Flacăra Iaşului, ianuarie 1970 (Anul 26, nr. 7248-7271)
1970-01-15 / nr. 7257
emtärä msmm pagina 29. Farmecul nestîrtit de vreme al geniului eminescian ţine de o diversitate extraordinară a nuanţelor, cuvintul evoluînd de la registrul grav al tristeţii la frăgezimi idilice sau comunicind sublimul. Eminescu e o sinteză amplă în care atitudinile cele mai diverse, de la pesirhismul negru şi resemnare pinand revoltă, de la ironie pînă la extazul romantic, se întregesc pentru a traduce disponibilităţile unei personalităţi unice. Gravitatea şi surîsul candorii sînt tot atît de eminesciene ca setea de absolut, creatorul Luceafărului fiind superior, prin multitudinea perspectivelor, unor mari romantici europeni, specializaţi oarecum pe o singură coardă. Nu este mai înaltă notă de originalitate pentru un artist, decit sa creeze un stil. Există un stil eminescian, propriu, irepetabil, dar nu ca simplă virtuozitate a formei, ci ca expresie a freamătului extraordinar în faţa lumii. Cind Vlahuţa a pus explicaţia curentului eminescian pe seama fascinaţiei în sine a cuvintului, s-a situat pe un teren fals. Marele stil include o viziune asupra lumii, cristalizată în metafore şi scinteieri, un creator de geniu fiind un rezonator, un amplificator al conştiinţei noastre individuale în raport cu universul. Cu alte cuvinte, stilul impune o ordine acolo unde lucrurile se prezintă eterogen sau neclar. Cum insa artistul, ca individ, aparţine unei societăţi, el exprimă mai mult sau mai puţin ritmul istoric al epocii sale. O epocă de aproape două decenii din conştiinţa poporului român poartă numele de Eminescu. Larga difuziune a poeziei lui în timp şi spaţiu nu e doar un miracol al cuvîntului, un sens pur estetic. Eminescu a vorbit ca exponent al poporului său, asociindu-şi destinul propriu cu acela al oamenilor care făuresc istoria. Scrisul lui nu e obiect de arhiva, monolog intimist. E unul in milioane, actual in fiecare moment al poporului nostru, spirit reprezentativ cu care ne înfăţişăm la competiţia de valori in faţa popoarelor lumii. Prin Eminescu, am înţeles mai profund solidaritatea cu istoria şi natura românească. Acolo unde ştiinţa s-a oprit prudentă, din lipsă de probe, Poetul a pătruns în trecutul necunoscut, călăuzit de sensibilitate şi intuiţie. Schiţele de decor dacic din postumele Miradonii şi Gemenii aparţin fabulosului romantic în alt mod decit Lacul sau Dorinţa. Protagoniştii, regi, zei sau oameni de rînd, beneficiază de un miraj al depărtării iar poetul îl urmează pe un tărîm aproape mitologic. Nu exista nici un document minuţios, care să constrîngă imaginaţia. In locul amănuntelor inexpresive revin simfonic acorduri dominante, iluzii concretizate în metafore: un rai al Daciei şi un climat spiritual sever. E de presupus că în momente de zbucium, cind lupta cu adversităţile cere dăruire pînă la sacrificiu, Eminescu se va fi simţit în postura unui Decebal sau a lui Mircea. Excepţională e pe de altă parte capacitatea de a contopi natura cu stările sufleteşti. Natura românească in momente de calm ideal nu e un decor, ci parte integrantă, definitorie, a existenţei. Demiurg autentic, poetul care călătorea în istorie pînă la izvoarele genezei noastre, revine, cind e vorba de natură, la cuvinte elementare: pădure, codru, lac, dragoste, basm, vreme. Eminescu nu e un creator de tip arhitectonic, un constructor, ca Dante, de exemplu, ci un genial aliaj de reflecţie şi sensibilitate. Natura aşadar constituie o modalitate de a filozofa asupra destinului uman in general, sălaş dorit al dragostei, în special. In mijlocul naturii, Eminescu are liniştea şi lumina lui Goethe, cind acesta descoperă, întinerind sufleteşte, vitalitatea peisajului italian. Preocupările grave ale gînditorului, „cufundat în stele şi în nori