Gazeta literară, iulie-decembrie 1959 (Anul 6, nr. 27-52)

1959-07-02 / nr. 27

Nr. 27 (277) - joi 2 iulie 1959 GAZETA LITERARĂ 91FERESTRE DESCHISE“ de Paul Everac (Teatrul „C. Nottara“) Paul Everac, autor dramatic de­butant, care a prezentat în decurs de cîteva luni teatrelor noastre un număr de patru piese, încearcă cu fiecare nouă lucrare o altă modalitate a ex­presiei. „Poarta" (pusă în scenă la Iaşi şi Piteşti) a fost o naraţiune analitică concentrată în ograda unei familii ţărăneşti, vădind predilecţie pentru planul psihologic şi o marcată influ­enţă a prozei lui Marin Preda. „Ex­plozia întîrziată“, încă nereprezentată, trece dintr-o dată la utilizarea simbo­lurilor şi a tehnicii planurilor suprapuse în sprijinul unei dezbateri de idei, „Descoperirea" (care va fi jucată la Teatrul Giuleşti) se întoarce la con­strucţia cuminte a unei drame de fa­milie, proiectată pe un fundal social­­istoric de semnificaţii generale. In ceea ce priveşte a doua piesă a dra­maturgului şi anume „Ferestre des­chise", avem de-a face cu un reportaj dramatic, care încearcă să cuprindă în unghiul scenei, într-un număr de secvenţe reportericeşti, viaţa unui com­binat siderurgic în plin avînt al con­strucţiei. Contem­plînd această diver­sitate de procedeie, personalitatea scri­itorului ne apare încă difuză dar, în ciuda trecerilor prea violente de la o tonalitate la alta, trebuie să înregis­trăm o nelinişte creatoare de bun augur pentru un autor dramatic care pare a poseda nu numai pasiune pen­tru teatru, dar şi talent. Căutările febrile ale lui Everac sunt determinate, în bună parte, de faptul că pe scriitor îl interesează exclusiv temele actualităţii. Solicitat de un material dramatic inedit şi răscolitor, Everac a înţeles că trebuie să-şi cio­plească un instrument cu virtuţi co­respunzătoare, capabil să cînte noile melodii şi este de presupus că auto­rului „Ferestrelor deschise" nu i s-a părut de loc tentantă croiala învechi­tă a dramei burgheze de bulevard. Bineînţeles, cele patru debuturi ale lui Paul Everac (­fiecare în alt gen şi toate în acelaşi an) nu sînt de o ega­lă valoare şi nici unul dintre ele nu se prezintă drept o operă finită. Nu lipsesc defecţiunile şi ezitările, iar condeiul pare deseori tentat să trea­că prea repede peste dificultăţile re­zolvării unor probleme însemnate. A­­semenea scăderi trebuie analizate cu toată atenţia, fără a pierde însă din vedere că ne aflăm în faţa unui dra­maturg înzestrat, care se anunţă a fi mai mult decit o simplă speranţă. „Ferestrele" lui Everac se deschid asupra peisajului moral al unui nou univers uman. Întreaga piesă este o dare de seamă însufleţită asupra lup­tei pentru obţinerea cocsului românesc la Hunedoara. Evident, acest raport de producţie este susţinut de cîteva ca­ractere omeneşti, iar procesul de fa­bricaţie a cocsului este detailat pe planul mişcărilor sufleteşti. Reluînd o experienţă cunoscută în teatru, ca şi în cinematograf, dar pe care o ini­ţiase cu multe veacuri în urmă Lesa­ge în al său „Diavol şchiop", autorul dezvăluie pasaje din viaţa intimă a unor familii, desprinzînd peretele din­spre sală (nu însă în sensul termenu­lui brechtian). Spectatorul obţine ast­fel, în primul act al piesei, şase in­troduceri în tema vieţii unui oraş so­cialist, dintre care cel puţin trei sunt substanţiale şi trezesc un deosebit in­teres. De fapt, se deschid astfel un număr de procese parţiale închise în­tr-un ciclu unic care le resoarbe. Dra­gostea cuplului Stelică-Rozica, con­­fflictele care minează existenţa a două căsnicii, tristeţea singurătăţii unui in­giner bătrîn şi uşurinţa nepotului său mai tînăr, toate aceste „probleme per­sonale" sînt smulse