Gazeta literară, iulie-decembrie 1959 (Anul 6, nr. 27-52)
1959-07-02 / nr. 27
S esiune ştiinţifică Intre 20 şi 26 iunie 1959 a avut loc sesiunea ştiinţifică a cadrelor didactice din Universitatea C. I. Partion. In cadrul sesiunii, profesorii, conferenţiarii, lectorii, asistenţii şi preparatorii au prezentat o serie de comunicări interesante atît în ceea ce priveşte tematica abordată cît şi prin varietatea preocupărilor ştiinţifice. Menţionăm comunicările susţinute de către colectivele catedrelor de teoria literaturii şi Istorie a literaturii române ale Facultăţii de Filologie . G. Macovescu : „Autentic sau veridic în reportajul literar?“, Silvian Iosifescu : „Raportul filtre ■ caracterul popular şi caracterul de clasă în literatură“, Mihai Pop : „Metoda de cercetare a folclorului contemporan“, Savin Bratu : „Spiritul de partid şi cunoaşterea vieţii“, Pavel Ruxăndoiu : „Imaginea muncii in lirica populară“, Marin Sh. Marin : „Apariţia realismului ca metodă artistică", V Filimon : „Portretul fetei frumoase în lirica populară“ (comunicări ţinute în cadrul colectivului de la catedra de Teoria literaturii), Ion Vitner : „Figura comunistului în proza lui V. Em. Galan“, Emil Boldan : „O veche controversă mereu nouă : Cine e autorul poemului în proză «Cîntarea Romîniei» ?“, Paul Cornea : „«Virtute» şi «Lacrimi» în literatura romînă din primele decenii ale secolului al XIX- lea“, M. Nanu : „Bolintineanu şi Unirea“, G. G. Nicolescu : „Omul sovietic în literatura noastră de după 23 August 1944“, Zoe Dumitrescu-Buşutenga : „Valori stilistice în poezia noastră nouă“, V. Mîndra : „Despre actul «începem» de I. L. Caragiale“, D. Păcurariu: „Un romancier progresist necunoscut din veacul trecut“, Al. Piru : „Cronica unei epoci : «Rădăcinile sunt amare» de Zaharia Stancu“, D. Vatamaniuc: „Aspecte din critica moşierimii şi burgheziei în «Cronica de familie» de Petru Dumitriu", Aleru Hanţă : „Imaginea tineretului în proza contemporană“, Pompiliu Mareea : „Unirea Ţărilor Române în poezia vremii“, Eufrosina Molcuţ : „Aspecte progresiste şi limite în concepţia despre artă a Im Barbu Şt. Delavrancea“, Aurel Petrescu : „Camil Petrescu, polemist şi pamfletar" şi „Conceptul de timp în opera lui Camil Petrescu", Ion Rotaru : „Al doilea război mondial în folclorul contemporan“, Cazimir Strul „N. Gane, scriitor realist“, Ovidiu Babu , „Umorul — manifestare a umanismului la Mihail Sadoveanu“ (comunicări ţinute în cadrul colectivului de la catedra de Istorie a literaturii romîne). In prima zi a sesiunii, în şedinţa de inaugurare, s-au ţinut comunicări cu carr sintetic. Gh. Ivaşcu : An problematica ideologe-, Congresului al XX-!'? P.C.U.S. în legătură cu ■ cinile literaturii şi artei“ şi Mihai Novicov : „Literatura din R.P.R. pe drurrul realis-, mului socialist". 2. SOFIA UZUM »Schimbul doi". GAZETA LITERARĂ ★ PROBLEME ALE POEZIEI Iguroasa regenerare a poeziei sub impulsul realităţii revoluţionare care prin natura ei însăşi freamătă de resurse, aventuri şi teme lirice de excepţională noutate, este reflexul unui vast proces social şi spiritual, condus de partidul clasei muncitoare, şi care angajează omul ce astăzi in totalitatea manifestărilor şi a reprezentărilor sale asupra vieţii. Aceiaşi factori care determină schimbarea, in sens socialist, a raporturilor umane, înnoirea profilului moral Şi spiritual al omului contemporan, acţionează ca factori stimulatori de poezie. Socialismul produce poezie şi stabileşte climatul favorabil cristalizării acesteia un rezultat