şi-n ceruri nalte", se confruntă, în natură, cu chemările vieţii imediate. In viziune eminesciană, iubirea e întoarcere la simplitate, intr-un cadru paradisiac, ceva in afară de timp, sugerind identitatea clipei cu eternitatea. In esenţă, dragostea e fie dorinţă, miraj al necunoscutului, fie regret, rememorare, elegie pe marginea trecutului. Adoraţia şi dezamăgirea se întrepătrund, dind o sinteză cu rezonanţe schimbătoare, după felul cum protagoniştii, in perpetuă mişcare, se regăsesc sau se depărtează. Dar revenit din codru, Eminescu e un om al cetăţii. In celebra suită de Scrisori, al căror început e din 1879, frapează ceea ce, stilistic, se numeşte ruptura tonului: candoarea lasă loc sarcasmului, fabulosului îi urmează brusc realismul violent. De la aspectul concret, subliniat istoric, autorul Scrisorilor se ridică la o filozofie socială cu finalitate critică, al cărei conţinut sfîrşeşte în minte. Pentru ca rechizitoriul să nu devină un simplu discurs moralizator, era necesară profunda indignare. Din colţul său de observator, Eminescu e un cenzor social cu atenţie distributivă, monologul satiric amplificindu-se in cercuri tot mai largi. Spiritul negaţiei e categoric, intransigent şi ascuţit ca o spadă. Mai marii societăţii contemporane aparţin unei orînduiri ce trebuia „zdrobită". Cervantes îşi exprima ironia prin intermediul celui mai mare nebun al pămîntului; Voltaire dăduse ironiei scăpărări de fulger continuu; Eminescu, satiricul, poartă masca exasperării tragice. Privită din orice parte, opera Demiurgului are frumuseţea excepţională a unui cristal cu feţe multiple. La o sută douăzeci de ani de la naştere, Eminescu, intrat de mult în conştiinţa naţională, e o prezenţă monumentală spre care converg milioane de priviri. Faţă de astfel de valori, Istoria nu poate să-şi fixeze cinstirea decit prin comparaţie cu marii înaintaşi. Eminescu e un Mihai Viteazul al literaturii româneşti. 120 DE ANI DE LA NAŞTEREA SILUI MIHAI EMINESCU! MONUMENTALUL EMINESCU Prof. univ. dr. docent Const. CIOPRAGA Expoziţie arhivistică : OdiliaLa împlinirea a 120 de ani de la naşterea marelui poet Mihai Eminescu, Arhivele Statului din Iaşi au organiza expoziţie in care sunt prestate documente originale, inscrise, fotografii, cârti şi reviste ce oglindesc aspecte din viaţa şi opera sa. Documentele expuse oferă informaţii preţioase pentru cunoaşterea familiei poetului, a mediului în care a copilărit, Eminescu ca bibliotecar, redactor la „Curierul de Iaşi", revizor şcolar şi profesor suplinitor la Iaşi, precum şi frămuitările ultimilor ani de viaţă. Dintre exponatele cele mai importantii amintim un exemplar al milici ei de naştere a lui M. Eminescu din 12 ianuarie 1850. La fel de interesante sunt exponatele ce se referă la activitatea lui M. Eminescu ca bibliotecar la Bibliotecii Universitară Iaşi (1871- 1875). Un loc deosebit îl ocupă în expoziţie documentele şi manuscrisele ce vorbesc de perioada în care M. I Eninescu era revizor şcolar in judeţele Iaşi şi Vaslui (1875—1876). Arhivele din Iaşi expu această ocazie şi trei din noscutele scrisori originali lui Eminescu către prie său Alex. Chibici Rivn La exponatele amintit adaugă o serie de ediţii I cu cuale enul iinu.se din opera lui M. Eminescu, începînd cu ediţiile Maion siu şi Xenopol, precum şi o serie de lucrări despre opera marelui poet. D. IVANESCU \ ’ Permanenţa poetului A vorbi despre permanenţa lui Eminescu înseamnă, de fapt, a vorbi despre permanenta unhire a poporului nostru. Desigur, toţi marii creatori români, in toate domeniile de artivttaiu, sint thezaşi dţinuirii noastre de-a lungul mileniilor. Dar prin Eminescu, mai 1,1,117* mai ales prin el, poporul de la Dunăre si Carpati a demonstrat Întregii lumi ms. lefl bui forţă creatoare şi frumuseţea graiului