din cercul strimt al existenţelor izolate şi aduse în spa­ţiul dezbaterilor civice. In ultimul act piesa revine asupra acestor fronturi deschise după prima ridicare de corti­nă, urmînd să pronunţe răspunsuri pentru fiecare întrebare în parte. Dar, dacă în urmărirea caracterelor, Everac adună în cele 3 acte (8 tablouri) un material de observaţie interesant, el nu izbuteşte să dezvolte destinele o­­meneşti în direcţia soluţionării con­vingătoare şi profunde a tuturor conflictelor propuse la începutul dra­mei. Piesa rămîne astfel un reportaj cu personaje documentare vii (v. ta­bloul de pe schelă, discuţia dintre Ste­­lică şi director, ş. a.) şi cu cîteva ti­puri promiţător schiţate (bătrînul Sudrigeanu, Stelică Fotea, Frenţiu Teo­dor, intr-o măsură Urlea). Alte per­sonaje sunt sacrificate din pricina unei tratări grăbite, superficiale, în pofi­da profilului lor interesant (solii Să­­deanu, Calistrat, Tereza­neni), în vreme ce soarta Rinei, cu toate că absoarbe o bună porţie de timp sce­nic, este rezolvată convenţional, în virtutea unor elemente discursive care nu conving. Este de crezut că formula reportaju­lui nu convine mijloacelor specifice ale genului dramatic care cere promul­garea caracterelor prin acţiune şi nu prin descripţie. Autorul „Ferestrelor deschise" a pendulat între cuprinde­rea ilustrativă a problemelor oraşului siderurgic şi exigenţele caracterologice ale dramei care, singure, duc la rea­lizarea unor tipuri umane pe deplin viabile. Nu ni se pare nicidecum gre­şită ideea iniţială a despărţirii cîtorva­ fragmente din viaţa unui colectiv pen­tru a reface, după o prealabilă studie­re a fiecărei părţi desprinse, valoarea şi liniile directoare ale întregului. Dar după ce operează în primul act aceas­tă detaşare selectivă a unor tablouri semnificative, autorul piesei nu se con­centrează asupra sarcinilor iniţiale, fragmentînd mereu mai mult viaţa personajelor, pînă la fărîmiţare. Alura exterioară de reportaj poate fi, desi­gur, utilizată ca o „nadă“ ingenioasă, rămînînd însă ca în construcţia inti­mă a dramei să se satisfacă cerințele proprii literaturii dramatice. Nu încape îndoială că întregul con­­flict ar fi cîştigat imens dacă elemen­tele negative n-ar fi fost tratate su­perficial, în linii obosite. Cei care se opun bătăliei pentru cocs­­înt atit de palizi în scenă, îneît devine uneori greu să înţelegi împotriva cui se dă lupta, ce anume rezistenţe trebuie să înfringă eroii de felul lui Urlea. Oricum, „Ferestrele deschise“ aduc în teatru ceva din atmosfera şantie­relor construcţiei socialismului. Chiar dacă imaginile nu se succed într-o compoziţie fermă şi unitară, în tex­tul piesei pot fi întîlnite momente de emoţie autentică. Drama este anevoios şi imperfect alcătuită, dar elemenete inedite sînt atît de frecvente în acest reportaj despre oameni şi cocs, îneît atunci cînd pana scriitorului atinge adîncimile, spaţiul scenic este iluminat de scînteieri remarcabile. Se simte de-a lungul celor opt ta­blouri o caldă aderenţă la fenomenele vieţii de azi, care dă piesei o ţinută tinerească şi dezvăluie încă o dată h­a­rile posibilităţi pe care contemporanei­tatea socialistă le creează reînvierii artei în forme noi. În ansamblul dra­maturgiei noastre, piesa lui Paul Eve­rac îşi aduce contribuţia sa entuzias­tă, atacînd teme şi probleme pe care nu mulţi dramaturgi le cunosc şi le cultivă. Nu ne îndoim că rîvna şi ta­lentul autorului „Ferestrelor deschise" ne va surprinde curînd cu victorii ieşite din comun, în direcţia înnoi­toare proprie artei noastre revoluţio­nare.