Foaia poporului, 1901 (Anul 9, nr. 1-52)
1901-01-14 / nr. 1
Pag 2_____________________________ FOAIA POPORULUI I Nr. 1 Din comitate. In adunarea de toamnă a comitetului permanent din Bistriţa se votaseră 400 coroane pentru purtarea protocoalelor şi în limba română şi nemţească. In şedinţa din 16 Decemvrie 1900 comitele-suprem a comunicat, că ministrul a aprobat această sumă, ceea ce de altmintrelea e numai conform legii de naţionalităţi, care lămurit dispune, că în comitatele locuite de Români limbă protocolară e şi cea română. Miniştriiungari la Viena. Alaltăieri au sosit la Viena miniştrii Széll, Darányi şi Hegedűs pentru a presenta Archiducilor felicitările de Anul Nou. Cu acest prilej miniştrii vor a se informa asupra situaţiei din Austria şi a conferă cu unii membri ai cabinetului Körber asupra unor chestii politice pendente. Széll a conferat ieri timp mai lung cu ministrul comun de estenne Goluchowski, car’ azi e să fie primit în audienţă privată la Maiestatea Sa. Din Anglia. Din cercurile curţii engleze s’a răspândit ştirea, că pe lângă regina Victoria e de lipsă să se institue o regenţă. Causa e vîrsta înaintată a reginei. In cercurile intime ale curţii se ştie, că regina Victoria din causa bătrâneţei nu mai poate să corespundă grelei misiuni ce o are, în chestii politice adeseori nu e în stare să se orienteze îndestul. Regina se pregăteşte a merge în vilegiatură pe Riviera. Cercurile normative vor a folosi timpul absenţei reginei, ca să institue regenţa. Se afirmă, că regentul va fi prinţul de Wales. Chestia oraşului Fiume, adusă în încurcată cu deosebire prin voiniciile lui Bánffy, le face mult necaz guvernanmiau »Februare«. Ele se ţineau întru pomenirea morţilor. Ca semn de jale fruntaşii (magistraţii) purtau toge albe (fără purpură) ca şi particularii, care căsătoriile în decursul acestei zile erau oprite. în 15 Februarie se ţineau alte serbări mari în onoarea lui Romul şi Rem, întemeietorii Romei. Aceste serbări se numiau »Luperoale*, în amintirea lupoaicei, carei-a nutrit pe amândoi pe ţermurii Tibrului, când au fost mici. In luna aceasta vorbesc fetele mai puţin, ginerii se ceartă cu soacrele mai puţin şi lupii mâncă mai puţine oi. Braşov, 27 Decemvrie 1900. I. Dorinţilor noştri. Un corespondent al ziaru- lui »Magyarország« a raportat zilele acestea, că representanţa din Fiume va fi aleasă pe la sfîrşitul lunei curente. O depeşă de ieri însă anunţă, că pentru Fiume e în pregătire o surprindere. Primministrul Széli adecă a instituit, sub presidenţia guvernorului Gál Tibor, o comisiune, cu însărcinarea de a studia toate ordinaţiunile şi dispoziţiile, referitoare la dreptul autonomic al oraşului Fiume. Comisiunea va ave apoi să compună un nou statut al Fiumei. Pe baza acestui statut se va forma o lege specială fiumană, prin care ar fi să se pună capăt odată pentru totdeauna conflictelor dintre guvernul unguresc şi Fiume. Comisiunea îşi va termina lucrarea prin luna Februarie şi din causa aceasta — cum se anunţă tot în aceeaşi telegramă — se vor amîna până atunci şi alegerile de membri ai representanţei. După un veac. Poporul român întră cu ziua de azi nu numai într'un nou an, ci şi într’un nou veac. La pragul lui e bine să ne aruncăm privirile asupra veacului trecut, ca întărindu-ne sufletele cu reamintirea faptelor măreţe şi văzând cele ce nu ne-au pricinuit bine, dreaptă şi tare luptă să luptăm, pentru de a ajunge ţînţa dorită de al nostru neam. 1800! Un popor de iobagi muncind pentru câteva mii de trântori, ca aceştia să se resfeje din sudoarea lor. In Transilvania şi Ungaria, ca şi în ţările române străinii sunt stăpânitorii averii lor, muncii lor. Singura mângâiere