său, dobinelind dreptul de a rămine. In iultura uiniversalä- Nu putuiiu concepe, fără Eminescu, nici poezia şi n ici cultura romAneasca în forma lor actuala Permanenta lui Eminescu rezidă, în primul rind, in marea complexitate a poeziei sale şi in vraja ei copleşitoare, care ne dau certitudinea la el continuă să fie şi asta şi poetul cel mai reprezentativ al naţiunii noastre. In lirica eminesciană se întrupează, deopotrivă, „inconştientul" adine şi cea mai Înaltă conştiinţă de sine a unui imam străvechi, ameninţat veacuri de-a rindul la rădăcina fiinţei lui naţionale, Eminescu este cel mai mare vizionar dintre poeţii noştri şi acesta este sensul însemnătăţii deosebite pe care unii cercetători (G. Călinescu, I. Negoiţescu) o acordă „zonei platonice" a creaţiei sale, „marelui romantism al viziunilor" eminesciene. încercările de tratare a mitologiei autohtone (dacice) in lucrări rămase în stadiul de proiect sau impunerea unei mitologii proprii (Luceafărul, Demonul, Codrul impărat etc.) atestă uimitoarea capacitate a imaginaţiei poetului de a crea viziuni fantastice şi simbolice (după acad. Athanase Joja, „Luceafărul" simbolizează conflictul dintre logos şi patos, dintre „personalitate" şi „raţionalitate"). De asemenea, nici un alt poet român n-a privit mai de sus şi n-a cuprins mai larg tabloul cosmic. Şi sînt foarte puţini poeţii universali care au izbutit să înfăţişeze cu atîta forţă începutul şi sfîrşitul universului, desprinderea fiinţei din nefiinţă şi contopirea lor, naşterea şi moartea timpului, nemărginirea spaţiului şi, mai cu seamă, să sugereze corespondenţele secrete dintre toate acestea şi mişcările afective ale sufletului omenesc.’ Intr-o formulare fericită, distinsul critic Vladimir Streinu afirma că „poezia lui Eminescu este in primul rînd un spectacol cosmic pe care nimeni nu 1-a Imitat” (v. „Clasicii noștri", p. III). Profunzimea poeziei eminesciene nu este numai una a ideilor filozofice, cum se mai crede, ci a desfășurării lor in viziuni originale. „Toată arta Iul Iminescu — sublinia G. Călinescu — stă in a preface ideile în muzică şi metafore, de-a dreptul, fără planuri paralele. Eminescu nu filozofează niciodată, propoziţiile lui sunt viziuni (...) Prozaică este numai filosofia subiectului (logica, etica), filosofia cauzei primare este prin definiţie poetică" (v. „Ist. Ut. rom.“, p. 408, 413). Sentimentul perenităţii poeziei lui Eminescu ni-l dă ,şi faptul că n-a fost încă egalată sub aspectele ei fundamentale. E de ajuns să privim, mai iutii, registrul ei tematic. Mulţi poeţi au evocat trecutul nostru naţional şi au scris poezii de inspiraţie patriotică (unii chiar volume Întregi), atît in timpul vieţii lui Eminescu, cit şi după aceea. Şi totuşi, oricare din producţiunile poelite de acest fel nu suportă o comparaţie cu prima parte din Scrisoarea III, în care bătălia de la Rovine are marcţia unei epopei antice. Tot astfel, natura eminesciană (codrul, lacul, luna, teiul, izvorul), cu farmecul ei romantic o percepem ca fiind mai aproape de visul nostru decit natura lui Alecsandri, Coşbuc, Pillat, Bacovia, Blaga etc. Iubirea lui Eminescu, amestec de voluptate şi suferinţă („dureros de dulce"), pare, de asemenea, mult mai proprce firii noastre decit diferitele ipostaze ale dragostei la alţi poeţi : uşor încântătoare şi uşor tristă la Alecsandri, idilică şi ţărănească la Coşbuc, senzuală la Macedonski, bărbătească şi casnică la Arghezi, solemnă, teatrală la Minulescu, eterică şi mitică la Blaga etc. In acelaşi fel „O, mamă ..." se detaşează ,prin marea ei adîncime de toate poeziile duioase care s-au închinat vreodată, la noi, mamei. Accentele ele critică socială din „Scrisori" ori „Împărat şi proletar" n-au atins la nimeni o asemenea intensitate, fără a coborî sub nivelul unei nobile