­­ Direcţia de scenă (Horea Popescu) s-a preocupat stăruitor de încadrarea continuă a acţiunii în coordonatele opusului siderurgic şi — implicit — în limitele unui anume climat moral. Deşi, cel puţin în tabloul prim, se puteau găsi soluţii mai potrivite de ur­mărire a acţiunii pe cele şase planuri, regia a ţinut la păstrarea cadrului general al unui oraş în construcţie şi­ n-a considerat posibil nici un moment detaşarea treptată a firelor paralele care deschid acţiunea piesei. Accpt ctind virtuţile de reportaj ale piesei, Horea Popescu a acordat culorii o importan­ţă excepţională. Au fost astfel amplu utilizate limbajul pitoresc ardelean, savoarea argoului de „şmecher", zgo­motele combinatului, funcţia decora­tivă a instalaţiilor tehnice fascinante, petele cenuşii ale salopetelor, ş.a.m.d Este adevărat, cum s-a observat, că în construcţia complicată a unora dintre decoruri, regia ca şi scenogra­fia (Tony Gheorghiu) n-au ţinut sea­ma de condiţiile scenei Teatrului „Net­tara“. S-a încărcat, astfel, spaţiul sce­nic cu o aparatură voluminoasă, care s-a deplasat greu, cu scrîşnete iritate, în tablourile blocului muncitoresc. Ne-au surprins de astă dată decorurile greoaie, artificioase ale lui Tony Gheorghiu, care s-a ilustrat de obicei prin soluţii inspirate şi sugestive cu o vădită preferinţă spre linia simplă şi stilizată. Direcţia de scenă era chemată să contribuie la realizarea unui ritm viu al acţiunii, potrivit avîntului construc­ţiei socialiste. Bătălia pentru cocs nu are în text o dezvoltare dinamică satisfăcătoare, dar regia putea inter­veni în mod fericit printr-o succesiu­ne mai vie a tablourilor şi un alt tem­po al mişcării actorilor. Totuşi, Horea Popescu s-a ocupat de astă dată mai ales de tratarea fie­cărei secvenţe în parte şi mult mai puţin de organicitatea întregului con­flict. S-au realizat astfel particule dramatice reliefate (unele excelente) dar n­u s-a insistat în direcţia obţi­nerii unui fluid unic şi cuceritor, care să ridice caracterul mobilizator al spectacolului. Dintre interpreţi au fost favorizaţi de text cei care au avut de spus ro­luri în culori vii. X. Neamţu-Otionei (Sudrigeanu Axinte), Aurel Cioranu (Stelică Fotea), Dumitru Furdui (Fren­ţiu Teodor) şi, la o altă gamă, Ketty Ştefănescu (Tereza) au cîştigat, pe bună dreptate, simpatia spectatorilor. Primii trei mai ales au compus fără eforturi deosebite tipuri autentice care au captat atenţia şi consideraţia pu­blicului. Sarcini mai dificile au reve­nit altor interpreţi care au fost obli­gaţi să completeze prin gest, ton şi fizionomie, carenţele unor partituri de­ficiente. S-a remarcat astfel autorita­tea bonomă a directorului, in creaţia lui Titus Lapteş, zbuciumul interior al intelectualului vechi aflat la răs­cruce. In jocul lui Dinu Ianculescu (Claudiu Stoleagu) cit şi amara fri­volitate pe care Maria Comşa (Rina) a dăruit-o unei soţii nepregătite pen­tru viaţă, in rolul inginerului Calistrat, actorul Iulian Necşulescu a rezolvat cu o corectitudine gravă, sarcina di­ficilă a unor apariţii pasive. S-a re­marcat feminitatea discretă atribuită Virginiei Sădeanu, în interpretarea Co­­rinei Constantinescu şi expresia proas­pătă (dar uneori forţat „poporană") a cuplului Urlea (Tatiana leckel­­şi Andrei Codarcea). Tînărul actor Ion Mitnea (Dinu Rădulescu) distribuit din nou într-un rol de negativ pomă­dat, este pîndit de primejdia manieri­­zării, în ciuda calităţilor sale reale. In vreme ce apariţia lui Dem. Hogiac (Dr. Al. Rădulescu) a fost mai ales cenuşie, s-a relevat talentul tinerei Elena Pop Dan, în rolul Rozicăi, şi apariţia scurtă dar sclipitoare a lui Alexandru Lungu. Inginerul negativ Turturică a de­venit antipatic, fără eforturi, sub tră­săturile actorului Stroe Atanasiu. Am ascultat cu plăcere pe banda de