Gazeta literară, iulie-decembrie 1956 (Anul 3, nr. 27-52)

1956-09-27 / nr. 39

Nr. 39 (133)—joi 27 septembrie 1956 GAZETA LITERARĂ" LA IPOTEŞTI Note cu prilejul unei călătorii în satul lui MIHAI EMINESCU Am vizitat, în vara acestui an, cu un grup de 36 de profesori de limba română din Bucureşti, satul Ipoteşti. înainte de a porni la drum, am recitit însemnările de călătorie ale celor care, in decurs de o jumătate de veac, au trecut înaintea mea pe acolo. îndată ce te dai jos din tren in gara Botoşani, eşti cuprins de o puternică emoţie , pe aceste locuri a căl­cat Eminescu ! Cauţi cu avidita­te să descoperi, în această tterra sanc­­tissima a literaturii şi culturii romî­­neşti, supravieţuirea epocii lui Emi­ne­scu. Oare, ce se mai păstrează aia din ce a fost altădată contem­poran cu poetul ? Greu de răspuns, sau, dacă vreţi un răspuns precis, pămintul. Da, pămîntul, pe care calci de cum te dai jos din tren, pămin­­tul din gara Botoşani, dimpreună cu cerul de deasupra lui — iată ce-a fost sigur contemporan aci cu Emi­nescu. Casele şi oamenii s-au schim­bat , cerul şi pămintul nu. Cine vrea să reconstituie contemporane­itatea celor dispăruţi, de la aceste două elemente trebuie să plece. Ce­rul de deasupra Botoşanilor care, in această dimineaţă de luni 9 iulie 1956, se bolteşte senin deasupra Botoşanilor, prelungindu-se ca o perdea albăstrie deasupra Ipoteşti­­lor, a fost aşa şi pe vremea lui Eminescu, iar pămintul, deşi bătut de ploi şi răscolit de vînturi, păs­trează totuşi, dincolo de praful de la suprafaţă, prospeţimea urmelor paşi­lor lui... Drumul de la Botoşani şi pină la Ipoteşti, distanţă de vreo 8 km., e pitoresc. Dar nu asta contează cînd călătoreşti pe acest drum, ci gindul de care eşti mereu şi mereu stăpi­­nit: pe aici a călcat Eminescu! La un moment dat, am avut impresia că-l şi văd: Eminescu trecea parcă pe dinaintea mea, cu înfăţişare ro­mantică, aşa cum apare în portretul descoperit prin 1939 de G. Călinescu, ori cu înfăţişarea şi mai romantică din vestitul portret din anii studen­ţiei, petrecuţi la Viena... După ce apuci la stingă pe un drum de care, şi te opreşti în vîrful dealului, e d­in faţă Ipolteştii. Caut să descopăr prin desişul po­milor din sat, curtea fostului conac al căminarului Gheorghe Eminovici. După puţin timp de cercetare, reu­şesc să zăresc biserica de lemn. A­­bia se vede... Casa în care a copi­lărit Eminescu, azi nu mai există. Ea a fost dărîmată în anul 1924 de către moşierul dr. C. Papadopol. Cit timp am stat în curtea fostului conac al căminarului Gheorghe Emi­novici, am căutat, conducîndu-mă de datele şi însemnările celor care au trecut, de la 1900 şi pină astăzi pe acolo, să reconstitui, la faţa locuim, poziţia casei lui Gh. Eminovici. Prin ferestrele ei trebuie să se fi des­chis in faţa ochilor o privelişte mi­nunată, privelişte care poate fi ad­mirată şi astăzi. Intr-adevăr, din mij­locul curţii, aşadar, de la numai ciţiva metri de locul unde a fost al­tădată casa in care a copilărit Emi­nescu, se desenează, In faţă, colinele, acoperite odinioară de codri nesfir­­şiţi Rareori am văzut o privelişte a naturii mai măreaţă şi mai frumoasă decit priveliştea care ţi se dezvăluie înaintea ochilor cînd te afli în curtea fostei case părinteşti a lui Eminescu, de la Ipoteşti. Aşezată in pantă şi avind in faţă coline acoperite de co­dri, ograda fostului conac de la Ipo­teşti te face să simţi şi să trăieşti din plin fiorii infinitului. Polifia o­­grăzii şi a casei de la Ipoteşti a a­­vut, suntem­ siguri, o influenţă puter­nică asupra copilului Eminescu. In 1950, cu ocazia centenarului