indignări. După cum nici aspiraţia către o dreaptă aşezare a lumii, simpatia pentru cei mulţi şi obidiţi, ca şi îndemnul la răsturnarea revoluţionară a vechii orinduiri n-au găsit o expresie mai viguroasă şi mai memorabilă decit in poezia eminesciană. Există şi alte virtuţi ale poeziei lui Eminescu, neatinse indubitabil, pînă acum, de nimeni. Farmecul limbii şi armonia unică a poeziei sale arată că nici un alt poet român n-a izbutit să tempereze cu mai multă artă un tumult interior mai răscolitor, să dea o formă atît de apolinică unui fond atît de dionisiac. Şi oricite succese s-au obţinut, Eminescu a ştiut ca nimeni altul să extragă simboluri şi sensuri universale din unele motive folclorice. In sfîrşit, nici un alt poet n-a reuşit ca Eminescu sa se facă înţeles şi apreciat, în feluri şi grade diferite, de publicul larg ca şi de cititorii cei mai rafinaţi. Eminescu n-a fost, cum s-a spus, o apariţie meteorică in poezia românească O asemenea ivire, din nimic, ar fi şi absurdă şi efemera. Permanenţa lui Eminescu se explică şi prin aceea că el a unit intr-o singură matcă, mai largă şi mai adîncă decit oricare alta, toate izvoarele vii ale poeziei anterioare. In lirica eminesciană, care reprezintă totuşi un imens salt calitativ în evoluţia poeziei româneşti se întîlnesc ecouri din poezia lui Ciclova (tainica tinguire a lucrurilor omeneşti), I. Eliade-Rădulescu (figura „Zburătorului", viziunea nocturnă a cerului), Gr. Alexandrescu (gravitatea meditaţiei, evocarea misterioasa a trecutului, acuitatea satirei), D. Bolintineanu (viziunile fantastice, cultul trecutului), V. Alecsandri (preţuirea poeziei populare, melodia versului) etc. Şi dacă toate drumurile adevăratei poezii româneşti au dus atunci către Eminescu, se poate spune că, astăzi, ele vin dinspre Eminescu, această mare răscruce a spiritului nostru creator. N-a existat, într adevăr, mai tîrziu, nici un mare poet român care să nu sufere ori să nu fie fecundat de înrîurirea poeziei eminesciene şi să nu-i asigure, astfel, permanenţa. Chiar Macedonski, contemporanul şi rivalul său, a fost influenţat în „Noapte de noiembrie" de „Scrisoarea I". Coşbuc, poetul vitalităţii rustice, i-a cules tristeţea şi a adoptat strofa şi ritmul în „Mama", pe lingă faptul că în alte poezii se apropie de fabulosul ţărănesc din unele poeme eminesciene. „Jalea" universală a lui Goga nu este nici ea străină de poezia de inspiraţia naţională a lui Eminescu. Blaga se înrudeşte cu el prin fiorul cosmic şi „tristeţea metafizică" a poeziei sale. „Geniul verbal" şi unele acorduri ale poeziei erotice îl leagă pe Arghezi de marele înaintaş. Tristeţea autumnală şi, în fond, existenţială a poeziei lui Bacovia are unul dintre izvoare în pesimismul eminescian. Chiar ermetismul lui I. Barbu aminteşte de unele insule „dificile" (versuri, pasaje, poezii întregi) din lirica lui Eminescu. Tot astfel viziunile sumbre şi vocaţia absolutului din creaţia poetică a lui Al. Philippide. Permanenţa lui Eminescu este permanenta geniului, care depăşeşte orice curent sau şcoală („Cind răsare geniul, mor şcolile" — G. Călinescu). Oricite elemente de factură romantică s-ar perima în poezia lui, aceasta va fi totdea- una expresia unei uriaşe personalităţi creatoare şi va păstra, intact, miezul ei inefabil, de umbră misterioasă, care nu poate fi scos la lumina înţelegerii raţionale, iară a-i risipi farmecul. Două fenomene contradictorii au contribuit de la început şi contribuie neîncetat sa asigure permanenţa lui Eminescu. linul este transformarea poetului într-o figură legendară, intr-un mit, datorită bolii, vieţii nefericite şi morţii lui timpurii. Altul, dimpotrivă, analiza perpetuă şi interpretarea deschisă la infinit a operei eminesciene. La împlinirea celor 120 de ani de la răsăritul „luceafărului