Gazeta literară, ianuarie-iunie 1961 (Anul 8, nr. 1-27)

1961-05-25 / nr. 22

in GAZETA LITERARĂ M­OV Desen de EUGEN MIHAESCU Două epigrafe Aceste două epigrafe se publică aici pentru prima oară. Epigraful pentru cei căzuţi la Marzabotto a fost dezvelit la 3 octombrie 1954 la temelia „Farului Martirilor“, construit pe un promontoriu, lingă Marzabotto. ,e­pigraf pentru cei căzuţi la AmarxaLotto­ ­Aceasta e amintirea sîngelui, a focului, a martiriului celei mai laşe exterminări a poporului voită ele naziştii lui Kesselring şi de turmele soldaţilor lui, întîmplată-n vremea ultimei sclavii din Sala, răspuns acţiunii războiului de partizani. Cei o mie opt sute şi treizeci de pe platou împuşcaţi şi arşi din obscura cronică a ţăranilor şi muncitorilor intră-n istoria lumii cu numele de Marzabotto. Teribilă şi justă e gloria lor : arată celor puternici legile dreptăţii, consensul civil SALVATORE QUASIMODO pentru a guverna şi inima omului, nu cere compătimire sau mînie, ci onoare armelor libere în faţa munţilor şi a pădurilor In romîneşte de EUGEN JEBELEANU unde Lupul şi-a sa brigadă înfrînt­au nu doar odată pe-ai libertăţii duşmani. Moartea lor acoperă un spaţiu imens, în el oameni din toate ţările nu uită de Marzabotto ferocele său ev de barbarie contemporană, 1954 Epigraf pentru partizanii din Valenza Această piatră aminteşte de partizanii din Valenza şi de cei cari luptară pe pămîntul acesta căzuţi combătînd, împuşcaţi, asasinaţi de nemţi şi de bandele miliţiei provizorii italiene. Numărul lor e mare, îi numărăm aici unul cîte unul cu duioşie, chem­îndu-i pe numele lor tinere în eternitate. Nu blestema, veşnic străinule-n patria ta, iar tu salută-i, amice al libertăţii. Eroii au devenit oameni : noroc pentru civilizaţie. De oamenii-aceştia nicicînd să nu fie sărăcită Italia. 1957, Roc coţofana neagră-n portocali Se poate că-i un semn adevărat al vieţii : în jurul meu, copiii cu uşoare mişcări din capete dansează­ un joc de voci şi de cadenţe pe tăpşanul bisericii. O, pietate a serii, umbre care se reaprind de­asupra ierbii atît de verzi, fermecătoare-n focul lunii ! Memoria vă dăruie somn scurt ; acuma, sus ! Fîntîna fată, susură la cea dintîi maree. Este timpul , dar nu al meu, îndepărtate, arse, simulacre. Şi tu, vînt de la sud ce răbufneşti, împingi luna spre focul unde dorm prunci goi, şi mînzul îl goneşti pe cîmpuri lucind de urma iepelor, deschizi marea, înalţi nourii de pe arbori : şoimul a şi-nceput s-alunece spre apă, şi-adulmecă noroiul dintre spini, r.i rîde coţofana neagră-n portocali. Casaua rrrwi REDACȚIA­­ București - B-dul Ana Ipătescu 15. Telefon 12.74.26 ; 11.39.36. ADMINISTRAȚIA: Şos. Kiseleil­or. 10. Telefon 18.63.99 ABONAMENTE: 3 luni 6,50 lei; 6 luni 13 lei; 1 an 26 lei. Tiparuri Întreprinderea Poligrafică nr. 2, Str. Brezoianu 23 —25. m msmm m. trasă intusie Un cătun mic şi plicticos. Fireşte de aceea i-au şi găsit un nume ca Fundătura. Serile, neavînd ce face, tinerii din Fundătura se adunau pe peronul gării. Ronţăiau seminţe, beau bere la bufet, sporovăiau despre una, despre alta. Băieţii glumeau şi rideau zgomotos. Fetele schimbau priviri şirete cu flă­căii, şuşoteau, uneori cîntau. Şi prin mica staţie treceau trenuri. Cu scrîşnet de metal, cu şuierat de si­renă, învăluite în abur şi fum. Iar de pe peron mulţi priveau după ele lung, cu invidie şi nostalgie. In această seară de duminică, în