naşte­rii lui Eminescu, Eusebiu Camilar a atras — pe bună dreptate — aten­ţia asupra inspiraţiei poetului din natura Ipiteştilor. Numai din cerdacul bojdeucii lui Ion Creangă, de la Iaşi, aşezată şi ea ir­oantă şi avind in faţă dealul Şorogarilor şi al dricului, va m­ai fi avut Eminescu înaintea ochilor o privelişte a naturii asemănătoare cu cea de la Ipoteşti. Cine a văzut bojdeuca lui Ion Creangă şi a poroit din cerdacul ei cerul de deasupra dealul Şorogarilor şi al dricului, şi s-a dus după aceea la Ipoteşti, cum ne-am dus noi, nu se poate să nu fi observat asemănarea ca­drului natural al celor două locuri. Eminescu s-a simţit bine în cerdacul bojdeucii lui Ion Creangă de la Iaşi, fiindcă întii de toate, poziţia ei ii aducea aminte de poziţia casei co­pilăriei de la Ipoteşti. Autorul „A­­mintirilor" ni-l descrie astfel pe E­­minescu, oaspete in bojdeuca sa: „Bădie Mihai, această epistolă ţi-o scriu în cerdacul unde de atitea ori am stat împreună, unde mata, uitîn­­du-te pe cerul plin de minunăţii, îmi povesteai atitea lucruri frumoase, fru­moase../" Poziţia cerdacului lui Ion Creangă din Iaşi îi dădea aşadar, lui Eminescu, posibilitatea să con­temple cerul „cel plin de minună­ţii“. Cine ştie dacă, in astfel de mo­mente, stăpinit de nostalgia copilă­riei, Eminescu nu se va fi crezut în cerdacul casei de la Ipoteşti! O singură amintire, martoră a evenimentelor familiei Gh. Emi­novici. Intimplate la Ipoteşti, a dăinuit pină in zilele noastre, biserica de lemn. Ea se află în ime­diata apropiere a locuim unde se ridica altădată casa familiei Gh. E­­minovici. In stiigă ei, in dreptul al­tarului, loc rezervat ctitorilor, îşi dorm somnul de veci: părinţii poe­tului, doi fraţi (Nicu şi Iorgu Emi­novici) şi Ion Drogli, soţul Aglaiei Eminovici. Ramuri de tei şi de salcimi s-a­pleacă plingător peste aceste mor­minte, lipsite de rude, înnegrite de ploi şi bătute de vînturi. O emoţie puternică îţi cuprinde sufletul cînd te afli lingă ele. Pe aceşti ciţiva me­tri de pămint a călcat Eminescu in ziua înmormîntării mamei sale: 16 ori 17 august 1876. In răstimpuri, poetul îşi va fi îndreptat privirile spre codrii de pe dealul din faţă, codrii copilăriei lui, apoi iar va fi privit tutul negru de Ungă el, pină cînd bulgări grei de pămint vor fi căzut peste mormîntul ,/iub­ei ma­me...“ Mă conving definitiv că poe­zia O, mamă este inspirată de amin­tirea ramurilor de salcim de lingă biserica de lemn din Ipoteşti. Am trecut pragul bisericii de lemn din Ipoteşti cu sufletul plin de cutre­murare. Totul în interior se păs­trează cum a fost: icoanele lucrate din lemn, sunt învechite de praf şi vreme, ferestrele au ceva pustiu în ele, încheieturile uşilor lasă să le ţiuie vintul;­ iconostasul stă trist şi tăcut aşteptind în van glasul poe­tului... Cimitirul de alături, format numea din cruci de lemn, strimbe şi învechite, se-ntinde pină aproape de biserică... De îndată ce vezi biserica de lemn din Ipoteşti şi-i treci pragul, îţi vin in minte versurile lui Eminescu din Melancolie. Pe măsură ce o contempli şi ochiul cercetează cu a­­tenţie crucile din cimitirul de alături, te convingi, că izvorul de inspiraţie al­­poeziei „Melancolie" l-a constituit în mod sigur realitatea de aci, ră­masă în amintirea poetului încă din anii copilăriei. Vremea a învechit şi va învechi şi mai mult biserica de lemn din Ipoteşti. Este necesară o urgentă consolidare a ei, altfel, mîine ea nu va mai exista. Marea pierdere insă, din ce a fost altădată la Ipoteşti, o constituie, in prezent, lipsa casei părinteşti a lui Eminescu. Reconstituirea, chiar pe locul