poeziei româneşti", poeţilor contemporani aş vrea să le amintesc doar că permanenţa lui Eminescu este, pentru ei, permanenţa unui ideal către care trebuie să tindă şi pe care cineva, poate, îl va atinge vreodată. Dimirie COSTEA Pagină din gramatica sanscrită scrisă de Eminescu. Nicolae TATOMIR Lumina lui fecioară Cil infinit şi cite nelinişti n-am închis In marmora astrala ce fulgeră sub daliei! Ochi plini de suferinţă, furtuni sub fruntea -naltă, La tîmple bruma lunii şi zvicnelul de vis.. . Nu seamănă, răsună pădurile, nu-i el! Nu seamănă! tresare Însingurată lună. Se înfioară teiul cu dulci mirezme, suna Departe, mai departe, şi cornul omenestrel. Ca setea de luceferi s-o domoleşti să poli şi Aşterne peste chipu-i lumina lui fecioară, Porneşte cu Dionis pe nceeci şi ulicioară Şi-ascultă floarea-albastră şi plopii Iară soţ. Xi,— -'----" ‘ *~ Marele nostru poet M. Eminescu a fost totdeauna de faţă, prin cugetarea şi simţirea sa, la actele care au angajat mmmmmmmmm existenţa colectivităţii româneşti. Pînă la el, noţiunea de specific naţional intrase, de multă vreme, in circulaţia termenilor de cultură. Ea putea fi descoperită in operele cărturarilor ardeleni, reprezentanţi ai Şcolii latiniste şi dincolo de ei la cronicari, iar, peste aceştia, aceeaşi realitate spirituală dăinuia in ceea ce s-a numit de către specialişti „conştiinţa nedocumentară a romanilor“, conştiinţa lingvistică, iară Îndoială, limba română nescrisă dă vechime specificului naţional. Sunt un ea implicaţii morale şi valori artistice care s-au afirmat, totdeauna, ca fiind numai ale noastre, alcătuind fundamente ale construcţiei spirituale a poporului nostru. Apare, de aceea, Îndreptăţită opinia acelor cercetători ai problemei care declară că o discuţie asupra specificului naţional trebuie să întirzie, mai mici, asupra realităţii primordiale a culturii româneşti, adică asupra limbii. Aşa se explică de ce primele afirmaţii despre specificul naţional sunt, la noi, afirmaţii lingvistice. Limba, alături de folclor şi literatura scrisă, compune forma internă a psihologiei şi culturii române, ea vorbeşte despre identitatea naţională a poporului; prin natura ei se construieşte, in primul rind, spiritualitatea noastră originală. Veacul al XIX-lea, „veacul naţionalităţilor“, i-a dat noţiunii de specific naţional, prin contribuţia romanticilor, o mare extindere. Reprezentanţii curentului „Daciei literare", Kogălniceanu, Bălcescu, Russo, Alecsandri au meritul de a-i fi lărgit sfera, de a fi încercat să-i găsească alte permanente şi dimensiuni proprii care, însumate, să alcătuiască unitatea ir. varietate a stilului naţional, contribuţie distinctă la tezaurul culturii universale. Hasdeu, Odobescu, apoi, şi, mai ales, T. Maiorescu au aprofundat cadrul problemei naţionale în cultură şi artă, i-au întărit contururile, năzuind spre definirea cu primăldare a conceptului de specific naţional. Limpede concretizată apare conştiinţa însuşirilor spirituale proprii românilor In opera marilor noştri clasici, convinşi cu toţii că exprimarea geniului naţional constituie adul estetic hotărîtor. M. Eminescu, cel care a înfăptuit sinteza din mmmmmmmmare naţional şi universal, dintre tradiţie şi inovaţie, a căutat mereu şi prilejul de a-şi comunica opiniile cu privire la această problemă, opinii deosebit de actuale, toate rezultat al impresionantei sale facultăţi de a înţelege şi produs al ascuţitei şi vibrantei sale sensibilităţi. El îşi mărturiseşte de la început convingerea că, aşezaţi, în sfîrşit, în „faţa Europei“, trebuia sa tăcem totul pentru a demonstra că suntem un popor de sine stătător, cu individualitatea sa, cu limba sa, cu tradiţiile sale, cu istoria, fimofia şi sensibilitatea sa. Toate domeniile vieţii materiale şi spirituale urmau să facă dovada