gară era mai multă lume ca de obicei. Ceva mai departe de grupul băieţi­lor, la marginea peronului, stătea Dimka Sinnikov. Un flăcău înalt, vînjos dar flegmatic, cu o faţă de om bun şi cu nişte mîini mări. Anul trecut, Dimka, după ce termi­nase şcoala medie din localitate, s-a angajat ca şofer la cooperativa ra­ională. Colegii lui de clasă dăduseră examen de admitere la institut dar el nu s-a prezentat, deşi în diploma lui de absolvire nu există nici un trei. Din cauza asta a şi avut numeroase certuri cu părinţii. El dădea din u­­meri sau spunea :­­— Nu toţi pot fi învăţaţi. Trebuie să existe şi cineva care să stea la volan. A ieşit un şofer buh din el. Mun­citor şi corect. Dimka nu putea să su­fere alcoolul. Nici acum nu s-a dus cu ceilalţi la bufet să bea bere. Stă­tea la marginea peronului, propt­i bine pe picioare şi privea la dungile şinelor, ce păreau desenate cu negru în amurgul alburiu. Privirile îi lune­cau pe I­nii pînă acolo unde acestea dispăreau în păduricea din apropiere. Deodată, se auzi din direcția aceea șuieratul scurt al unei locomotive. Parcă era țipătul unei păsări spe­riate. Dimka ridică fruntea trăgînd cu urechea, iar obrazul său mare, alun­git, se încordă. La început nu văzu nimic. Apoi, peste vîrfurile copaclor plutiră cîteva rotocoale mari de fum. Curînd, din pădure, se ivi și locomo­tiva. Trecînd pe lîngă semafor, flu­ieră prelung. Garnitura nu prea mare se opri lîngă peron. O însoțitoare cam plinuță coborî fără grabă dintr-un vagon. își aruncă privirea dreaptă, în stînga, căscă și ridică încet stegulețul din mînă. Ur­mărind o clipă cu privirea pe însoţi­toare, Dimka zări o fată nu prea înaltă, zveltă, în pantaloni albaştri și bluză albă, care sărea de pe scara vagonului. — încotro? bombăni însoțitoarea. Stăm doar un minut. — Știu — răspunse veselă fata, scuturîndu-și energic capul cu păr bălai. Auzindu-i glasul, Dimka tresări și făcu un pas spre ea. Tînăra se de­­părtă de tren și, pe neașteptate, în­­torcîndu-se spre Dimka, îl întrebă zîmbind : — Ce mă privești ca pe o piesă de muzeu ? . — Eu... nimic... doar așa — bîlbîi el nereușind să lege un răspuns. Și i se uită direct în ochi. Intîlnindu-i privirea, băiatul descifră în ochii ei uimire, chemare și ceva... ceva, care-1 făcu să se cutremure. Dar ea întoarse spatele, ridică nervos din umeri și porni încet spre gară. Locomotiva șuieră scurt, zăngăniră tampoanele vagoanelor, trenul porni. Fata nici nu întoarse capul , privea fix spre întu­nericul din spatele clădirii. Trenul mergea din ce în ce mai repede. Trecu un vagon, altul, se ivi al treilea. Venindu-și în fire, fata fugi spre tren. La marginea peronului, se împiedică, se clătină gata-gata să cadă Cu mîinile-i puternice, Dimka o prinse și o depuse cu dibăcie pe scara vagonului ce tocmai trecea prin fața lor. Tînăra se apucă de bară, se în­toarse către el și strigă : — Mulţumesc ! Vîntul făcea să-i fluture părul au­riu, ea însă îi făcea semn cu mîna zîmbind şi continuînd să strige: — Mulţumesc ! Mulţumesc ! Cu cît se depărta mai mult, cu atît inima lui Dimka se strîngea mai tare. Ca şi cum necunoscuta cea blondă ducea cu ea fericirea lui, ţinînd-o strîns în pumnișor. încă puțin, doar cîteva clipe — și fata va dispare. Pe lîngă el zbura ultimul vagon. Cea din urmă scară. Parcă l-ar fi împins un arc pornit din inimă, Dimka sări pe scară și se agăță de bară. Puțin i-a lipsit