biserica, şi aceea batjocorită şi huiduită, căci era românească. Lumina şcoalei abia licăria în Blaj, căci institutele de învăţământ înfiinţate sub Şincai îşi perduseră aproape toate urma. In România şcoale greceşti, în cari venetici de peste Dunăre îşi băteau joc de tot ce e românesc, fără durere pentru pământul ce-’l hrănia, pe care lasă să-’l răpească fără împotrivire vecinul dela mează-noapte. Românul era însă numai îngenunchiat şi nu zdrobit In suflet cu icoana mucenicilor zdrobiţi pe roată la Alba- Iulia, nu îşi perde nădejdea în dobândirea libertăţii, aşa că mântuitorul an 1848 îl află pregătit pentru de a întreprinde lupta pentru ea. Cu şiroaie de sânge, cu perderi de averi îşi câştigă poporul nostru dreptul de luptă şi jumătatea a doua a veacului ne arată, că numai lanţurile încărcate pe trupul luil-au împedecat de a se dovedi ca popor dornic de cultură. Biserica română răsuflă mai liber. Marii archierei Andreiu Şaguna şi Alexandru Şterca Şuluţiu dobândesc înfiinţarea metropoliilor din Sibiiu şi Blaj Preoţimea, apărătoarea limbii şi obiceiurilor noastre, are prilej de a se pregăti în seminarii, cari le dau cultura cerută de posiţiunea ei. Şaguna, care avea să facă totul din nou, înzestrează archidiecesa cu seminarul din Sibiiu, urmat în aceasta de ceialalţi archierei. El dă bisericei greco-orientale statutul organic, minunata lege, care permite fiecărui fiu al bisericei să iee parte la afacerile ei în mod hotărîtor. Naţiunea îşi formează în veacul acesta o nouă armată, a învăţătorilor. Pretutindeni poporul lacom de lumină deschide şcoale, la sate şi la oraşe, şcoale elementare şi, cu toate greutăţile materiale, chiar şi gimnasii, ca cele din Braşov, Brad, Beiuş, Năsăud. Resultatele acestor şcoale se văd în curând. Preoţime cultă, învăţători muncitori, cărturari cu şcoale înalte la oraşe, ţărani rîvnitori de carte, cari nu se mai mulţumesc numai cu cele învăţate în şcoala satului, ci cetesc foile noastre şi sprijinesc cu rîvnă înfiinţarea de biblioteci poporale. Se înfiinţează reuniuni culturale, în fruntea cărora merge »Asociaţiunea transilvană« din Sibiiu. Pornirea aceasta spre cultură se arată şi pe alte terene. De unde mai nainte Românul era legat de glie şi nu putea se se îndeletnicească cu altă muncă afară de plugărie, veacul acum trecut ne dă şi comercianţi şi meseriaşi români, cari vor împedeca tot mai mult scurgerea banilor noştri în buzunarele străinului. O cunună frumoasă de bănci româneşti ne dă putinţa de a depune prisosul muncii noastre şi de a ne ajuta la vreme de nevoe tot cu ai noştri. DOINE. Cântecul lui loan Tunsu. Veste-’n ţeară a ajuns, De-un haiduc ce-’i zice Tuns, Care-’n codru a eşit, Cu doisprăzece ’ntovărăşit, Tot voinici aleşi panduri, Cu ghebe şi cu paturi, Tot în găitani cusături. Ei iau miei dela ciobani, Fără plată, fără bani; Şi păzesc pe la strîmtori, Să despoaie negustori, Să ia tot la gălbiori, Că sânt la purtat uşori. Unde nici nu te gândeşti, Cu el în cale te ’ntâlneşti. Şi te ’ntreabă binişor, Cu cuvânt blând, blândişor: — De unde eşti mai flăcăiaş ? Din ce sat, din ce oraş? Luat-ai de drum răvaş. Să nu pătimeşti cevaş?... Eşti Român, sau Grecoteiu? Ai palaturi sau bordeiu ? Dacă eşti neaoş Român Cată-’ţi, voinice, de drum; Ear’ de eşti vre-un venetic, Mai stăi să vorbim un pic: Birul la cine ’ţi-’l dai? Şi parale multe ai ? Spune-’mi, măi voinice, drept Te jur cu pistolu-’n piept: De ai bani mai mulţi cei. Dă jumătate din ei; Căci dacă oi mai trăi, Intr’una ’ţi-oi plăti;... Ear’ dacă oi muri eu,Ţi-o plăti şi Dumnezeu! Cântecul lui Dragoş, Frunzuliţă ş’o cicoare, Pe cel deal, pe ceea vale, Vine Dragoş goana mare Pe-un căluţ negru călare,