Gazeta Transilvaniei, iunie 1889 (Anul 52, nr. 122-145)

1889-06-20 / nr. 138

edactiunea, Arcuistratiunea si Tipografia: BRAŞOVU, piaţa mare fir 22. Scrisori neb­ancute nu se pri­mescu. Manuscript­e nu se re­­trimite ! Birourile de unc­ui: Braşovu, piaţa mara Hr. 22. Inserate mai primes cu înViena Rudolf Mosse, Haasenstein & Vogler (Oto Maas), Heinrich Schalelt, Alois Herndl, M,t)uhes, A.Oppelilc,J. Han­neberg ; în Budapesta: A. V Gold­berger, AutonMezei, EcksteinBernat; In Frankfurt: G. L, Haube; în Ham­burg: A. Steiner. Preţul insertmniloni: o serie f?armonda pe o coloana 6 cr. in 80 cr. timbru pentru o pu­blicare. Publicări mai dese după tarifă şi învoiala. Reclame pe pagina IlI-a p ■eriă 10 cr. v. a. sau 30 bani. Nr. 138, Braşov­, Luni, Marţi 20 Iunie (2 Iulie) „(iazeta­ iese în fiecare cti. Abonamente pentru Ansti­­-Dagar Pe unu anu 12 fl., pe şase lun 6 fl., pe trei luni 3 fl. Pentru România şi străinătate Pe unu anu 40 franci, pe şase luni 20 franci, pe trei luni 10 franci. Se prenumeră la toate ofi­­ciele poştale din întru şi p lin afară şi la doi. colectori. Abonamentul!! pentru Braşovu: la administraţiune, piaţa mare Nr. 22, stagiul I I., pe una ană 10 fl., pe şase luni 5 fl., pe trei luni 2 fl. 50 er. Cu du­s­ul ü în casă. Pe unu. anu 12 fl. pe sese luni 6 fl., pe trei luni 3 11. Unu esemplara 5 er. v. sau 15 bani. Atâta abonamentele cât şi şi inserțiunile suntu a se plăti înainte. ^Toia. alsonanaenta. „GAZETA TRANSILVANIEI.“ Cu 1 Iulie 1889 st. v. se deschide nou abonamentu la care învitămâ pe toţi amicii şi spri­jinitorii fetei noastre. Preţul­ abonamentului:­­ Pentru Austro-Ungaria: pe trei luni 3 fl. pe şase luni 0 fl., pe unu anü 12 fl. Pentru România şi străinătate: pe trei luni 10 franci, pe şese luni 20 franci, pe unu anü 40 franci. Abonamente la numerele cu data de Duminecă. Pentru Austro-Ungaria: pe anu 2 fl. pe şese luni 1 fl. Pentru România şi străinătate: pe anui 8 franci­, pe şase luni 4 franci. Abonarea se poate face mai uşorii şi mai repede prin mandate poştale. Domnii, cari se vor­ abona din nou, se binevoesc­ a scrie adresa lămurită şi a arăta şi posta ultimă. Administraţiunea „Gazetei Trastoiiei“, Braşovu, 19 Iunie Publicămă mai josu o cores­pondenţă ce ni­ s’a trimesi din Tera Oltului şi care ne vestesce crasi una nou atentată la vieţa şi limba romaneasca din nefericitulu nostru Ardely. Ni­ se comunică adecă, că fis­­panula din Făgăraşu, Mihail Hor­vath, a datu poruncă, ca în viitoru se nu mai cuteze nici unu notarii a se folose de limba comunei în actele sale, ci esclusivu numai de limba unguresca. Cu alte cuvinte s’a pusă în lu­crare şi în comitatulu Făgăraşului, care este unu comitată curată ro­­mânescă, introducerea limbei ma­ghiare şi în comune, cum s’a în­tâmplată de pildă în paşalîculă Sighişorei. Pănă acum se totă cjicea, că fişpanulă Făgăraşului este ună omă „conciliantă“ şi respecteaza înainte de toate legile, în puterea cărora comunele făgărăşene se folosescu pănă acuma de limba loră ma­ternă. Cum vine, că acum deodată numitulă fispană ’şi-a schimbată gândulă şi începe a se face ves­tită şi elă cu porunci ca ale pa­­şaleloră Banffy dela Bistriţă-Nă­­săudă şi Bethlen dela Ternave? Nu cumva servilismulă, ce l’au dovedită partea cea mai mare dintre fruntașii români din co­mitatu la toate ocasiunile, încu­­rajeza acum pe fispanulă a merge m­ă pasă mai departe ? Ori că programele de reformă adminis­trativă ale noilor­ miniștri au în­­fluințată atâtă de multă asupra fișpanului, încâtă s’a hotărîtă a’șî schimba atitudinea sa mai conci­liantă de pănă acum? Se fiă are poruncile sale pre­vestitorii