să nu nimerească sub roți. După o secundă stătea pe platformă, alături de însoţitorul care înmărmurise. — Ce ai făcut, ai întîrziat ? îl în­trebă acesta încruntat. Dimka zîmbi : — Era cît p’aci să întîrzii, tăicuţă! Dacă n-ai şti, privindu-l pe Ro­dion Petropici cum calcă pe uli­ţă cu paşii lui largi şi siguri, cit de uşor şi dibaci conduce com­bina, cît de voiniceşte joacă — nici nu ţi-ar trece prin cap că are proteze la picioare. Rodion Fetropici nu s-a obişnuit cu ele nici repede, nici uşor. Pro­­tezele-s proteze. Piele, lemn şi me­tal. N-au viaţă. Dar el le-a dat. Ambițios bărbat. Încă înainte de război, cind tînărul Rodion fusese ales preşedinte, fierarul colhozului a spus despre el: „Asta nu-i om d­e fier“. Cu toate acestea, uneori prote­zele îşi făceau simţite prezenţa. Mai ales în timpul secerişului. In­tr-o zi lungă, fierbinte, de seceriş se istoveşte şi un om sănătos. Dar­­mite unul cu proteze... Ziulica de azi a fost deosebit de ECOUL DIN CASĂ grea. De dimineaţă s-a defectat combina şi împreună cu ajutorul său s-a căznit pina aproape de a­­miază s-o repare. De abia pe la zece a ajuns acasă Rodion Petrovici. A oprit motoci­cleta in fata porţii. Cîtva timp ră­mase nemişcat în şa, ca să-şi dez­morţească muşchii. O oboseală grea ii frîngea corpul. Picioarele îl du­reau, parcă ieşea foc din ele. Intrînd în curte, Rodion Petro­vici se strîmbă, fără să prea, din pricina luminii prea puternice. In mijlocul curţii, sub vişin, se afla o masă, iar deasupra ei ardea un bec mare. Lîngă masă ședea unicul fiu al invalidului, Stiopka — un băiat de paisprezece ani. Ținea în brațe o armonică, iar pe masă erau notele. Cu o lună în urmă, s-a deschis în colhoz o școală de muzică și Stiop­ka a fost primit printre primii. Cînd o văzu pe taică-său, băiatul se aplecă asupra notelor și întinse burduful armonicii, încît glasul ei se auzi, probabil, pînă la celălalt capăt al uliței. „Cită osteneală își dă" — îşi spu­se în sinea sa, bucuros, Rodion Petrovici. După ce duse motoci­cleta sub şopron, îşi scoase cămaşa şi, călcînd anevoie, se îndreptă spre Javoar. Pe drum îl întrebă pe Stiopka. — Mama e acasă ? Acesta nu răspunse îndată. Ter­mină mai întîi măsura și strîngind armonica, spuse: — S-a dus după gaz. „Ai fi putut să te duci tu" — vru să replice Rodion Petropici, dar tăcu amintindu-și recenta dis­­cuție cu nevasta... — 11 răsfățăm, spunea ea despre fiul lor. Alți copii de vîrsta lui fac tot felul de treburi la fel ca orice bărbat. Al nostru, însă, nu știe altceva decit să țăcăne cu a­­paratul de fotografiat și să se plimbe cu bicicleta. — O să facă și el, replica, supă­rat, Rodion Petrovici. Ce mare fe­ricire să scormonească pămîntul de mic ! Lasă-l să se cultive cit mai sintem­ noi în stare să lucrăm pen­tru el. V — Viaţa uşoară e ca rugina. îţi roade sufletul — insista femeia. Fără muncă, nu se face il om adevărat. — Am luptat pe front, pentru ca copiii noștri să trăiască fără griji, se infierbintă tatăl. Are timp să robotească. — Nu ești pe calea cea bună, Rodion — clătină ea din cap cu un aer de reproş. Nu ăsta-i dru­mul. Ai să te poticnești, dar o să fie prea tirziu, și plecă trîntind ușa. ...Re­amintindu-și această discuție, Rodion Petrovici se încruntă și, în­­vingindu-și oboseala, se duse gră­bit spre spălător. Nu era însă apă. Căldările erau goale. Trebuia adusă apă, iar picioarele îl dureau, nu glumă. N-avea