artistic plin de ecouri in conştiinţa cititorului. Intr-o perioadă relaţii scurtă poezia noastră a dobindit succese considerabile a căror explicare şi generalizare fac necesară, de pe acum, apariţia unor studii critice ample, documentate, apte să definească mesajul specific poeziei romîneşti de astăzi, întruchipat în valori literare de prim rang. Sub îndrumarea atentă, plină de înţelegere şi de fermitate a partidului, poezia noastră ca şi literatura în genere şi-au constituit un propt original, de autentică noutate revoluţionară. Condiţia principală a succeselor poeziei contemporane o reprezintă aderenţa la viaţă, capacitatea de identificare cu patosul construcţiei. Astfel poezia s-a înălţat la o demnitate şi o responsabilitate, cu neputinţă de cucerit in condiţiile artei „pure" şi „autonome" faţă de viaţă. Sentiment şi gîndire, conţinut şi expresie se întîlnesc în cadrul realismului socialist într-o adincă şi puternică unitate care constituie marele „stil" al culturii socialiste. E necesar să spunem că această nouă orientare a întrunit adeziunea celor mai entente generaţii scriitoriceşti. De la Tudor Arghezi şi Mihai Beniuc pină la cel mai proaspăt debutant, poeţii contemporani răspund exigenţelor vremii noastre intr-un elan unitar şi firesc, prielnic marilor înfăptuiri. Tinăra generaţie a contribuit intr-o măsură remarcabilă la avintul specific poeziei contemporane. Nume ca Nicolae Labiş, Al. Andriţoiu, Aurel Rău, Tiberiu Utan, Ştefan Iureş, Ion Brad, Aurora Cornu, Ion Gheorghe, N. Stoian, Gh. Tomozei, Nichita Stânescu, Florin Mugur, Florenţa Albu, Cezar Baltag, Aurel Storin sunt de pe acum familiare cititorului de literatură. Originalitatea fiecăruia dintre ei se defineşte în procesul de însuşire organică şi reflectare lirică a ceea ce este original şi nou in realitatea însăşi a construcţiei socialiste. Experienţa lor a arătat că originalitatea autentică este rezultatul asimilării orientării noi, revoluţionare, că numai această orientare este fertilă, prielnică valorilor trainice. După cum, in genere, experienţa poeziei noastre a arătat că, dimpotrivă, goana după o originalitate ostentativă şi artificială reprezintă drumul cel mai sigur şi cel mai scurt spre monotonie şi cenuşiu, aparenţii săi antipozi. Vitalitatea socialismului face iremediabil inutile şi derizorii atributele exterioare, strălucirile false şi reci necesare doar epocilor sărăcăcioase, lipsite de conţinut şi patos veritabil. Socialismul eliberează poezia din situaţia degradantă de produs de lux, inaccesibil masei producătoare, redusă in trecut la consumaţia „strictului necesar". Socialismul înlătură toate limitările impuse in trecut omului muncitor, anulează simplificarea brutală, totală a necesităţii, stimulează cerinţele spirituale ale oamenilor muncii, instaurind un climat favorabil consumului de poezie şi, prin aceasta, poeziei însăşi. Generată de viaţa însăşi, sub impulsul ideilor clasei muncitoare, poezia intră in circuitul curent, printre bunurile necesare vieţii, devine obiect de primă necesitate. Acordul dintre aspiraţiile contemporanilor noştri şi valoarea ideologică şi estetică a poeziei intensifică acest circuit specific culturii socialiste. Condiţia accesibilităţi asigură poeziei o circulaţie întinsă, puterea de a acţiona efectiv, în sensul socialismului, asupra conştiinţei omului de astăzi. Au fost, de aceea, pe deplin fireşti intervenţiile publicate îrn presă (Lupta de clasă, Gazeta literară, Luceafărul, Tribuna) in sprijinul acestei condiţii necesare şi