mag­netofon vocea cu inflexiuni profunde a lui Const. Codrescu, care deşi nu este trecut în distribuţie, a adus un aport considerabil în legarea episoa­delor piesei. V. MINORA POŞTA CRONICII DRAMATICE Alexe Soloviev — Satu Mare : Am citit cu interes scrisoarea în care ne vorbiţi despre turneul Teatrului de Stat din Sibiu în oraşul dv. Ne găsim într-o situaţie de inferioritate faţă de entuziasmul cu care aţi ur­mărit spectacolul „Zboară cocorii“, în­­trucît noi nu ne-am învrednicit să-l vedem în interpretarea Teatrului din Sibiu. Suntem­ însă cu totul alături de dv. în protestul pe care l-aţi formu­lat cu privire la tăierea din specta­colul de matineu a unui tablou care s-a jucat la reprezentaţia de seară. Asemenea practici ni se par, bineîn­ţeles, inadmisibile şi ni se pare cu totul de înţeles vehemenţa cu care vă referiţi la acest neplăcut incident. In ceea ce ne priveşte, credem că orice tăiere din textul autorului trebuie să fie temeinic justificată şi este posibilă numai în măsura în care nu afectează argumentul ideologic al piesei. Am înţeles din­ prima parte a scri­sorii că sînteţi mistuit de văpăile pa­siunii pentru arta teatrului şi ne place să credem că această patimă vino­vată va dăinui. Ne interesează oricînd mesajele înamoraţilor de magia scenei şi aşteptăm — în consecinţă — alte misive explozive din partea dv. I. Focşa — Piteşti . In ceea ce pri­veşte scrisoarea dv., credem că cel mai grăitor răspuns i-ar constitui o depla­sare la spectacolele Teatrului de Stat din Piteşti. Este intr-adevăr regretabil că n-a­m fost prezenţi la apel în stagiunea ce s-a închis. Cronica noastră dramatică nu are, desigur, dreptul să se res­­trîngă la spectacolele teatrelor bucu­­reştene. Iată de ce în stagiunea urmă­toare vom acorda teatrelor din ţară cel puţin jumătate din cronicile noas­tre. Teatrul din Piteşti, unde avem vechi datorii neîmplinite, figurează bineînţeles printre primele noastre o­­biective. D. Citirea — Bucureşti. Piesa în­­tr-un act „Prima baricadă“ ni se pare de un deosebit interes. Vă rugăm să treceţi pe la­ redacţie într-o vineri, intre orele 18—20. B. D. Iaşi — Am primit piesa dv. „Beton­ asfaltic“. Vă vom răspunde mai pe larg într-unul din numerele viitoare. V. M- A­. Neamțu-Ottonel (Axinte Sudrigeanu) Titus Lapteş (Directorul) Kettiy Ştefănescu (Tereza­ neni) Şi Dumitru Furdui (Tudor Frenţiu) i Pledoarie pentru romantism Cărţile ca şi florile sînt de toate felurile: linele umflîndu-se între co­toare şi revărsîndu-se planturos în lături, dînd peste gard şi înecîndu-te, cînd te apropii, cu emanaţii de cucută, şi altele discrete, modeste şi sfioase ca maghirarii; le desfaci corolele albe şi iei contact dintr-o dată cu ţa­rina şi cu esenţele tari. Am trecut proaspăt prin paginile unei astfel de cărţi, ca printr-o pădure. Lăsînd-o din mîini, aromele stăruie. Dintre toate titlurile întinse pe masa librăriei, m-am oprit la unul : „Fabrica de cherestea“. Simţindu-mă şovăind, vînzătoarea s-a apropiat dis­cret şi trezindu-mi demonul curiozi­tăţii, m-a făcut să cumpăr volumul. După primele pagini ale cărţii m-am găsit cu cîteva zeci de ani în urmă, intr-o dimineaţă a anului o mie nouă sute douăzeci şi trei, şi coboram în­­tr-o haltă pustie, pe peronul ud de ploaie, împreună cu Ogniov și cu inginerul Micleaev. Toată noaptea tur­nase cu găleata și tunetele puternice de primăvară nu ne lăsaseră să dor­mim in timpul călătoriei. Gilceava aprinsă a glasurilor acelea cerești, atit de joase incit ai fi zis că erau voci de bas, stăruia încă in auzul nostru; dar aici, în gară, pe acest petec de pămint imbibat de apă, dom­nea o liniște îmbietoare la somn. To­tul era inert, placid, adormit. Clădirea