nici un chef să plece din nou. „11 trimit pe Stiopka, să se de­ranjeze și el", hotărî Rodion Pe­trovici și, apucînd căldările, se în­toarse spre băiat. Acesta întindea Încet burduful armonicii, îngînînd cu sîrguință: — Și una, și două... Tatăl oftă adine și se duse după apă. Se întoarse după vreun sfert de oră cu căldările pline. Ca și mai înainte, Stiopka scîrțîia din armo­nică. Rodion Petrovici alunecă pe o coajă de pepene şi căzu, răstur­­nînd căldările. Ud, murdar şi necăjit, se ridică şi deodată auzi din spate un sunet înfundat, ca şi cum cineva ar fi chicotit: astupindu-şi gura cu pal­ma. Stiopka îşi privea tatăl şi se sufoca de rîs. In român­este de DAN LAZARESCU RH ■ ■ y . Loiala domnişoară ica domnişoară Ferch era de treizeci de ani arhivară — lucra­­la fişiere — în acelaşi bi­rou guvernamental — cînd un curier îi aduse următoarea invitaţie : „Margaret Ferch, sec­ţia arhive. Veniţi la ora 15 la d-1 Riggs, camera 402“. — Cine,-i d-1 Riggs? întrebă Margaret pe Betty Gimple — o femeie înaltă și uscată care lucra alături de ea. Betty Gimple se gîndi un moment, în timp ce continua cu abilitate carta­rea : — Nu-i cel care se ocupă cu proble­mele Comitetului pentru verificarea loialității ? — zise ea. Ce o fi vrînd ? O chemare din partea Comitetului pentru verificarea loialităţii putea să îngrijoreze pe unele din femeile din secţie, dar nu pe Margaret Ferch. Ea venise din Idaho, cînd era de douăzeci şi trei de ani, ca să se an­gajeze în administraţia de stat. A văzut multe guverne care s-au perin­dat, tot felul de ordonanţe şi decizii înlocuite de alte ordonanţe şi decizii. Administraţia, conservatoare sau libe­rală, era totuna pentru d-şoara Ferch; nici una nu aducea schimbări în siste­mul de arhive. In ce priveşte ordinul cu privire la loialitate, îi părea nor­mal şi firesc — ea era pentru loiali­tate. Atunci, cînd după primele săptămîni de la emiterea ordinului, a survenit un val de concedieri de femei şi bărbaţi care aparţinuseră organizaţiilor an­tifasciste sau contribuiseră cu ceva la ele, mica d-şoară Ferch n-a dat nici o importanţă. Nimeni nu te obligă să lucrezi pentru administraţia de stat şi dacă guvernul zice că nu tre­buie să faci parte din unele organi­zaţii şi tu­ţii cu orice preţ, n-ai decît să lucrezi în altă parte unde nu se ţine seama de acest lucru. I se părea cît se poate de firesc. Aşa că nu vedea nici un motiv să dea o atenţie deosebită d-lui Riggs, pînă la ora 15. Intre timp avea ea destule alte lucruri la care să se gîn­­dească­­ reumatismul, care o supăra destul de tare în ultimul an și faptul că peste unsprezece luni, urmînd să împlinească anii, putea să-și facă for­mele de pensionare. Cu cinci minute înainte de ora 15, d-şoara Ferch arătă invitaţia d-şoarei Gearheart, şefa ei — însă nu observă privirea alarmată de pe faţa acesteia şi luă ascensorul în jos spre etajul patru. La uşa camerei 402, d-şoara Ferch îşi aranjă puţin cu mîna părul cărunt şi intră. Prezentă invitaţia unei se­cretare drăguţe — e un copil observă d-şoara Ferch — și fu introdusă în biroul d-lui Riggs. — Luați loc, d-şoară Ferch — zise Riggs cu o voce oficială, deşi privirea era mai mult aspră decît oficială. Apoi, ca şi cum ar fi trebuit să ţină un discurs la o sesiune reunită a Congresului, zise : — Loialitatea este un lucru foarte important, d-şoară Ferch. Ea dete din cap aprobativ — nici­odată înainte nu s-a gîndit prea mult la asta, — dar în fond loialitatea era meseria lui, aşa cum ţinerea arhivei era a ei. Riggs luă o fişă de pe birou şi o privi : „Dosarul d-tale personal e foarte bun, d-soară Ferch“. Ea dădu iar din cap „Dar, o întrebă el, nu cumva ai observat la colegele dumi­­tale vreun semn de neloialitate ? Vreo remarcă ce ar arăta că cineva nu este sută la sută pentru forma de guvemnămînt din Statele Unite?