specifice poeziei revoluţionare, cît şi analiza făcută cu acest prilej unor poezii (datorate în special unor autori tineri) deficitare sub aspectul clarităţii mesajului. Versurile luate in discuţie au fost scrise cu intenţia unei anume originalităţi, cu tendinţa manifestă de a ieşi ,din serie“ — rezultatul s-a întors însă împotriva acestei lăudabile intenţii; de aici, poate rezulta doar un nou clişeu, de o frapantă lipsă de originalitate. Tocmai la acest aspect al problemei aş dori să mă limitez în cuprinsul rîndurilor de faţă. Intr-adevăr, eşecul acestei înclinaţii stăruitoare spre originalitate şi „forme noi“ e astăzi de domeniul evidenţei. Ar trebui să constituie un prilej de profunde meditaţii asupra zădărniciei implicate in efortul de a descoperi originalitate, acolo unde de mult nu mai e nimic de descoperit. Formele „noi“ s-au dovedit a fi foarte vechi. Unii tineri vorbesc mult în versurile lor de „incandescenţa“ care i-ar caracteriza. Dar aceste versuri despre incandescentă sunt iremediabil reci. E de neînţeles, de altfel, cum se poate scrie despre „incandescenţă“, „tensiune", „emoţie". E cazul să ne întrebăm de Unde vin această „discreţie", aceste accente vagi, acest ton potolit şi scăzut — că din realitate, cu siguranţă, nu vin ! Prin această ,discreţie“ In tratarea unor teme de mare patos contemporan (.Actualizarea pudică" — de care vorbea Paul Georgescu) „discreţie" de altfel confecţionată, livrescă şi împrumutată — cred unii autori că vor izbuti să-şi croiască drum în poezia revoluţiei, că vor izbuti să-şi cucerească adevărata originalitate ? Cu această tonalitate blajină, cuminte şi egală? Un tînăr poet nu găseşte nimic mai bun de făcut, decît să-şi îndemne inima spre „arc cîntec bun şi monoton şi larg“ şi care neapărat să cuprindă „ceva nostalgic şi duios“. Altul trece pe lingă construcţii „înfăşurat in toga liniştii". In aceste cazuri, cînd nu e cu ostentaţie „discret", tonul e emfatic şi mesianic la modul facil ; nu Ştiu cum se inttmplă, dar emfaza e direct proporţională cu banalitatea cugetării exprimate. Poetul singur se sperie de ceea ce vede şi ceea ce simte, nici lui nu-i vine a crede că providenţa l-a ales spre a se manifesta prin versul său. E linişte. Poetul pune urechea la pămînt. („Apropiindu-mi urechea de glietac şi ascult.“) — nemaipomenită întimplare : „Doamne, îmi pare c-aud inima pămintului cum bate“ (Ion Cocora, Steaua, 7/58). Pentru a transcrie, fără forţă, cine ştie ce reminiscenţă de lectură, nu trebuia făcută atita risipă de mister şi zarvă ; oricum, să-l invoci drept rhartor pe dumnezeu din ceruri, pentru atita lucru, să recunoaştem că e cam excesiv. Cînd nu e „discret" sau „mesianic", tonul e nebulos, poetul e neliniştit şi nu ştie ce e cu această nelinişte. Poate că a deprins-o de la vint, poate că-i vine „din străbuni". El personal nu ştie: „Neliniştea am învăţat-o de la vint / Sau cine ştie, poate greşesc ! Poate că era ascunsă în mine din străbuni / Poate că sufletul meu era greu de furfurii / Nu ştiu, nu-mi amintese“. (Lucian Valea, Steaua 4/58). La autorii contaminaţi de grandilocvenţă, încercarea de a fixa în imagine lirică viaţa clasei muncitoare, chipul muncitorului angajat in construcţia socialistă, suferă de un viciu ce ar putea fi numit: monumentalitate exterioară. In loc de a ne adunei, cu mijloacele poeziei, cu patosul şi puterea de generalizare lirică a poeziei, în universul etic şi sufletesc al omului contemporan şi de a releva concepţia eroică, de neasemuită frumuseţe, a