru sate; 6.40 De pa deal şi de pe vale; 7.00 Infor­maţii şi muzică. Televiziune 17.30 Emisiune în limba ran­­ghiară; 18.05 Film serial: ,,A­­ventură în munţi“ — episodul ,,Prizonierul din pădure“; 18.35 Mult e dulce şi frumoasă . . .­ 19 00 Telejurnalul de seară» 19.20 Două instrumente de per­cuţie: manmbafonul şi xilofo­nul; 19.30 Prim plan: Demoste­­ne Botez; 20.00 Reflector; 20.15 Seară de operă: „Michelangelo", frescă dramatică de Alfred Men­delsohn (partea a II-a — tablou­rile 4, 5 şi 6) ; 21.35 Avanpre­mieră; 21.50 Telejurnalul de noapte; 22.05 O seară cu Oli­­vera Vuco, Lidija Filipenco, an­samblul Bora Mladenovic (Iu­goslavia) şi formaţii participan­te la Festivalul internaţional de jazz — Polonia 1967. Cinematografe VICTORIA: ,,Bătălia pentru Roma“; orele: 8.15; 11.30; 14.45; 18. 21.15. REPUBLICA: „Iubirea strict oprită !“, orele: 9; 11» 15» 17, 19, 21. COPOU: „Operaţiunea Lady Chaplin“, o­­rele: 9» 11; 15» 17, 19, 21. ARTA: „Vă place Brahms ?“, orele: 9, 11,15, 14 15, 16,30, 18,45, 21. TATARASI: „In îm­părăţia Leului de argint“, orele: 16, 18; 20. NICOLINA: „Aten­tatul de la Sarajevo“, orele: 16, 18, 20. PAŞCANI: „Soarele va­gabonzilor“. TG. FRUMOS: „Ti­grul“. HIRLAU: „Călugăriţa şi comisarul“. PODLMVLOAIEI: „Pa­radisul îndrăgostiţilor“. Teatrul Naţional La ora 19.00, în sala Studiou­lui B va avea loc un spec­tacol cu piesa „Pelicanul““. La ora 19.30, „Războiul vesel". Sunt valabile biletele cu seria 13. Casa de cultură a tineretului şi studenţilor la ora 20:00­, în sala de spec­­tacole de la Casa de cultură a tineretului şi studenţilor, în ca­drul ciclului. Tribuna opiniilor personale, conf. univ. dr. Ioan Grigoraş va conduce discuţii mai cu studenţii despre: Individ —* autoafirmare — libertate. In continuare va rula filmul artis­tic „Pe plajele lumii", produc­ţii­ a studiourilor italiene. Telefoane utile 18060 — Consiliul popular al municipiului Iaşi şi Consiliul popular al judeţului Taţi, 14228 — Policlinica municipiului Iași, serviciul de triaj pentru adulți; 11533 — Policlinica specială (str. Karl Marx); 11887 — Autogara IT.A. (str. Zugravi); 12020 —­ Deranjamente electrice; 14308­­4 Magazin autoservire „Unic‘, serviciul de comenzi la domi­­ciliu; 16120 — Spitalul de ob­­stetrică şi ginecologie (str. Cui­za Vodă). Pronoexpres Extragerea T: 40 24 14 28 33 31 Fond de premii lei 401.775 Extragerea a II-a: 41 18 38 26 35 44 37 Fond de premii lei 338.780 Timpul probabil Vremea se menţine în con­tinuare mai mult închisă. Cea­ţa şi burniţa va caracteriza în general timpul. Vintul va sufla slab la moderat din sectorul sud-estic. Temperatura aerului se va menţine în general pes­te 0 grade. Minimele vor fi­­ cuprinse între minus 3 şi plus­­ 2 grade, iar o maximele intre 0­­ grade şi plus 4 grade.

Next