reformei administrative, ce voescu se o severşască miniştrii Szilagyi şi Teleki ? Ori cum ar fi, faptulă fişpanu­lui dela Făgaraşă este şi remâne contrară legiloru dela 1868 şi îna­inte de tóte duşmană vieţii şi lim­bei românesc!, este şi remâne ună atentată în contra poporului ro­mână. Semnalând o nou­ă peliculă, aşteptă­­u ca fruntaşii români ai comitatului Făgăraşu, dacă mai bate inimă românască în ei, se ia în aperare autonomia comunelor­ şi se nu stea nepăsători aşteptând ca şi acesta nelegalitate se devină faptă împlinită, în florea vieţii, lăsândă una mare golă în literatura română. Poesiile lui Eminescu suntă vială monumentă, ce va glori­fica vecînică numele celui care, semţindă cu fraţii sei de suferinţe din tote părţile, a scrisă: Dela Mare păn’ la Tisa Totu Românulă plânsu-mi-s’a s. c. 1. Dela mare păn’ la Tisa plânge aTî totă Românulă moartea lui Emi­nescu care a întemeiat o nouă şcală pe terémulu poesiei române. Pătrunși de adencă durere de­­punemă o lacrimă fierbinte pe mormentulă marelui poetă! * Foile din Bucurescî publică următorele amănunte din viaţa şi despre moartea poetului: Mihaila Eminescu s’a născută la Botoşani în anul­ 1849, împlinea deci 40 de ani. Elă îşi făcu primele studii în Cernăuţă, le continuă apoi în Blasia, Viena şi Berlină. După ce se întorse în ţară, ocupă pe rândă mai multe func­ţiuni. Intr’ună rândă fu numită revisoră şcolară ală judeţelor­ Iaşi şi Vasluiu. Altădată fu însărcinată cu predarea limbei germane şi geografie la şcola comercială din Iaşi. Avândă ună capitală de cunoscinţe întinse şi ună caracteră independentă, Eminescu părăsi cariera de funcţionară şi îmbrăţişă aceea de diaristă. Elă ocupă lecuia de primă-redactoră ală diarului „Timpulu“, pănă în momentulă fatală ală declarărei belei sale. In ultimulă timpă a scrisă din cândă în cândă la „Romania Liberă“, „Fântâna Blandu­­ziei“ etc. Acum patru ani Eminescu fu lovită mai întâiu de bolă crudă, care îlă co­vârşi acum. Vindecată relativă, elă re­căzu în două rânduri într’o crisă nervosă. Elă fu dusă şi căutată în ospiţială doc­torului Şuţu. Aici l’a invitată înainte cu câteva săptămâni ună amică, care descrie starea lui în „Naţionalură“ ast­­felă : L’am văijuta. Şi fără voiă mi-au venită în minte versurile lui: Şi prin gându-mi trece vântulă, Capu’mi arde pustiită, Aspru, rece, sună cântulă Celă eternă neisprăvita. Unde’să şirurile clare din viaţă-mi să le­­spună ? Ah! Organele’să sfârmate şi măestrulă... Ce nebună! Cum m’a vădută, m’a recunoscuta, mi-a­­fisă pe nume şi m’a îmbrăţişată. Nenorocitulă poetă are, par’că, clipe de luciditate, care însă imediată dispară lă­­sândă locă unei incoherenţe spăimân­­tătore. — „Ah! Ia uite-te cum semănă Pas­teur cu Maiorescu! Şi tu semeni, îmi spune mie,­­semeni cu Kant! Bietulă Kant, mare omă! Am învățată la elă, la Heidelberg..... Te rogă să-mi aduci toate volumele lui... Ea semănă cu Schiller și cu Faust ală lui Göthe. Am să mă sinucidă!.... Așa a făcută și Hamlet!.... Mare omă e Shakespeare! Ce trage­diană!.... Der Kant!.... Kant!.... Unde mai găsesc l­ună Kant!.... A murită la 1885!.... Am să mă ducă să-lă vădă la Heidelberg!... Am să vorbescă cu elă!... Da, am să mă sinucidă şi eu ca Hamlet!... Am să îmi prefacă vieţa în nimică şi sângele în vină de Drăgăşani!...... Să moră!... Şi apoi.... cu vinulă să mă vin­decă !.... Ce mare omă e Kant!... Cam acestea suntă cuvintele lui. Şi arăşi fuma, di­ândă: „Ţigara e celă mai bună iodă!