constructorului societăţii noi, grandoarea şi dramatismul construcţiei, cite un autor se mulţumeşte a comenta atributele exterioare ale omului nou,,virtuţile sale fizice, aspectul său obligatoriu — în concepţia sa — gigantic şi vinios. In această viziune, fireşte că apar supraoamenii, dotaţi cu virtuţi de un miraculos facil: „Nu le e sete, nu le e foame“. Cînd e vorba în poezie de omul nou, mtîlnim uneori clişeul: natura priveşte uimită: „Brazii privesc uimiţi cum trec ei" — stincile sînt înspăimîntate" de munca „tinărului artificier" (Negoiţă Irimie, Tribuna 42/58), pădurea „amuţeşte" (acelaşi, Tribuna, 51/58). Munţii „salută" funicularele. Locurile comune ale poeziei „industriale“: conducta care „se-ntinde severă" şi care trece „prin pieptul de granit al muntelui“, apoi compararea conductei cu o „ fireşte — ..arteră“ ; perforatoarele care „muşcă“, nu „piatra dură". Nu mai e nevoie să spunem că asemenea observaţii exterioare, lipsite de patos, n-au nimic de-a face cu adevărata poezie a muncii. Altădată, un limbaj poetic compromis, de o sonoritate găunoasă, serveşte — sau deserveşte — evocarea unui centru muncitoresc. Reşiţa, „in ora cununiei cu focul din cărbune", şi tot aici mai găsim: „fildeşul tresaltă", „fonta străvechilor tăceri", „cuvintul stelar" pe tonul unei declamaţii chinuite, obscure („Nopţi cu lună" de I. Potopin, Scrisul Bănăţean 1/1959). Nu e vorba numai de obscuritate, de versuri neapărat ininteligibile; mai răspîndit e cazul imaginii desfăşurate arbitrar pe un fond sărac pe care, cunoscindu-l, poetul se sfieşte a-l înfăţişa în toată paloarea lui şi atunci umflă biata idee, o complică, o speculează, o travesteşte pină ajunge de nerecunoscut. El are de constatat, să zicem, că pomul cunoscut din copilărie a dispărut şi-n locul său s-a ridicat o casă. Nu cităm poezia în întregime, iată însă strofa care pune în „imagini" prima parte a constatării sale — dispariţia pomului: „Lipseşte mărul dulce cu crengile lăsate / In drum, cu mere roşii, pe care-ntotdeauna / Împreună cu ţîncii din cele patru sate / Noi îl lăsam în urmă mai jalnic ca furtuna". (Darie Novăceanu, Gazeta literară 10/59). Intîlnim uneori „actualizarea" săracă şi neconvingătoare — lipită la sfîrşitul unor constatări, de altfel neinteresante, asupra ireversibilităţii timpului, trecerii anotimpurilor etc. — de tipul, ,noi insă descifrind şi-aici un rost / Visăm la ce va fi şi nu la ce a fost" (Petre Bucşa, Tribuna 51/58). Finalul n-are nici meritul de a fi o încheiere logică a constatărilor anterioare , le contrazice cu seninătate. Tendinţele evazioniste se pot manifesta şi mai puţin violent, oarecum ocolit, de pildă prin întrebuinţarea următorului clişeu: poetul „priveşte“ viaţa cea nouă de-a lungul a două versuri — subit insă îi „podidesc“ amintirile, „lunecă“ în „amintiri“ care fac propriu-zis conţinutul compunerii. Clişeul e atît de uzat, de tocit, incit nu are rost să-l mai ilustrăm. Vă e cunoscut şi clişeul „contopirii“ cu veacul, cu cosmosul, dar în ce mod ? Poetul resimte dorinţa de a se risipi în vint asemeni liliacului alb (A. Gurghianu, Steaua 20/58). Dacă e vorba de o adevărată participare, de o reală contopire cu luptele veacului, există şi forme mai eficiente decît aceea pentru care a optat poetul nostru. Deşi autorii despre care vorbesc (cel puţin unii) au aerul că se îndepărtează de „şablon“ şi caută o anumită originalitate în tratarea temelor lirice ale contemporaneităţii, caută să se distingă şi să iasă din platitudine, originalitatea scontată întîrzie