unde a existat în trecut, a ca­sei familiei Eminovici, şi înfiinţarea, în încăperile ei, a unui Muzeu Emi­nescu, ar face din Ipoteşti centrul cel mai important de venerare a memoriei marelui poet. După ce vechea casă a familiei Eminovici a fost dărîmată, s-a clă­dit ulterior, o nouă casă, fără nici o asemănare cu cea veche, in care... s-a înfiinţat un Muzeu Eminescu. Această casă, care nu are nici-o le­gătură cu locul şi cadrul in care a trăit Eminescu, departe de a oma­gia pe poet, constituie o impietate la adresa memoriei poetului. Ea trebuie dărîmată. Venerarea memoriei scriitorilor nu se face la întimplare. Pe Ungă dra­goste şi respect, ea cere şi price­pere. La Prislop, lingă Năsăud, unde s-a anunţat că se reconstruieşte casa lui Liviu Rebreanu, nu se reconstru­ieşte o casă oarecare, ci casa de al­tădată a învăţătorului Vasile Rebrea­nu. La fel, lingă Dorohoi, unde s-a născut şi a copilărit George Enescu, nu se reconstruieşte o casă oarecare ci vechea casă a lui Cos­tache E­­nescu, tatăl marelui muzician. Oare, numai la Ipoteşti să se ad­mită o situaţie care nu aminteşte prin nimic de viaţa Ud Eminescu, petrecută acolo ? Nu, această, situa­ţie de la Ipoteşti nu poate fi ad­misă. Am discutat, astă vară, la faţa locului, cu tînărul şi inimosul profesor Ştefan Lisac, actualul di­rector al Muzeului Eminescu din Ipoteşti, despre posibilitatea recon­stituirii casei lui Eminescu. Acum cit­ev­a săptămini, am început cercetări la biblioteca Academiei Tehnic, casa lui Eminescu poate fi reconstituită. Intre 1900—1924, ea a fost vizitată, fotografiată şi descrisă de numeroşi vizitatori. S-ar putea scrie o carte întreagă despre istoria casei din Ipoteşti. Mai bine este însă ca ea să fie reconstituită. In curtea casei lui Eminescu, re­constituită, ar trebui aşezată sta­tuia poetului, care să-l înfăţişeze in mărime naturală, la vîrsta adoles­cenţei (fotografia descoperită de G. Călinescu ar putea servi ca izvor de inspiraţie sculptorilor). O, cine nu s-ar­ putea face! Esenţialul este insă ca întii de toate casa în care a co­pilărit Eminescu să fie reconstituită. Vladimir Dogaru 1. Ca­sa­­ Eminescu din Ipoteşti, înainte de dărîmare. (Reproducere du­pă Corneliu Botez: OMAGIU, LUI EMINESCU — 1909). 2. Ruinele casei lui Eminescu din Ipoteşti după dărîmarea ei de către moşierul dr. C. Papadopol. (Reproducere după JUNIMEA LITERARA, anul XII, 1924, sept.—oct., pag. 400). mai ratrrasese din minele casei lui Eminescu din Ipoteşti prin 1929. (Reproducere după ziarul botoşănean STIREA, anul I, nr. 27, din 28 iunie 1929). ţ- I­ltimete apariţii ale revistei „Steaua" au trezit II cititorilor un legitim sentiment de satis­facţie. Revista dobîndeşte de la număr la număr un profil tot mai pronunţat original. Colaborări beletristice de prestigiu se însoţesc cu notaţii vioaie şi mereu mai aproape de ac­tualitatea literară in domeniul criticii. Apar nume noi şi, ceea ce e mai de preţ, talentate. Cu interes sporit parcurge azi cititorul pagi­nile revistei ce adăpostesc contribuţiile lui Tudor Arghezi, G. Călinescu, Mihai Beniuc, Petru Durro­­triu, N. Dunăreanu şi alţii. Şi mi se pare că nimic nu e mai îmbucurător decit chipul in care, prin eforturile colectivului redacţional, „Steaua“ tinde să spulbere, cu autoritate, distincţia: re­vistă centrală — revistă de provincie. Succesele dobindite în cuprinsul celor două nu­mere, 7 şi 8, sunt şi mai evidente cînd analiza noastră zăboveşte peste mănunchiul de poezii va­loroase apărute in acest răstimp. Indiferent de autor, fireşte la un nivel variabil de tensiune lirică, un patos al revoluţiei, o