Foaia Românească, 2022 (Anul 72, nr. 1-52)

2022-11-25 / nr. 47

6 FOAIA românească foaia,foaia.hu TINERET­I Amintiri inedite I. L Caragiale despre Mihai Eminescu (i) Articolul „în Nirvana”, publicat de Ion Luca Caragiale în numărul omagial din 1 iulie 1909 al revistei Lucefărul la împlinirea a douăzeci de ani de la moartea poetului, rememorează cu multă sensibilitate prima întâlnire a dra­maturgului cu Mihai Eminescu și oferă cititorilor un portret absolut inedit. LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ȘI ARTĂ. APARE DE DOUĂ ORI PE LUNĂ sub îngrijirea unui comitet de redacție. Colaboratori : I. Adam, I. Agârbicean­u, Andreiti Bârseanu­, Z. Bârsan, G. Bogdan-Datcu, Dr. I. Borcia, Dr. T. Brediceanu, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Cozmuța, Maria Cunțan, I. Duma, Elena Barago-Fatmia, Cm. Gârleanu, O. Goga, Enea Hodoș, Dr. I. Lupaș, Dr. G. Murnu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiș, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure, Titu Maiorescu­ M. Eminescu , I. L. Caragiale l. Borcia . . . Maria Cunțan , Al. Vlah­uță . . Al. Ciura. . . Veronica Miele Ecaterina Pitiș M. Eminescu și I. L. Caragiale Em­. Gârteanu , E. Hodoș . . Ioan Slavici SUMARUL. I. Borcia . Eminescu. Dintre sute de catarge (poezie). I­on Nirvana.­­ „Floare albastră" (poezie). Mihail Eminescu (poezie). Amintiri despre Eminescu Geneza unei critici. Lui Eminescu (poezie). Cântecul frunzelor (poezie). Fragmente: Ioan Creangă și M. Eminescu. Frunze, flori și codru. Em­inescu-Ormil. Cuvânt ocazional în amintirea lui Eminescu. Comemorarea lui Eminescu. Din vieața lui Eminescu- „Popora­nismul” lui Eminescu.­­ Dr. Aurel Mureșianu. Sesiunea ge­nerala a Academiei române. N­oi membri ai Academiei ro­mâne. „Șezătoarea* la Cer­­năuți”. în Bucovina. Statuie lui lot» Creangă. Știri. Poșta Redacției. Poșta Adminis­trației. Ilustrațiuni : M. Eminescu la ESSO- ISS3. Mama și sora lui Eminescu. Carte dăruită prietenului Ion Creangă. Ultima fotografie a lui Eminescu (1887-1888). Mormântul lui Eminescu (Cimitirul Bellu, București). Eminescu la 1884 5. M. Eminescu. Gh. Eminovici. Dr. Aurel Murășianu. „Sunt peste 20 de ani de atunci. Locuiam într’o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârșise: era toamnă, și aceste paseri călătoare se întorceau pe la cuiburile lor. Văzându-mă că citeam într’una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie: «îți place să te ocupi cu literatura... Am și eu un băiat în trupă care citeș­te mult, este foarte învățat, știe nemțește și are mare talent, face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu cred că ți-ar face plăcere să-l cunoști». Și-mi povesti cum găsise în­­tr'un oțel din Giurgiu pe acel băiat care slujea în curte și la grajd culcat în fân și cetind în gura mare pe Schiller, în iesle­­le grajdului, la o parte, era un geamantan, biblioteca băiatu­lui, plin cu cărți nemțești. Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea nici un vițiu. Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine știe ce împrejurare. Actorul îi propuse să-l ia sufleul cu șapte galbeni pe lună, și băiatul primi cu bucurie,își luase biblioteca și acum se afla în București. Seara trebuia să vie la directorul lui, astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu știu pentru ce îmi închipuiam pe tânărul aventurier ca pe o fi­ință extraordinară, un erou, un viitor om mare, în închipuirea mea, văzându-l în revoltă față de practica vieții comune, găseam că disprețul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr’un tipar de lux, nu din acela din care se extrag exemplarele stereotipe cu miile de duzine. Deși în ge­nere teoria de la care plecam eu ca să gândesc astfel că adecă un om mare trebuie în toate să fie ca neoamenii era pripită, poate chiar deloc întemeiată, în speță însă s’a adeverit cu prisos. Tânărul sosi. Era o frumsețe, o figură clasică încadrată de niște plete mari, negre, o frunte înaltă și senină, niște ochi mari la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înlăuntru, un zâmbet blând și adânc, melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr’o veche icoa­nă, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri vii, torturătoare. «Mă recomand, Mihail Eminescu.» Așa l-am cunoscut eu. Câtă fi­lozofie n’am depănat împreună toată noaptea aceea cu neprege­­tul vârstei de șaptesprezece ani! Ce