să se manifeste, citindu-i ai, dimpotrivă, o senzaţie foarte netă de monotonie, de repetare, de lucru deja cunoscut; căutarea unor forme inedite de expresie nu numai că nu duce, în cazul acesta, la rezultatul aşteptat, dar, de cele mai multe ori, se întoarce împotriva amatorului de originalitate afişată, ostentativă, îl împinge spre clişee vechi, puse in circulaţie de feluritele şcoli şi orientări antirealiste şi antidemocratice,îngropate definitiv in cimitirul încăpător al istoriei literare. Se resimt, în special, unele tendinţe caracteristice pentru simbolismul tardiv şi epigonic, însoţite de o înclinaţie ermetică, străină lirismului autentic şi cu atît mai nelalocul ei în frontul poeziei revoluţionare, politică şi agitatorică prin excelenţă. De unde acest surprinzător deficit de originalitate, tocmai la căutătorii şi amatorii fervenţi de originalitate? Estetica marxist-leninistă şi practica literaturii revoluţionare oferă un răspuns precis şi verificat acestei întrebări. In vremea noastră, poetul nu se poate realiza ca poet, romancierul nu se poate realiza ca romancier, scriitorul, în genere, nu-şi poate cuceri adevărata originalitate, lacare in mod firesc rivneşte, nu-şi poate cuceri un profil propriu, nu )pe a se înlătura primejdia epigonismului, situaţia tristă de a fi afiliat uneia sau alteia dintre şcolile literare ale trecutului, decît in cadrul larg al literaturii revoluţionare şi numai din momentul cînd, pe deplin conştient, s-a hotărlt să-şi cristalizeze mesajul nou şi original in procesul de cunoaştere şi de reflectare artistică, de pe poziţii partinice, a marilor adevăruri şi realităţi specifice luptei omului nou şi epocii contemporane. Nu poţi fi original, nu te vei elibera cu adevărat de tutela unor modele false (sau autentice, dar depăşite), nu vei fi tu însuţi decît in momentul cînd vei şti să exprimi ceea ce vremea noastră şi lupta oamenilor pentru comunism au adus nou şi tulburător. Apartenenţa scriitorului la realismul socialist creează cele mai bune condiţii pentru afirmarea originalităţii, pentru eliberarea ei de sub tutela unuia sau altuia din clişeele vechii literaturi. In vremea noastră, problemele „strict literare“ (cum ar fi definirea originalităţii) se rezolvă în funcţie de răspunderea politică a scriitorului faţă de lumea socialistă, faţă de ideile cărora este hotărît să le slujească, in funcţie de participarea sa pasionată la îndeplinirea sarcinilor construcţiei socialiste; aceste probleme „strict literare“ au încetat de mult de a fi „strict literare“, de resortul doar al „laboratorului artistic“. Versurile slabe, accentele vag simboliste, înclinaţia spre obscuritate — toate aceste dovezi ale deficitului de originalitate autentică, — sunt, in primul rind, rezultatul înţelegerii superficiale şi greşite a marilor răspunderi politice, proprii poeziei revoluţionare. Versul e vag, înnegurat, încîlcit şi pretenţios, cită vreme n-are nimic important de comunicat cititorului contemporan,cită vreme poetul nu descoperă un aspect nou şi tulburător al realităţii, ci se mulţumeşte doar să plutească „în jurul" ei, „pe marginea" ei şi să emită, în formulări afectate, consideraţii lipsite de interes despre ceea ce i se pare că este şi pretinde că simte. Cred că nici unul dintre tinerii poeţi la care mă refer nu rîvneşte la situaţia de neinvidiat de epigon, şi încă de epigon al unei orientări compromise la vremea sa, fiecare doreşte să ajungă a fi el însuşi, un artist puternic şi original. Trebuie numai să înţeleagă, cu