nevopsită a gării se înnegrise și ea îmbibată de umezeală... In jur, cit vedeai cu ochii, pădurile se întindeau sub bolta sinilie a cerului. Şi pînă şi minţile oamenilor erau ind­icite ca pădurile. „— La noi totul e la fel ca înainte — avea să le spună inginerilor în aceeaşi zi, cu amărăciune. Elena, fata pădurarului, în căsuţa căruia poposi­răm. Iaca, bungetul creşte, foşneşte, blestematul, iar noi sălăşluim tot în el... parcă am fi muşchi. Se vede că schimbarea umblă prin unele focuri ca titirezul, se vtră în fiecare crăpătură, iar nu altele zace ca un butuc“. Nu se face totul deodată — rosti atunci încet Ogniov. O să ajun­gă titirezul şi pe aici cind o să în­ceapă construcţia". Şi construcţia începe răscolind, în­sufleţind şi antrenînd satele dimpre­­jur. Intîmplările se precipită ; eroii se conturează, se definesc. Fantezia brusc aţîţată, ne aduce în minte „Pădurea rusească“. Pădurile lui Leonid Leo­nov. Pe sterpele întinderi ale Sonu­lui răsună larma şi învălmăşeala plu­telor, iar în apropiere, intr-o icoană fugară, apar blocurile uzinelor, sclipind ca nişte cristale gigantice ; acolo, in şase cutii uriaşe şi negre, in liniştea îmblinzitei minti, îşi are leagănul mol­coma naştere a celulozei. In cartea Annei Karavaeva lucrurile se petrec poate mai puţin spectaculos, dar au comun acelaşi farmec romantic din „Soţi“. Meritul cel mai de seamă al cărţii acesteia constă în faptul că-ţi solicită fantezia şi inima. Pătrunzînd în pădurea descrisă de Anna Karavaeva, participînd cu un interes din ce în ce mai activ la bă­tălia dată pentru ridicarea fabricii de cherestea, mi-am amintit de „Rîul negru“ al lui Alfredo Varela. Nu există nimic comun între cele Cartea sovietica două cărţi. Dimpotrivă. Prin lumea descrisă, prin problemele dezbătute, cele două cărţi se resping total ; sínt polii opuşi ai pădurilor din două con­tinente, din două lumi deosebite, re­­flectînd distinct două moduri de viaţă. Dar tocmai din această cauză, aceste două cărţi ar trebui citite una după alta. El­e se completează reciproc. Sunt capetele contrariilor. Lumea societăţii sovietice, din care a dispărut exploa­tarea degradantă a omului de către om, este şi mai pregnant pusă în evi­denţa de romanul lui Varela, care zu­grăveşte cu o mare forţă lumea zgu­duitoare a celei mai crîncene exploa­tări. Vă amintiţi, desigur, cartea a­­ceasta, sau poate tulburătorul film „Curg apele tulburi“, realizat după aceeaşi carte. Şi în una şi în ceallaltă, este vorba de aceeaşi luptă cu forţele sălbatice ale pădurii. Dar într-o parte, în Argentina, oamenii sunt cumpăraţi ca sclavi şi condamnaţi să facă o muncă de sclavi, torturaţi cu brutali­tate de stăpîni absoluţi, lipsiţi de scrupule şi de suflet, în folosul că­rora se explorează întregul teritoriu al pădurii virgine, în goană după maté, goi, flămînzi, bolnavi, biciuiţi şi împuşcaţi după voie de aceiaşi stă­pîni şi apoi lăsaţi să curgă la vale, pe apele blestemate ale fluviului negru. In cartea scriitoarei sovietice, oamenii luptă şi înving greutăţile, conştienţi de necesitatea şi măreţia luptei lor, schimbîndu-se ei înşişi odată cu ba­zele materiale ale construcţiei,­­teiul era in mişcare, totul se urnise in Ni­­zinki, totul se avintase spre înălţimi de neatins, ca şi acelea pe care le cucerise fabrica de cherestea. Acum trebuiau cu toţii laolaltă să înlăture din drum bolovan cu bolovan, împrăş­tiind noianul inevitabil al grijilor, in­succeselor şi al greşelilor. Fabrica de cherestea răscolise, încă înainte de a se naşte, întreg satul Nizinki şi fă­cuse să se clatine multe rămăşiţe ale trecutului, ca nişte dinţi bolnavi. Lu­crurile nu se petrec uşor nici aici . Cu cit