autentică înflă­cărare militantă, străbat şi încălzesc stihurile. Mihai Beniuc se întreabă retoric — de fapt fără nevoia răspunsului — în poezia sa „Focul lui Horia", închinată răzvrătitului ardelean: „Ce mai e împăratul azi? / Oale şi ulcele,­­ Focul Horii a rămas / Nalt pină la stele". Mi se pare că remarcabilă în ultima vreme este producţia poetică cu care Aurel Rău este prezent id nu, mer­ele pe care le recenzăm. Laborios, febril, solicitai de teme diverse, re­ ceptiv la chemările epocii, sensibil la peisajul patriei in permanentă prefacere, A. Rău ne dez­văluie noi valenţe, noi disponibilităţi ale lirei sale. Cu discreţie, aşa cum şade bine poetului auten­tic, Rău sugerează într-o imagine lapidară şi vădit .neimprumutată" In .,Schituri in amurg" realitatea marilor primeniri sociale şi psihologice pe care istoria timpului nostru le consemnează: „In codri răzleţite, fără de timp, sihastre, Ele-şi vorbesc prin surde clopotniţe-n amurg. Şi-o-ngrijorare-s clopotele care curg ; Trec înspre turle umbre mari şi-albastre..." Clopotniţele schiturilor se bat neliniştite. E in veacul acesta însă o altă bătaie de clopot. Şi sunetul ei grav, răscolitor, răzbate peste timp, infinit mai puternic decit chemările la vecernie ale bronzului monahal. De altminteri şi bronzul capătă prin prosopopee calităţi de făptură vie. El simte tumultul din jur, căci trăieşte printre oameni şi oamenii aceştia sint constructorii so­cialismului. „Voi semănaţi în viaţă cu lumina ! Ce fără zgomot peste Lucruri trece, / Dar tot mereu prin ea ceva se schimbă / Stejarul falnic, valul, iarba rece". A. Rău e sincer emoţionat cind, aidoma „misteru­lui“ genezei, pătrunde in tainele stăpinilor na­turii. In „sosirea constructorilor" poetul asistă între stincile pleşuve, sub brazii in foşnet, la sosirea constructorilor. Va fi în aceste locuri solitare, sălbatice, un şantier. Şi măreţia momen­tum e cu atît mai copleşitoare cu cit oamenii aceştia, temerari cuceritori ai naturii aspre, stau înfioraţi in faţa priveli­rii. ,Şi i­ smerea / Al­cătuirea gravă pe care­ aveau s-o strice". Poetul simte înfiorat suflarea pămintului, vi­braţia ierbii, văluritul cimpiei de aur. E vremea spicelor coapte. Şi vremea aceasta de mare con­centrare a energiilor pentru stringerea recoltei ni se infăţşează intr-o ipostază descriptivă, dar care com­unda marea bucurie a rodului. Stihuri de mare concentrare lirică semnează de asemenea Leonida Neamţu, Aurel Gurghianu şi Victor Felea. Acesta din urmă celebrează în „Timpul nostru" epoca în care lumina a biruit întunericul şi în care oamenii se înalţă la treapta unei demnităţi morale fără precedent. „Trăim In timpul cînd, neţărmurită, I Istoria-i o mare ce s-agită. / Prieteni tineri, i-ascultaţi tumultul, / Priviţi in viitor cu ochi de vultur, I Nu staţi retraşi pe ţărmuri însorite, / învăluiţi de vechile ispite, / Căci fără voi nu poate să se nască ! O nouă măreţie omenească". Am reproşa lui Leonida Neamţu facilităţile din­­Amintirile pilotului“ unde se încearcă, fără re­zultate valabile, sudarea pe plan psihologic a unui element evocator: moartea unui prieten pilot in război, cu un element vizual prezent: zborul liber al vulturilor. Elementele nu se su­dează, poezia lăsînd o impresie hibridă de arti­ficios. Unele prozaisme mai răzbat şi în ciclul . Dintr- o nouă călătorie în munţii Neamţului1" (vezi „Dru­muri din vechime" şi „Un zbucium al anilor"). Faptul trebuie să-l preocupe pe Rău pentru că, dacă diluarea ce-l pîndea în special in comen­tariul liric a fost înlăturată în bună măsură, de astă dată prozaismul unor versuri din atitea poezii expresive și de un autentic fior liric pre­vine asupra unei lacune mai vechi cu care ta­lentatul poet mai ar­e de luptat. In ansamblu însă, ciclul lui Rău „Dintr-o nouă călătorie în munţii Neamţului", ca şi versurile apărute in nu­­ărul precedent, reprezintă deopo­trivă o reuşită a autorului şi a revistei în pagi- Arh I Iod STEAUA.