“. Ea își verifică memoria. Nimic. — Nu — zise — nu-mi pot aminti nimic. — Sunt sigur că vei avea ochii şi urechile deschise şi ne vei anunţa dacă observi ceva. Iţi mulţumesc, d-şoară Ferch, asta-i tot. Şi privi pe fereastră, la clădirea din faţă unde un orecare Peter Gainor, şeful Comi­tetului de verificare a loialităţii faţă de Statele Unite (U.S.L.C.) din acel birou completase o listă de concedieri demnă de invidiat. Margaret se întoarse la arhivă și-și reluă lucrul. Betty Gimple, care lucra la un fișier apropiat, se furișă pînă la ea și întrebă : — Ai ceva neplăceri ? Margaret chicoti. „Eu ? Ah, dragă, nu...“ Pe loc uită totul, cînd, două săptămîni mai tîrziu, într-o după-a­­miază, primi o altă invitație în care i se cerea să se prezinte la preșe­dintele Comitetului pentru loialitate. Deodată, Margaret își dăd­u seama că n-a avut nici ochii și nici urechile des­chise de la ultima întrevedere. In as­censor, mergînd spre etajul patru, căută să-și amintească vreun gest sau o frîntură de discuție care ar fi putut să prezinte vreun interes pen­tru Comitetul loialității. Dar nu-și a­­minti nimic. — Bună ziua — zise Riggs. Ceva noutăți pentru noi ? Margaret își exprimă părerea de rău de a nu avea nimic. „Asta-i des­tul de prost“ îi replică. Riggs cu o voce îndurerată, aşa cum îşi imagina el că Preşedintele trebuie să mustre pe vreun ambasador care se întoarce fără succes dintr-o­ misiune în Europa. Margaret încercă să explice că ea, nu cunoaşte,­mulţi oameni — nu prea face vizite. Dar sînt douăzeci şi cinci de sala­riaţi chiar în secţia ei, îi reaminti Riggs și fără îndoială că vine în con­tact cu alte sute, în fiecare zi, la bu­fetul de la subsol. D-şoara Ferch simți un nod în gît — ca atunci cînd d-şoara Gearheart a chemat-o jos la ea în birou fiindcă­ ­ pusese corespondenţa din Springfield Illinois în mapa pentru Springfield Massachusetts . — Un funcţionar cu adevărat loial — continuă Riggs, ciocănind în bi­rou cu un creion, — nu numai că se abţine de la acţiuni neloiale, dar face tot ce-­i stă în putinţă ca să împiedice pe alţii să fie neloiali. Loialitatea nu este numai pasivă ea este şi activă. — Pe de altă parte, continuă el, — lipsa de loialitate nu este numai activă — poate fi şi pasivă, cînd un funcţionar, deşi în aparenţă complet loial — el însuşi sau ea însăşi după cum e cazul — ar fi tolerant cu lipsa de loialitate a altora datorită unei false idei despre camaraderie. (Un cu­♦ vînt potrivit, se gîndi Riggs, însă de neînțeles pentru milioane de ascultă­tori de radio, mai ales la vest de Mis­sissippi — Va trebui să caute un bun echivalent americani). Brusc d-soarei Ferch îi trecu prin minte că e în pericol — pericol de a fi privită ca neloială și de a-și pierde pensia. Se simți că i se taie răsuflarea. — Cred că vei fi mult mai atentă cu ce se petrece în jurul d-tale de acum înainte și, pînă la întrevederea noastră viitoare... zise d-l Riggs. Margaret dădu din cap și se furișă sus la