se afundau în pădure, cu aţii creşteau greutăţile. Tăietorii erau atit de obosiţi, incit foarte puţini dintre ei puteau să meargă să doarmă in sat. Barăcile erau strimte, iar noaptea era umed şi frig pe podeaua de lut ; din­spre mlaştină se lăsa o­ ceaţă jilavă şi ţinţarii se strecurau printre crăpă­turile pereţilor. Oamenii beau apa din lac, căci unul era departe. Apa lacului mirosea a mii şi era o năruie, dar nu se găsea alta mai bună. Din pricina asta izbucnesc chiar şi citeva cazuri izolate de holeră şi odată cu holera, mai rea ca boala, izbucneşte panica. Dar Ogniov e prezent in mijlocul tăietorilor de lemne, nu şovăie nici o clipă, organizează lupta împotriva bolii şi reînsufleţeşte pe papieni. Acest Ogniov, acest minunat Ogniov !­ Ceea ce deosebeşte fundamental cele două cărţi şi cele două lumi oglindite în ele, sunt tocmai oamenii de genul lui Ogniov. Omul ăsta are o voin­ţă de fier — scrie Elena, femeea îndrăgos­tită de el, venită pe şantier să-l ajute şi să-l sprijine p­e uit creator, un constructor, conduce o mulţime de oameni, e exigent cu alţii, necruţător cu sine însuşi... Nu e un oarecare Piotr Ogniov, ci omul unei epoci de mari transformări şi a unei măreţe cotituri. Da, aşa se construieşte a­­ceastă lume nouă, aşteptată de ome­nire, o construim noi, oamneii simpli. Lingă romanul lui Alfredo Varela, zguduitorul rechizitoriu al unei lumi guvernate de legile sălbatice ale ca­pitalismului, cartea Annei Karavaeva e o pledoarie pentru puritate morală şi­ romantism, o chemare înflăcărată la luptă cu inerţia, cu rutina, cu mi­tul blestemat al rîu­lui negru, din care oamenii revoluţiei s-au smuls pentru totdeauna. Al. I. CH­ILIA Mihail Sadoveanu jmmammmm parti ia treptată a opt-I retor complete ale lui •I of'lâ Mihail Sadoveanu men­a HI ţine in actualitatea li­­jfcSâ teraturii noastre un pri- fJ /*/ permanent de incin­ ■ ÿ tare şi sporire lăuntri­că. A ieşit de curind “hmwi!" a g sut, tipar al 16-lea volum al ediţiei bine în­tocmite, au referinţe utile cu­putului şi cercetătorului, in tumuri uşor de minuit, solid legate pentru ca mai multe generaţii să citească in ele şi să figureze cu cinste in biblioteci. Este urul din stejarii cei mai falnici ai pă­durii româneşti. Copiii şi tinerii care se ridică astăzi, cresc împreună cu opera care se reface pentru ei. Ferice de acei care citesc acum pentru inu­ia oară pe Cozma Răcoare, pe Haia Sa­rds, Dumbrava minunată, Baltagul, Hanu Anettiei, Fraţii Jderi şi toate celelalte povestiri mai scurte sau mai lungi care au dobindit pentru toată obştea poporului nostru acea existenţă desprinsă de contingent, acea viaţă de-a pururi, deopotrivă cu a baladelor sau a mărilor poeme eroice, in care se exprimă viaţa sufletească a unui popor întreg. Tineretul descoperă treptat operatul Sadoveanu, iar noi, cei ajunşi la vir­­sta către care se lungesc umbrele serii, o regăsim cu emoţia de a o afla aşa cum ni s-a arătat de-a lungul zecilor de ani, şi de a ne descoperi intr-insa pe noi, cititorii ei tineri de altădată. Căci oricit de adine ne-am întoarce in trecut, până la virsta pri­melor silabisiri, un volum de Sado­­vevui se găseşte totdeauna lingă noi. L-am dus cu noi in geanta şcolarului, l-am ascuns in pupitrul claselor, l-am primit in dar şi ne-a însoţit la cim­p sau in pădure, am părăsit pentru el o treabă importantă a vieţii practice, dar schimbul făcut cu ceasul dăruit lecturii lui a însemnat totdeauna un ciştig, un adaos de substanţă. Puţini alţii dintre scriitorii aceleiaşi gene­raţii au avut un rol atit de impor­tant, ca al lui Sadoveanu, in edu­caţia poporului întreg. Istoria literară n-are alte mijloace pentru a stabili răsunetul contemporan