o putere egală aspiraţiei fireşti spre originalitate, că — în vremea noastră — drumul spre originalitate se confundă in chip obligatoriu cu drumul revoluţiei şi al construcţiei socialiste. In vremea noastră, această relaţie acţionează cu puterea unei legi obiective. Pe această relaţie se şi întemeiază, de altfel, muame succese ale poeziei noastre noi, valorile autentice pe care orientarea revoluţionară a literaturii le-a afirmat şi le-a promovat. Lucian RAICU Valentin Lipatti: „Valori franceze" Specialist cu îndelungată practică universitară şi publicistică în domeniul literaturii franceze, Valentin Lipatti şi-a adunat în volum o parte din studiile şi articolele apărute în ultimii ani. Intenţia, după propria-i precizare, a fost aceea de a se opri asupra unor mari figuri ale literaturii franceze din trecut şi de azi într-o interpretare ştiinţifică, de pe poziţiile umanismului socialist. Metodic, fără didacticism, erudit fără ostentaţie, mînuind dezinvolt o frază suplă şi clară, autorul abordează temele cele mai variate cu egală familiaritate şi ascuţime analitică pentru a ne oferi o suită de imagini semnificative, menite să reconstituie ceva din „adevăratul chip al Franţei“. Părerilor eronate sau net mistificatoare, V. Lipatti le opune interpretările juste, de pe poziţiile criticii ştiinţifice. Imaginii false, încetăţenite de Lanson, a unui Corneille „om al Frondelor“, de pildă, i se substituie după o argumentare bine susţinută, cea a unui Corneille purtător de cuvînt al umanismului burgheziei ascendente, „admirator pasionat al libertăţilor republicane“. Bun cunoscător al literaturii sec. XVIII, autorul consacră aproape jumătate din volum celor mai reprezentativi scriitori ai acestui „secol al luminilor“ în care gestează ideile revoluţiei : Montesquieu, Diderot, Rousseau şi Beaumarchais. Cele patru studii se constituie ca o sinteză unitară, iar succesiunea lor urmăreşte ascendenţa gîndirii burgheze pînă în pragul evenimentelor din 1789. Pornind de la cartezianism şi de la empirismul englez (Locke), Montesquieu aplică şi pune în circulaţie tezele unei gîndiri raţionaliste, antiteologice şi laice (rămînînd totuşi un deist), care exprimă punctul de vedere al burgheziei moderate din prima jumătate a secolului. înţelegerea sa nu trece însă de limitele unui idealism obiectiv pe care Diderot îl va depăşi. Ateu declarat, acesta din urmă respinge ideia creaţionistă, ajunge la o gîndire materialistă cu un germene de evoluţionism care anticipează tezele lui Lamarck şi Darwin. O dată cu Rousseau, gîndirea iluministă se plasează pe poziţii net populare. Apar primele elemente de gîndire dialectică, apare o explicaţie justă a racilelor societăţii : inegalitatea socială. Această schiţă istorică a iluminismului francez se încheie cu Beaumarchais care cristalizează în creaţia sa dramatică ideile cele mai avansate ale epocii (aceasta evident, pînă la renegarea din anii bătrîneţii). El este cel care pune deschis, prin opoziţia Almaviva—Figaro, problema opoziţiei dintre clase. Privite în unitatea lor, cele patru studii oferă un bun exemplu de cercetare şi interpretare dialectică folosind o argumentare susţinută pe multiple implicaţii şi modalităţi de demonstrare — nucleul unei utile monografii a secolului. Nu mai puţin util, studiul consacrat lui Baudelaire restituie imaginea adevărată a marelui poet — un Baudelaire răzvrătit şi ateu, diametral opus celui plăsmuit artificial şi tendenţios de apologeţii săi catolici, un protestatar al cărui ideal „se