Flacăra, iulie-septembrie 1959 (Anul 8, nr. 27-39)

1959-07-04 / nr. 27

C­ine n-a auzit vorbindu-se în ultimul timp despre Oneşti? La Oneşti se în­vaţă meserie; la Oneşti, pe şantier, e adevărată luptă, adevărată călire; la Oneşti se cîştigă bine... Lîngă satul acesta cu case mici, răzle­ţite sub poale de dealuri, necu­noscut şi neluat în seamă pînă mai ieri, a răsărit unul din cele mai mari şantiere ale ţării. Şi fostul sat s-a transformat într-un oraş modern. înţelegeţi de ce, încă din tren, mi-am găsit tovarăşi de drum porniţi, de la Bucureşti sau din diverse alte colţuri ale ţării, să viziteze şantierul. M-am împrie­tenit repede cu sculptoriţa Vasilica Kasnovski şi cu graficiană Corne­lia Daneţ. Pentru nici una dintre noi Oneştiul nu era ceva cu totul necunoscut; citisem în presă tot ce se scrisese despre acest mare şantier, văzusem construcţiile de la fereastra trenului, de unde cîte un localnic binevoitor ne dăduse lămuriri... Cum am ajuns în gară, Cornelia Daneţ ne-a şi făcut programat. Era comun, căci pe toate trei ne interesa acelaşi lucru: noutăţile zilei. — Trebuie să „lucrăm“ organizat — ne-a prevenit Daneţ pe un ton autoritar. Astăzi vom merge la Complexul chimic. De acord? — De acord! Ne-am rugat de şoferul unui ca­mion care trecea pe lîngă noi să ne „transporte“. Am ajuns abia după cîţiva kilometri străbătuţi pe şoseaua plină de un du-te-vino continuu de maşini şi macarale. Complexul chimic, una din construcţiile de bază ale Oneştiul­­ui, este el însuşi un şantier imens. Numai ca să-l vizitezi în fugă îţi trebuie cîteva ceasuri bune. Aici se lucrează la ridicarea unei fabrici de cauciuc sintetic, a unei fabrici de sodă, a unei fabrici de oxigen (nu de mult a intrat în funcţiune), ca şi a diverselor secţii de fa­bricat insecticide şi dezinfectante sanitare etc. După ce ne vorbeşte pe îndelete despre toate acestea, tovarăşul Costache Sava, şeful şantierului, ni-l recomandă pe constructorul Fodor Alexandru împreună cu echi­pa lui. După nume parcă l-aş cunoaşte... Da... îmi aduc aminte şi de unde. L-am văzut în foaia scoasă special pentru Oneşti, de ziarul regional „Steagul roşu“ din Bacău. Pe pri­ma pagină, Fodor. Cu şapca pe-o ureche, în mijlocul echipei, zîm­­bea mîndru către lume. Acum ştiu de ce era aşa de vesel. In lunile de iarnă, dulgherii conduşi de Fo­dor, înfruntînd cu bărbăţie gerul, lapoviţa şi noroiul, au adus o con­tribuţie importantă la succesele dobîndite pe şantier. Utilizînd me­toda încălzirii interioare, ei au organizat munca în aşa fel, încît au eliminat timpii morţi. Rezul­tatul? Depăşire de plan 30%, iar cîştigul mediu pe echipă: 1.500 de lei. Costache Sava ne conduce şi la alte secţii. Le vizităm pe rînd, as­­cultînd cu luare-aminte noutăţile. lată cîteva: în ultimele luni, la Complexul chimic lucrările au înaintat simţitor. S-a început mon­tajul la secţia D.D.T., iar la corpul „electroliză“ s-au acoperit cu pre­fabricate din beton armat cca. 3000 ms (suprafaţa­ unei hale); s-au început corpuri noi de clădiri; s-au terminat lucrările la fabrica de oxigen... Aici mă opresc puţin. La „oxigen“ am făcut cunoştinţă cu maistrul constructor Constantin Mărculescu, împreună cu echipa sa, el a turnat fundaţiile pentru maşini cu 15 zile înainte de termen. Gra­ficiană Daneţ îl priveşte cu atenţie şi încearcă la repezeală o schiţă de portret. Dar maistrul bagă de seamă şi, în loc să fie încetat, protestează: — Nu. Nu vreau să fiu „pictat“ singur. Cu băieţii! Să-mi adun băieţii din brigadă. Cum însă băieţii sînt răspîndiţi pe şantier, pînă să se găsească ci­neva să-i cheme, portretul e gata. Cornelia Daneţ i-l arată şi maistrul se îmbunează. Ii place. La Oneşti se lucrează cu pasiune, cu încredere. Adeseori se ivesc greutăţi mari, dar oamenii le biruie eroic. Şi asta o fac zi de zi, ceas d* $1*1« NEAGU Fotografii d* Elena GHERA de ceas, ca pe ceva firesc, obişnuit. Sunt cazuri, mai ales la săpături cînd pe parcursul execuţiei lucră­rilor intervin situaţii neprevăzute Se poate ca la sondare terenul si se prezinte într-un fel convenabil pentru ca atunci cînd încep săpă­turile să te trezeşti cu un şuvoi de apă sau cu cine ştie ce alte surprize. Şi atunci inginerii proiec­tanţi, care stau mai tot timpul pe şantier, vin la faţa locului şi împreună cu constructorii găsesc soluţiile cele mai bune, mai eco­nomice şi mai rentabile. Numa­i prin adaptarea unor asemenea sp­­aţii s-a economisit în ultimele luni, la Complexul chimic, o can­titate de fier şi de beton în valoan de cca. 161.000 de lei. ...Ne uităm la ceas. E aproape de amiază. Soarele s-a ridicat drept Copiii şantierului. Cresc şi ei o­dată cu noul oraş, deasupra turlei bisericii lui Ştefan cel Mare, din Borzeşti. Grafician, şi sculptoriţa şi-au umplut caietele de schiţe. Şi mai avem atîtea de văzut!... — Să mergem la rafinărie — pro­pune de data asta tovarăşa Kas­novski. — Să mergem! Aci noutăţile sunt şi mai preg­nante. în toamnă, pe drumurile interioare ale şantierului existau munţi de pămînt şi moloz, de fian şi cărămizi. Şi nici cu planul co­lectivul nu stătea prea strălucit Cam pe-atunci au fost descoperiţ aici o mînă de afacerişti care în­curcau treburile. Ei şi-au primi pedeapsa meritată. Masa muncito­rilor, a tehnicienilor au luptat, oi muncit, au făcut curăţenie la pro­priu şi la figurat. Lucrînd entuziast mulţi au devenit fruntaşii corn . Tăticule, si păpuşii ii place ii noul apartament­ parcă spun ochi kodicăi, odrasla cea mică a familie Dumitrescu. ţ

Next