al unei opere, decit identificarea ei in presa zilnică şi in reviste, în tabloul ediţiilor, in calculul tirajelor. Toate aceste mijloace rămîn insă exterioare faţă de obiectul investigaţiei lor şi riscă să nu atingă esenţialul, cind este vorba de opera lui Sadoveanu, deoarece adevăratul ei răsunet trebuie căutat in conştiinţa contemporanilor noştri in ultimii cinci­zeci de ani şi mai bine, pe care a imbogăţit-o cu germeni ajunşi astăzi la rodirea lor deplină. Sociologia li­terară ar putea închipui deci o an­chetă întreprinsă printre reprezentanţii tuturor virstelor, ai tuturor profesiilor, ai tuturor straturilor populare, pentru a afla ce a însemnat Sadoveanu pen­tru ei, pentru întărirea legăturii lor cu partea cea mai bună a trecutului poporului, cu natura ţării, pentru creş­terea îndemnului general către omenie, înţelepciune şi dreptate. Sadoveanu a fost, in lunga şi bogata lui carieră, un învăţător al poporului său, dar în acest scop a folosit, o dată cu dizer­­taţia politică şi morală, care de alt­fel nu lipseşte din opera întreagă şi ar trebui să-şi găsească locul in ediţia ei completă, povestirea despre oameni de altădată şi din vremea sa, despre intimplări vitejeşti sau despre oameni simpli şi umili, făcută cu o rară pu­tere de a pătrunde in sufletele mindre sau in cele oprimate şi mihnite, cu simpatie pentru ce este eroic dar şi pentru ce îşi strigă dreptul la viaţă, in mijlocul naturii consonante cu toa­te tresăririle inimii omeneşti Pentru a ajunge la acest rezultat şi a fi jucat rolul lui atit de însem­nat, au trebuit să se întrunească şi să se armonizeze in personalitatea lui Sadoveanu multe şi variate tendinţe din largul vieţii naţionale, din tradi­ţiile şi din cultura ei. Este un om por­,­nit de departe. Rădăcinile lui coboară adine in natură, in peisajul ţării, şi acestei împrejurări i se datoreşte şti­inţa lui atit de perfectă cu privire la întreaga floră şi faună a locurilor sale, familiaritatea Lui cu tot ce alcătuieşte chiar reacţia cea mai fină in viaţa naturii. Simţurile lui sînt agere şi atente. Distinge toate şoaptele, toate înfiorările, umbrele care alunecă pe cimpii, furtunile care se pregătesc, tă­cerile Încremenite dinaintea lor. Cred că nu greşesc afirmind că, de cînd natura a pătruns in literatură, nu ca element de cadru, cum a fost totdea­una, dar ca materie a întregului ta­blou, adică de cind preromanticii şi romanticii au creat tematica nouă a poeziei naturii, puţini au fost scrii­torii care l-au egalat pe Sadoveanu în puterea lor descriptivă şi evocatoa­re. Sadoveanu este unul din cei mai mari poeţi ai naturii din citi cunoaşte literatura universală. Apropierea lui Sadoveanu de natură este şi a oamenilor lui. Se mişcă in povestirile lui o omenire întreagă de fiinţe alăturate pămintului, pescari şi vinători trăind in singurătate, dar pentru care natura înseamnă o tovă­răşie, călători cu toiagul pe drumuri lungi, desprinzindu-se cu strigăcie din mstietatea cuhnilor şi a pădurilor pentru a regăsi lumea in sate popu­late sau in oraşe. Este o pornire ro­mantică, de provenienţă rousseauista in arta lui Sadoveanu, aceea de a atri­bui fiinţei apropiate de natură ino­cenţa şi puritatea simţirii. Pornind de la această înţelegere şi preţuire a naturii şi a naturii in om, marele scri­itor a recunoscut in poporul lui de ţărani forma naturală a omenirii, l-a consacrat pentru aceasta întreaga tăi iubire, a dat glas dorurilor şi năzuin­ţelor acestui popor, devenind unul din luptătorii cauzelor lui. Rădăcinile lui Sadoveanu coboară insă nu numai In natură, dar şi in trecut, in trecutul cel mai vechi al poporului. Maestrul este unul din cei mai buni cunoscători ai