axează pe fundalul unei lumi reale“. V. Lipatti reduce aşa-zisa mistică a poetului la un element de recuzită exterioară, tălmăcind emoţii laice. Prezent în actualitate, autorul îşi completează volumul cu o serie de evocări închinate amintirii lui Romain Rolland, Jean Richard Bloch, Eluard şi alţii, evocări care profilează cîteva siluete ce depăşesc consemnarea ocazională şi îşi justifică pe deplin prezenţa în volum. Ele se încheie cu articolul „Adevăratul chip al Franţei“, o încercare utilă de sinteză a literaturii franceze progresiste. In peisajul atît de bogat reprezentat al literaturii franceze noi, născute în epoca eroică a Rezistenţei şi grefată pe tradiţiile cele mai bune ale Franţei luptătoare, criticul distinge în succinte caracterizări, siluetele cele mai reprezentative. Evident că ar fi fost de dorit ca această parte a volumului să fi căpătat o cuprindere şi mai largă, sintezele de acest gen lipsindu-ne deocamdată. E un domeniu de cercetare ce rămîne de altfel deschis tuturor iniţiativelor, dat fiind interesul ştiut de care se bucură în ţara noastră literatura franceză progresistă. Nu putem trece cu vederea grupajul de polemici din ultima parte a volumului în care criticul şi istoricul literar cedează locul unui polemist cu nerv şi forţă incisivă. Fie că e vorba de demascarea falsului umanism existenţialist (Camus în speţă), de calomniile neruşinate ale lui Emil Cioran sau de mistificările lui Virgil Ierunca privitoare la literatura romînă, V. Lipatti se distinge printr-o atitudine just orientată şi eficientă. Prin cuprinsul şi ţinuta ştiinţifică a interpretării, prin combativitatea pe care autorul o vădeşte de-a lungul paginilor sale şi prin vibraţia de entuziast ataşament pentru adevăratele valori franceze care susţine această combativitate împotriva a tot ceea ce ar putea umbri chipul pur al adevăratei Franţe, culegerea de studii şi articole a lui V. Lipatti se adaugă ca o substanţială contribuţie în domeniul cercetărilor româneşti privind literaturile străine. Modest MORARIU BALOGH LUDOVIC „Gicu, Nicu, Iță" MARIN TRAIAN: „Ocolul lumii în cinci minute“ Dacă despre cărţile adresate pionerilor se scrie puţin, cele pentru copiii de vîrstă preşcolară, atunci cînd nu aparţin unor autori consacraţi, se bucură—e un fel de a spune—de o tăcere totală a criticii. Şi aceasta cu toate că, în volumele adresate celor mai mici cititori, scriitori tineri şi mai puţin tineri (dintre care unii — ca:Horia Aramă, Titel Constantinescu, Eduard Jurist, Olga Monta, Ana Tudoraş etc. — se dedică cu precădere acestui gen de literatură) dau deseori dovadă de talent şi imaginaţie, străduindu-se să cultive la cititorii lor calităţile morale înalte ale oamenilor de mîine. Sarcina pe care şi-o asumă e dificilă, dar plină de frumuseţe. Marin Traian, autorul „Ocolului lumii în cinci minute“, vrea să le dea micilor cititori noţiuni sumare despre lumea portuară, a bătrînilor lupi de mare, cu nelipsita pipă în colțul gurii, a marinarilor de cursă lungă, a vapoarelor care se îndepărtează cu solemnitate de cheiuri. In această întreprindere, tînărul prozator dă dovadă de curaj, încercînd să opună vechilor imagini evazioniste ale unor imperii de mirare, un port văzut în chip realist, ca sediu al unei activităţi intense şi încordate. Chiar dacă — din păcate — ţelurile şi momentul istoric în care se desfăşoară aceste activităţi nu apar cu claritatea necesară, cititorul desprinde o învăţătură de greţ : că activitatea marinarilor şi a muncitorilor portuari este o