entuziasm! Ce veselie! Hotă­rât, închipuirea nu mă înșelase... Era un copil minunat, într’o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încântat. «- Dacă îți place așa de mult poezia, trebue să și scrii, i-am zis... Am aflat eu că dumneata ai și scris”. - Da, am scris. - Atunci, și mie îmi place poezia, deși nu pot scrie, fii bun și arată-mi și mie o poezie de-a dumneata.» Eminescu s'a executat numai­decât. Era o bucată dedicată unei actrițe de care el era foarte îna­morat... D’abia mai țin minte. Știu atâta că era vorba de strălucirea și bogățiile unui rege asirian ne­norocit de o pasiune contrariată... cam așa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s’a și publicat prin '68 sau '69 În Familia din Pesta. A doua zi seară ne-am întâlnit iarăși. Dar peste zi o nemulțumire intimă intervenise. Actrița fusese foarte puțin mișcată de mâhnirea rege­lui asirian. Eminescu era de astădată tă­cut și posomorât, vorbea foarte puțin și contradicția îl irita, în zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea care o cunoșteam. A plecat să se culce devreme, și dimineață la amiazi,când m’am dus la el, l-am găsit tot dormind. L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua râzând, mi-a vorbit despre India antică, despre Daci, despre Ștefan cel Mare și mi-a cântat doina, îi trecuse ciuda regelui asirian și acum se bucura în liniște de avuțiile și strălucirea lui. (Va urma) (Sursa: Revista Luceafărul, Anul 8, Nr. 13,1 iulie 1909) U­CKAFVKn, în Nirvana. Sunt peste 20 de ani de atunci. Locuiam iintr’o casă unde trăsese in gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârșise­­eră toamnă, și aceste pasări călătoare se întor­ceau pe la cuiburile lor. Vâzându-mă că ch­iam într'una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie: „Iți place să te ocupi cu literatura... Am și eu lui băiat în trupă care cetește mult , este foarte învățat, știe nem­țește și are mare talent: face pe e­u­; ne-a făcut câ­teva cuplete minunate. Eu crez că ți-ar face plăcere sâ-l cunoști.“ Și-mi povesti cum găsise intr’un otel din Giurgiu pe acel băiat care slugea în curte și la grajd culcat in fân și celind în gura mare pe Schiller. In testele grajdului, ia <n parte, era un geamantan biblioteca băiatului plin cu cărți nemțești. Băiatul eră foarte blând, de treabă, nu avea nici t­n vițiu. Era străin de departe, zicea ei, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine știe ce împrejurare. Actorul îi propu­se sâ-l ia sutler cu șapte galbeni pe lună, și băiatul primi cu bucurie, iși luase biblioteca și acum se află in Bucu­rești. Seara trebuia să vie la directorul lui astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu știu pentru ce Im­ închipuiam pe tânărul aven­­­turar ca pe o ființă extraordinară, un erou, un viitor om mare. In închipuirea mea, vâzăndu-1 în revoltă dovadă cum că omul acesta trebue să fie scos dintr’un tipar de lux, nu din acela din care se estrag exemplarele stereotipe cu miile de duzine. Deși în genere teoria de la care plecam eu ca să gândesc astfel că adecă um om mare trebue Ia toate să fie ca neoamenii — eră pripită, poate chiar deloc întemeiată, in speță însă s'a adeverit cu prisos. Tânărul sosi. Eră o frumsețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre, o frunte înaltă și senină; niște ochi mari la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înlăuntru, un zâmbet blând și adânc me­lancolic. Avem aerul unui sfânt tânăr, coborî! dintro veche icoană, un copil pre­destinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri vii torturătoare. «Mă recomand, Mihail Eminescu.“ Așa l-am­ cunoscut eu. Câtă filozofie n’am de­pănat împreună toată noap­tea aceea cu nepregetul vârstei de șaptesprezece ani! Ce entusiasm! ce veselie! Hotârît, închipuirea nu mă înșelase... Eră un copil minunat. Intru noapte mă pusese în curentul litera­turii germane, de care era încântat. „Dacă iți place așa de mult poezia, trebue să și scrii, i-am zis... Am aflat eu că dum­neata ai fi scris. Da, am scris. Atunci, și mie îmi place poezia, deși nu pot scrie, fii bun și arată-mi și mie o poezie de d-ta.“ Eminescu s'a executat numai­decât. Era o față cu practica vieții comune, găseam că bucată dedicată unei actrițe de care el era disprețul lui pentru disciplina socială e o foarte înamorat... D’abia mai țin minte. Știu Mania și sora tu Eminescu. 25 NOIEMBRIE 2022

Next