acestei individualităţi, pentru că, gîndea poetul, o naţiune se afirmă nu doar prin actele sale politice, ci şi prin viaţa sa intelectuală, statornicită, în aspectele ei fundamentate, pe izvoarele naţionalităţii. Dintre formele culturii, literatura i se pare a fi un excelent mijloc de afirmare a existenţei spirituale a poporului român în lumea modernă. „Focarul spiritualităţii naţionale“, literatura naţională, în care, declară Eminescu, îşi au izvorul şi „elementul moral şi cel estetic al unei culturi“, nu poate exista, „puternică, sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor“, decit determinată ea însăşi, la rindul ei, de „geniul naţional“. Cultul „vechilor scriitori“, pe care-l mărturiseşte în alilea texte ale sale, demonstrează cit de puternic s-a pătruns poetul de nevoia realizării unei literaturi naţionale, ale cărei elemente le studiază, încercînd să se închege în teorii estetice. Rolul creaţiei populare în definirea individualităţii culturii româneşti, problema unificării limbii, raportul dintre literatura română şi cea străină, caracterele unei arte naţionale, constituie la el tot atîtea preocupări care arată direcţia spiritului său literar şi dovedesc cit de consecvent evoluează în gîndirea sa teoriile uinei îndrumări sigure pe calea ariei naţionale. Conţinutul unei lteraturi naţionale nu putea fi asigurat, spro,de el, decit prin irităţişrea, iară abatere de la adevăr, a frămintăilor, bucuriilor, suferinţelor, cintecelor, a fiinţei poporului întreg, în „simţirea sa, inacţiunea sa, în puterea sa demonică şi uriaşă, în înţelepciunea sa, în sufetul său cel profund“. Cum lesne se poate observa, Eminescu, om al veacului său, reţine, cu deosebire, însuşirile sufleteşti ale structurii intime a poporului, preţuind idei ale curentului spiritualist al secolului al XIX-lea, care vorbea de „duh naţional“, de „geniul şi spiritul popoarelor“. Asupra factorilor de ordin material, determinanţi ai caracteristicilor structurii psihice, n-a insistat. Cu toate acestea, el a considerat specificul naţional în substanţa lui interioară, nu în aspectele-i exterioare şi — lucru foarte important — l-a văzut drept o realitate psiho-sociologică, condiţională istoric şi nu un dat sufletesc imuabil, cum au crezut, mai tîrziu, unii dintre formulatorii specificului national. Reflectat în limba poporului, în creaţia lui literară orală, specificul national trebuia să-şi afle tot mai hotărit întruparea artistică şi în literatura scrisă. Reprezentativi sub raport national, scriitorii intră, numai prin poporul lor, în relaţie cu umanitatea. Iar reprezentativi pentru iiteratura unui popor rămîn totdeauna acei care realizează opere cu o puternică specificitate naţională. Gogol e mare, consideră Eminescu, pentru că „şi-a înrădăcinat în minte viaţa reală a poporului rus“, Shakespeare e „poet naţional“ pentru că a ajuns să „conceapă cum concepe poporul său". Negruzzi, Alecsandri, pecare-i elogiază adesea, sunt demni de recunoştinţa posterităţii pentru că „şi-au incuscrit talentul individual cu geniul poporului românesc...“. Alitudinea lui de frondă împotriva mişcării create in jurul revistei „Literatorul“ porneşte, ca şi la Caragiale, din convingerea că cei ce-şi culeg subiectele literare de aiurea, ignorînd realităţile naţionale, trădează nevoile şi aspiraţiile poporului lor. Pentru că, judecă poetul, literatura, concentrînd particularităţile unei colectivităţi, este şi un instrument de expresie şi de organizare a conştiinţei naţionale, „acel simţămînt subiectiv care-i face pe toţi indivizii să se numere membrii aceluiaşi corp“. Pălurizînd In mase, prin facultatea de a fi perceptibilă, literatura produce o conştiinţă biblică, o solidaritate etnică şi etică. Este idealul, în serviciul căruia, Eminescu însuşi şi-a aşezat