muncă nobilă — cu specificuil ei, care nutreşte imaginaţia — dar totuşi o muncă, asemeni celorlalte. Autorul foloseşte mijloace potrivite scopului. El povesteşte nu pe tonul de atîtea ori enervant al moşneagului pornit să-şi moralizeze nepoţeii; eroul, cel care povesteşte, este un copil care, condus de unchiul său, „un adevărat lup de mare“, ia cunoştinţă de viaţa portului şi, într-un stil vioi, vorbeşte despre cele văzute. Viziunea eroului e adesea feerică. Nu lipseşte nici o istorioară despre un urs, prieten al marinarilor. Se vorbeşte, nu fără lirism, despre bucuria călătorilor care revăd ţărmul, după un drum îndelungat şi semănat cu primejdii. O mai mare adîncime a observaţiilor, o sporită dorinţă de a evita orice concesie, făcută umorului gratuit, îl vor ajuta pe autor să-şi dezvolte calităţi care apar astăzi evidente. N. PETRESCU „Proza umoristică engleză“ Lectura interesantei antologii de „Proză umoristică engleză“, îngrijită de Vera Călin şi Silvian Iosifescu, impune cititorului o revizuire a conceptului de umor englez (devenit, în circulaţia curentă, aproape un clişeu), în sensul lărgirii şi îmbogăţirii conţinutului lui. Ea înlesneşte, de asemenea, considerarea diferitelor manifestări ale umorului englez într-o perspectivă istorică, lucru de o importanţă fundamentală pentruînţelegerea adecvată a acestuia. Antologia izbuteşte să prezinte modalităţile cele mai reprezentative ale umorului englez — de la ironia necruţătoare, amară, a unui Swift sau Thackeray, pînă la zîmbetul înduioşat al unui Goldsmith, de la umorul hiperbolic, dar cu un puternic corectiv sentimental, al unui Dickens, pînă la aciditatea corosivă a unui Shaw, de la satira lipsită de iluzii, glacială, a unui Samuel Butler, la risul franc, în hohote nestăpînite al unui Jerome K. Jerome sau W. W. Jacobs etc. In textele alese, pot fi cu uşurinţă descoperite valenţele sociale ale umorului englez. Fie că este vorba de un virulent rechizitoriu al vieţii politice şi sociale engleze (cum ar fi pentru secolul XVIII, „Călătoriile lui Guliver“, sau pentru perioada Victoriană, utopia satirică a lui Butler), fie că este vorba de o critică folosind mijloacele unui comic mai temperat (Fielding, Dickens etc.), cei mai reprezentativi umorişti englezi se situează pe poziţia unui umanism activ, respingînd falsele valori, convenţiile sociale şi etice, prejudecăţile, întreţinute de clasele dominante. Notele critice referitoare la autorii incluşi în antologie sunt utile cititorului care ia pentru prima oară contact cu aceştia. Regretăm însă faptul că din antologie lipseşte o varietate interesantă a prozei umoristice engleze : eseul (aşa cum îl concep creatorii lui, Adisson şi Steeile, şi aşa cum l-a păstrat, în bună măsură, tradiţia literară engleză pînă în zilele noastre). Din eseistica romantică a unui Leigh Hunt sau Charles Lamb, ambii înzestraţi cu un fin simţ al umorului şi autori de pagini remarcabile în acest sens, s-ar fi putut desigur alege fragmente demne de a figura în antologie. Ne-am fi aşteptat să găsim în cuprinsul ei şi numele lui Robert Louis Stevenson, continuaor cu mijloace ufakistice originale al tradiţiei „Călătoriei sentimentale“ a lui Steme. Dar toate aceste omisiuni (uşor remediabile cu prilejul unei reeditări viitoare) nu pot umbri meri tele incontestabile ale autorilor anto logiei , judicioasa selecţie a textlor şi remarcabila fluenţă, în limitele unei exemplare fidelităţi faţă de original, a traducerilor (semnate, în majoritate, de Vera Călin). Matei CALINESCU