tradiţiilor populare, ai folclorului, ai vechilor scrieri istorice. Este un cunoscător profund al limbii noastre, in care re­cunoaşte pe bună dreptate cea mai de seamă creaţie a poporului, pe care o stăpineşte ca învăţat şi o minuieşte ca artist, nu numai ca artist literar, dar şi ca artist interpretativ, astfel incit o pagină românească de o mare expresivitate. Cum ar fi una de-a lui Eminescu, de-a lui Creangă sau de-a lui însuşi, trăieşte in lectura sa cu o viaţă nouă, plină de vrăji, cum nu i-ar sta nimănui in putinţă s-o reali­zeze la fel. Acei care nu l-au ascultat pe Sadoveanu citind intr-un cerc de prieteni, la Academie sau intr-o adu­nare literară, au avut cel puţin prile­jul să-l asculte la radio, unde vocea lui răsună din cind in cînd, pentru a ne uimi prin relieful extraordinar pi care-l dă fiecărui cuvint, fiecărei in­tonaţii, prin măiestria lui de a anima dialogul, prin lirismul oblinut din înălţările şi coboriile vocii, din accen­tele, din tăcerile lui. Cine l-a auzit pe Sadoveanu citind, după ce i-a parcurs opera, ştie mai bine ce puteri trăiesc in limba noastră, aşa cum s-a format ea in lunga experienţă a luptelor, a muncii, a durerilor şi bucuriilor popo­rului întreg, ajuns la una din expre­siile ei depline in arta maestrului. Prin adinca lui înrădăcinare in na­tura şi in trecutul ţării şi al poporu­lui, Sadoveanu a realizat in opera şi personalitatea lui acea măreţie liniş­tită in faţa căreia toţi contemporanii lui, mai bătrini sau mai tineri, se în­clină cu veneraţie. Este unul din ar­tiştii cei mai de seamă ai poporului nostru, unul din învăţătorii şi din pă­rinţii lui. La virsta patriarhilor se pot spune aceste cuvinte de recunoaştere unu­i scritor care, printr-o operă desfă­şurată intr-un timp atit de lung, cu rezultate atit de înalte, a dat o con­tribuţie aşa de însemnată formării conştiinţei generale, încrederii popo­rului in sine. Cind s-a produs marea cotitură de la 23 August 1944, trecerea către noua orinduire a democraţiei populare şi a socialismului, putea fi Sadoveanu in altă parte decit alături de poporul său ? Toate tendinţele, întreaga sem­nificaţie a operei sale , indicau in locurile de acţiune pentru libertatea şi dreptatea celor mulţi. Opera lui s-a îmbogăţit atunci cu teme inedite, a apărut printre eroii lui şi exemplarul uman nou, creatorul unei orinduiri mai drepte ; tendinţe mai vechi s-au desluşit mai bine şi s-au întărit. Sa­doveanu şi-a spus adeseori, in multele lupte ale epocii, cuvintul lui răspicat, stirnitor de largi ecouri. Tudor VIANU Lingă flacără Saltă flacără, saltă. Numai vulcanii Au iscat vîlvătaia atît de înaltă. Numai ţărîna a rupt crengi de soare Să le prefacă-n mişcare, culoare. Numai fluviile au ştiut să înfeţe Pămîntul în frunză de cîntec, Şi tu, om cu braţe-ndrăzneţe. Moştenirea ? Dîre de lanţuri pe pîntec. Case-n ruine. Trenuri fără geamuri. Munţi fără adiere de ramuri. Fabrici răzleţe. Maşini bătrîne. Trudă de cîine prefăcută pe­ ele-n rugină. Nici pîine. Gînduri fără lumină. Şi mîini gata să te strîngă de gît. Atît. In unghiuri de vis şi durere Ţi-e sculptat chipul, tăioasa putere. Şi vibrezi pentru om, Pentru pasăre, floare... Vibrezi cînd sădeşti în ape granit. Vibrezi cînd scoţi pe poarta uzinei tractoare. Cînd lungi combinate fluieră-n lunci. Vibrezi cînd legi rana fratelui obidit, Şi hoţii de guler îi prinzi, şi-i arunci. Stăm lingă flacără. Clipele-şi tremură­ aripile-n noi. Uriaşă tensiune Mistuie fierul pe loc. Pămîntul parcă fierbe. Pari de un calm firesc. Ascultă, ascultă cum se topesc şi pietrele. Uite oţelul nostru. Minune care dănţuie. Uite oţelul nostru. Proaspete jerbe de foc. Violeta Zi­ifJJFIRESCU 3.

Next