creaţia estetică, formulă a sufletului nostru colectiv, cu care s-a identificat, exprimîndu-l. Intre ceea ce e propriu numai unei anumite culturi şi ceea ce aparţine universalităţii trebuie sa se realizeze o sinteză. Marele pod naţional şi universal M. Eminescu are molul de a se fi aliat, printre cei ‘dini 11, in căutarea ei, oferindu-ne cîteva idei din care vom avea mereu de învăţat şi pe care am ţinut să le reamintim di in această împrejurare. Mn iflwjEEl1 m 5i m VI rr —•• Maria PLATON de ore Radio Iaşi Programul de seară (15 ianuarie); 17.00 Buletin de ştiri 17.05 Estrada zilei» 17.30 Ritmuri industriale româneşti» 17.45 Prelucrări de folclor» 18.00 Noi şi elevii noştri» 18.20 Pe portativul undelor, melodia preferată; 19.00 Radiojurnal; 19.15 Cîntece de mase şi jocuri populare; 19.30 Jazz-ul în comentariu şi sunet; 20.00 O oră cu tinereţea; 21.00 Buletin de ştiri» 21.05 Concertul săptămînii» 21.30 Actualitatea plastică» 21.41 Refrene îndrăgite. Programul de diminea/d (19 ianuarie): 6 00 Buletin de ştiri» 6.05 Matineu muzical» 6.30 Emisiune pentru sate; 6.40 De pa deal şi de pe vale; 7.00 Informaţii şi muzică. Televiziune 17.30 Emisiune în limba ranghiară; 18.05 Film serial: ,,Aventură în munţi“ — episodul ,,Prizonierul din pădure“; 18.35 Mult e dulce şi frumoasă . . . 19 00 Telejurnalul de seară» 19.20 Două instrumente de percuţie: manmbafonul şi xilofonul; 19.30 Prim plan: Demostene Botez; 20.00 Reflector; 20.15 Seară de operă: „Michelangelo", frescă dramatică de Alfred Mendelsohn (partea a II-a — tablourile 4, 5 şi 6) ; 21.35 Avanpremieră; 21.50 Telejurnalul de noapte; 22.05 O seară cu Olivera Vuco, Lidija Filipenco, ansamblul Bora Mladenovic (Iugoslavia) şi formaţii participante la Festivalul internaţional de jazz — Polonia 1967. Cinematografe VICTORIA: ,,Bătălia pentru Roma“; orele: 8.15; 11.30; 14.45; 18. 21.15. REPUBLICA: „Iubirea strict oprită !“, orele: 9; 11» 15» 17, 19, 21. COPOU: „Operaţiunea Lady Chaplin“, orele: 9» 11; 15» 17, 19, 21. ARTA: „Vă place Brahms ?“, orele: 9, 11,15, 14 15, 16,30, 18,45, 21. TATARASI: „In împărăţia Leului de argint“, orele: 16, 18; 20. NICOLINA: „Atentatul de la Sarajevo“, orele: 16, 18, 20. PAŞCANI: „Soarele vagabonzilor“. TG. FRUMOS: „Tigrul“. HIRLAU: „Călugăriţa şi comisarul“. PODLMVLOAIEI: „Paradisul îndrăgostiţilor“. Teatrul Naţional La ora 19.00, în sala Studioului B va avea loc un spectacol cu piesa „Pelicanul““. La ora 19.30, „Războiul vesel". Sunt valabile biletele cu seria 13. Casa de cultură a tineretului şi studenţilor la ora 20:00, în sala de spectacole de la Casa de cultură a tineretului şi studenţilor, în cadrul ciclului. Tribuna opiniilor personale, conf. univ. dr. Ioan Grigoraş va conduce discuţii mai cu studenţii despre: Individ —* autoafirmare — libertate. In continuare va rula filmul artistic „Pe plajele lumii", producţii a studiourilor italiene. Telefoane utile 18060 — Consiliul popular al municipiului Iaşi şi Consiliul popular al judeţului Taţi, 14228 — Policlinica municipiului Iași, serviciul de triaj pentru adulți; 11533 — Policlinica specială (str. Karl Marx); 11887 — Autogara IT.A. (str. Zugravi); 12020 — Deranjamente electrice; 143084 Magazin autoservire „Unic‘, serviciul de comenzi la domiciliu; 16120 — Spitalul de obstetrică şi ginecologie (str. Cuiza Vodă). Pronoexpres Extragerea T: 40 24 14 28 33 31 Fond de premii lei 401.775 Extragerea a II-a: 41 18 38 26 35 44 37 Fond de premii lei 338.780 Timpul probabil Vremea se menţine în continuare mai mult închisă. Ceaţa şi burniţa va caracteriza în general timpul. Vintul va sufla slab la moderat din sectorul sud-estic. Temperatura aerului se va menţine în general peste 0 grade. Minimele vor fi cuprinse între minus 3 şi plus 2 grade, iar o maximele intre 0 grade şi plus 4 grade.