“ Şi scrie, scrie mereu, fără întreru­pere, pe ori­ce potecă de hârtiă. Po­­menesce mereu de limba arabă, de lim­bile slave, de limba sanscrită, tóte însă fără nici ună şiră. Apoi începe a recita versuri din Omer, din Oraţiu, din Virgiliu şi în urmă spune cuvinte fără nici ună înţelesă, dar cu ună inimă perfectă, cu voce ca­denţată, gravă, pătrundetoare. Şi erăşi cade pe gânduri, mai multă rupe ţigările decâtă le fumeză, scrie, scrie necontenită litere fără nici ună rostă, cuvinte de care cea mai mare FOILETONUL: „GAZ. TRANS.“ Foesii poporale. (Culese de I­. J.) Tu mă ’ntrebî de unde-mi vine De n’am voia totă’n mine? Dar de-ai sei n’ai întreba, Scumpă inimiera mea, Căci maica când m’a făcută A năcăjită forte multă Şi ea rău s’a supărată Şi tare m’a blăstămată. Să n’am Pasci, nice Rusale De câtă puşca în spinare. Şi a disă măicuţa mea, Când o năcăjamă pe ea, Să nu prindă carulă şi plugulă, Ci se iau drumulă de-alungulă. Şi suspină ca vai de mine Insu’mi nu sciu pentru cine Şi stau ca frunda pe tău, Nu scie făr’ Dumneclău. De-ar sei cineva pe lume Cum stă inima în mine Elă singură ar suspina Pentru inimiera mea * Pasăre galbină’n pene Și frumosă la sprâncene, Pentru ce mi-ai mai cântată De de-acum m’am săturată; Decâtă eu se mai dorescă, Mai bin’ să nu mai trăescă; Că doru-i o bolă mare, Care nici ună lecă nu are, Şi doru-i o bolă grea Nu-ţi trece pănă-i lumea. Decâtă o viaţă mare Şi cu dorulă în spinare Mai bine numai de-o lună Fără doră totă e mai bună. * Bate Domne ce vei bate, Bate Domne ce vei vrea Bate ursitorea mea, Care m’a ursită ■ e mine De să nu sciu ce e bine, Care pe min’ m’a ursită Să plângă nóaptea’n aşternută Să trăescă totă cu urîtă. Şi să plângă fără încetare Cu dorulă badii’n spinare. * Cărarea de peste delu Făcută-i de-ală meu amară, Cărarea de peste rîtă Făcută-i de-ală meu urîtă. Care-ar Dumnezeu o ploiă Délurile să se moie Să răm­âie numai molulă Cum am rămasă eu cu dorulă. * Măgherană de pe fântână Am bădiţă ca o lumină, Umblă două se mi’lă la Dumnezeu să nu li’lă dea, Umblă două să’lă sărute Dumnedeu să nu le-ajute. * Place-mi mândra ocheşe Şi’n târgă mi-e fală cu ea, Dar mândruța gălbiciosă Nici acasă nu-i frumosă, Nici acasă, nici în târgă, Nici să mânci cu ea din blidă. * Frundă verde de alună Te-am iubita și n’ai fostă, omă C’ai fostă o gură căscată De ne-a sciută lumea totă. * Hai muere să jucămă, Că fata ni-o măritămă, Pare-ne bine c’amă dat’o Vai de-acela ce-a luat’o * Nu mă da maică departe Să viu cu desagii ’n spate, Cu desagii’mbăeraţi, Şi cu ochii lăcrămaţi, Ci mă dă maică’n vecini Să te vădă sera ce cinî, Diminaţa când prântjesci, Peste oi cum mai trăesci. * Domne, la inima mea Este-m­ă râu şi-o fântânea, Fântâna-i năcază de morte Râulă le spală pe toate. * De-aşă trăi câtă fruncia’n viă N’aşă lua fată cu moșiă Să-mi poruncescă ea mie. * De-aici păn’ la badiulă meu, Nu e nici deală, nici părău, Numai singură doră de-ală meu Nu e nici deală nici cărare, Numai dorulă meu celă mare; Dorulă meu bade cu-ală tău De s’ar face-m­ă podă mereu Să trecă totă doi cu doi Şi tu bade păn’ la noi. * M’a făcută maica în dori Spre Dumineca de flori, Câţi feciori pe-ună lată de ţeră Toţi alerga să mă ceru. O milă de-ar alerga Că măicuţa nu m’a da, Că pe mine m’a făcută Cum măicuţii i-a plăcută, Nici înaltă, nici micuţă Cum e mândra mai drăguţă, M’a făcută şi m’a’nchinată De norocă mi-a descântată, M’a stropită cu pena verde Să fiu dragă cui mă vede Şi de-atunci bădiţă, creu, Moră voinici de dorulă meu.­ ­ Michaila Eminescu. Strălucitură şi genialulă nostru poetă, care cu puterniculă farmecă ală spiritului său adencă şi pe­­trunfietoră o dată ună nou aventă poesiei române, nu mai este între cei vii. Lovită de-o bolă crudă şi nemilosa, Eminescu s’a stinsă

Next