“ nr. 7 şi 8 MARMURA Superbe marmuri de Carrara V-am admirat in toată seara, Sub lună, albe, ireale, Fîntîni, palate, temple, dale. Cunosc însă tristeţii fructul Ca robii Romei apeductul. Doar am văzut sub alba lună Unde stau oamenii-mpreună. Ziduri ce construiesc palate Dorm îngropaţi pe jumătate. Sub ziduri vechi, ori în firide, Durerea într-un cavou se-nchide Căci hrubele astea-ntunecoase Cavouri sînt şi nu sînt case. In loc de marmură, cutii De vechi conserve, pămîntii, Zidesc cu pietre reci pereţii, Ca profanare-a dimineţii. Şi-n noaptea-aceasta dorm copii Flămînzi, dar iuţi la grai, zglobii. In loc de pîine-s doar blesteme Căci tata e şomer de-o vreme. Copiii cer mîncare mumii Şi plîng sub obeliscul lunii. Noroc că-n tremurul luminii Şi palmierii plîng, şi pinii. Roma, iulie, 1956. SEARA LA VENEŢIA Corabia amurgului, agale, Pe mare, dinspre Lido, intră-n radă. Bătrîn, San Marco s-a-nălţat s-o vadă Şi ceas de ceas zimţează timpu-n cale Albi, porumbeii parcă-s de zăpadă. Palatul Dogilor s-a-ncins cu zale. Poate-şi aduce-aminte vechea jale A Desdemonei, sorţii crude, pradă. Din „Ponte dei sospiri" cadei-n valur Suspinul celor surghiuniţi altdată Şi-n ape limpezi se boltesc portaluri. Noi povestim domol de-o lume nouă... Copiii, zei marini, tot mai înoată... Gondola lunii taie ceru-n două... Veneţia, iulie, 1956. PE VALEA PARULUI Fiu de ţăran român Am fost şi încă mai rămîn Cînd trec prin orice ţară , Pămîntul şi plugarii m-atrag ca o comoară. Aici, pe cîmp,a Paduluii, bogată, Ca un cuptor de pîine, Intre marea sărată şi Alpii de piatră Am văzut, tras de doi boi, nu de patru, Un plug bătrin de veacuri, un arab­i. Brăzdarul şi cormanul, de lemn, la fel oticul. Ţăranul însă n-are păr lung ca străbunicul. El, odihnească-n pace, spunea cînd eram mic: «Cum intră plugu-n glie, aşa-i şi holda-n spic!" Şi vorbele acestea de-atît amar de ani Mi le-a mai spus aicea, din nou, un biet ţăran. Se vede că pămîntul rosteşte vorbe grave Şi-n Podul cu renume şi-n micile Tîrnave. Privea la vite omul, la plugul lui de lemn, Făcînd spre orizontul de-argint cu mina semn: „Acolo-i larg ogorul — eu am doar o silincă, Acolo sînt tractoare şi arendaşi sînt, fiindcă N-am prins în mină coasa cum se cuvine încă...“ Ducea în ape Fadul, spre mare, vorba-adîncă... Eu tatei toate-acestea le-am scris într-o misivă, Lui, care nu vrea încă să intre-n colectivă... T­IVOLI O mie de­ ani, o mie şi-nc-o mie Dac-aş trăi, nu te-aş putea uita, Minune omenească, fantezie De ape reci ţîşnind din umbra ta. C-o mie de fîntîni te joci, grădină. Şi le arunci, fluide stele-n zări, Pumnale care fulgeră-n lumină, Cozi de păun, ori albe irizări. Bătrînul Tibur spumegă-n cascade Supus la cazna sutelor de ani, Spre desfătarea feelor naiade Şi-a lui Neptun şi-a zeilor silvani. Mirifică, de necrezut, poveste Ce mi-o şoptesc albastrele fîntîni, Ţi-a poruncit vestitul conte d’Este Cu glasul vremii veşnic să te--ngîni! De-atunci presari, cu vocea ta amară Şi plînsul robilor ce te-au robit, Şi rîsul conţilor care-ţi jurară Să rîdă-n veci, dar toţi au amuţit. O, Tibur vechi, superbă apă-n spume, Minune omenească, mă-nfior Că toate frumuseţile din lume N-am să le pot vedea pîn-o să mor! Tivoli, iulie, 1956. Ion Brad Iulie, 1956. f.14

Next