arhivă. — E ceva rău ? — întrebă Betty Gimple cînd observă fața întristată cu privirea parcă împăienjenită a Margaretei. D-șoara Ferch nu răs­punse. In zilele următoare lucră parcă în­­tr-un fel cu totul nou. Gîndurile îi erau numai pe jumătate la treabă — cealaltă jumătate era concentrată la ceea ce făceau celelalte femei din bi­rou. Observa cine cu cine vorbeşte şi cu grijă ca să nu devie suspectă, se mişca în jur pentru a prinde frînturi de discuţie. La prînz, la bufet, se aşeza la cea mai aglomerată masă — rupînd chiar cu vechiul ei obicei de a încerca să evite compania bărbaţilor. Intenţionat neglija să-şi cumpere şi desertul odată cu restul mîncării pen­tru a avea un motiv să se aşeze din nou la coadă şi apoi să-şi termine prînzul cu un nou grup de funcţio­nari, la altă masă. Dar discuţiile erau totdeauna cu totul nevinovate — in­tenţionat sau nu, de asta nu era nici­odată sigură. In camera sa cu perdele din creion, din casa cu faţada de cărămidă de pe strada R, d-şoara Ferch se zvîrcolea în pat noaptea, trecînd în revistă dis­cuţiile din cursul zilei. Revizuia nu­mele tuturor cunoscuţilor ei pentru a analiza dacă vreunul a manifestat vreun gest ce ar trăda o viață dublă. Cu ocazia unei astfel de frămîntări și analize se gîndi la uscata Betty Gimple și la întrebările ce i le pusese imediat după cele două întîlniri cu d-1 Riggs. A fost asta un simplu gest de prietenie? A fost o simplă curiozi­tate ? Sau — Margaret privi fix prin întuneric — era posibil ca Betty Gimple să aibă motive speciale ca să vrea să știe ce se întîmplă în biroul Comitetului pentru loialitate? In ziua următoare, Margaret făcu în așa fel ca să stea alături de Betty Gimple la bufet. Dar nu se întîmplă nimic. In orice zi se putea ca d-1 Riggs să o cheme din nou. Nu mai putea să aștepte ca lucrurile să se desfășoare de la sine și se decise. Tre­buie să încerce să o descoase pe Betty Gimple. In sinea sa admise că e ca și cum i-ar întinde o cursă, dar dacă Betty era nevinovată nu-i va face nici un rău. A doua zi la prînz, Margaret îi spuse deodată lui Betty. — Tot ce citești în ziare e din cauza Rusiei. — Da, răspunse aceasta. Mica d-seară Ferch se încordă pent­­ru încercarea hotărîtoare. — Mă întreb dacă Rusia este în­­tr-adevăr așa de rea cum ne este pre­zentată. Se făcu o pauză în timp ce Betty Gimple vîrî o bucățică de pîine în gură. Deodată ea arătă către o femeie frumoasă care-și ducea tava cu mîn­­care. — Nu-i asta o rochie după modelul celei a Lottiei White ? Avînd senzația eșecului, Margaret își mîncă mai departe tartina cu brînză. In după-amiaza următoare, veni rîndul lui Betty Gimple să primească o invitație de prezentare la biroul d-lui Riggs. , — Luați loc, domnişoară Gimple — zise Riggs, cînd Betty apăru în fața sa, și privi la clădirea de peste drum unde Peter Gainor descoperise cu o săptămînă înainte trei salariaţi, ne­loiali. In timp ce el descoperise numai un caz. Loialitatea este un lucru foarte important — continuă el. — O, foarte — fț de acord d-soara Gimple. D-1 Riggs ridică o fișă de pe birou și privi atent la ea. Dosarul d-tale personal este foarte bun, dar nu cumva ai observat vreun semn de lipsă de loialitate printre colegi ? Vreo remarcă ce ar arăta că vreunul din ei nu e sută la sută pentru forma de guvernămînt din Statele Unite? — O, nu — răspunse Betty. Dar brusc îi veni în minte remarca d-soa­rei Ferch făcută cu o zi înainte la masa de prînz. Dar oare asta era ceea ce interesa pe d-l Riggs ? Acest gen de lucruri nu ar fi ca și cum ar spune poveşti ? . — Absolut nimic ? insistă Riggs. Și fără să-şi dea seama ce spune d-soiara Gimple întrebă : — Dacă cineva zice că se îndoiește că Rusia ar fi așa rea cum este pre­zentată în ziare, ar fi asta... Riggs se repezi la ea, ochii săi că­prui se înteiau, urechea sa dreaptă se ciuli ca excitată. — Exact, d-șoară Gimple, exact. Fii bună și dă-mi numele persoanei care... D-șoara Gimple își mușcă buzele și-i dădură lacrimi. Nu intenționase să intre în nimic de acest gen. —­ Hai, hai, d-şoară Gimple — con­tinuă Riggs, încercîmd să o fixeze cu privirea sa aspră. Iți cer doar infora mații ce pot fi de o valoare extraor­dinară pentru statul d-tale. — Margaret Ferch a spus-o. Riggs privi surprins. — Iți mulțumesc foarte mult. — Sînt sigură că n-a vrut să suba înțeleagă nimic prin asta — protestă Betty. — Iţi mulţumesc d-şoară Gimple — repetă Riggs şi se sculă în picioare, ca un preşedinte cînd sfîrşeşte o con­ferinţă de presă. Bettty Gimple se simţea prost şi îi era ruşine în timp ce urca cu ascen­sorul. Cînd ajunse la arhivă se feri să întîlnească privirea d-şoarei Ferch. O oră mai tîrziu, Riggs spunea : „Ia loc, d-șoară Ferch“ către o foarte înfricoșată d-șoară Ferch. De astă dată, Riggs nu era singur, mai avea în stînga un om scund, viguros, între două vîrste, iar în dreapta o femeie subțire, mai în vîrstă. — Am aflat că d-ta socotești că presa noastră americană nu tratează Rusia corect — zise Riggs cu o voce binevoitoare. Discuția cu Betty Gimple la bufet îi reveni brusc în minte Margaretei în timp ce își înfigea unghiile în car­nea palmelor. — Oh, nu! strigă ea. Betty Gimple v-a spus asta ! — Numele n-are nici o importanță, d­­oară Ferch — zise Riggs mieros. Sîntem doar interesați în vederile du­­mitale asupra acestui subiect. Ea încercă să explice că a vrut nu­mai să o descoase pe Betty Gimple . — Mi-ați cerut să aflu ce spun și ce gîndesc ceilalți. — Dar, să precizăm, sîntem intere­sați și de ceea ce spui sau gîndești dumneata. După care membrii comite­tului îi puseră întrebări timp de vreo trei sferturi de oră. Iți mulțumim, d-soară Ferch — zise Riggs cînd interogatoriul se termină. După ce ea părăsi biroul, bărbatul scund zise către Riggs : — Ei, ce crezi, Walter? Acesta, dregîndu-și vocea răspunse : — E greu de spus. Este posibil ca în adevăr ea să fi încercat să o des­­coasă pe d-șoara Gimple, după cum pretinde. Pe de altă parte, s-ar putea să fie doar un alibi. E de asemeni greu de zis dacă comportarea ei ner­voasă este o dovadă de vinovăție sau de teamă inocentă. De fapt nu putem niciodată să fim siguri. Ceilalţi membri ai comitetului dă­dură din cap aprobativ. — Problema, după părerea mea, — continuă Riggs, simţindu-se ca un procuror la Curtea Supremă a State­lor Unite şi privind cu coada ochiului la biroul lui Peter Gainor de peste drum, este nu aceea a vinovăţiei sau nevinovăţiei, ci dacă în aceste timpuri Administraţia de stat îşi poate per­mite să aibă printre funcţionarii ei o persoană cu vederi îndoielnice. In­tr-un astfel de caz, părerea mea este că balanţa trebuie să încline în favoa­rea administraţiei. A doua zi, oamenii din secţia ar­hivă se întrebau ce s-o fi întîmplat cu d-şoara Ferch. In romîneşte de D. OPRESCU Desen de MIHU VULCANESCU de ALAN MAX

Next