Gazeta Transilvaniei, iulie 1904 (Anul 67, nr. 143-168)
1904-07-01 / nr. 143
Pagina 2. Preşedintele arată după aceasta întinsa activitate, ce au desvoltat-e marii proprietari de 4 ani de când au reînfiinţat societatea agrară, având ca ţintă de căpetenie aceasta esposiţiune, a căreia organisare a întâmpinat multe piedecî, pe care însă cu concursul Regelui şi al guvernului le-au putut învinge, deşi anul acesta pentru agricultoră e o secetă parţială. Mulţumind tuturor, cari şi-au dat concursul la realizarea esposiţiunei, încheie cu urările, să trăescă România, Regele şi dinastia ei, să trăescă Agricultura României, unicul nostru isvor de îmbogăţire şi trai şi încă pe multă vreme!“ Ministrul agriculturei d-1 Stoicescu mulţumesc, în numele guvernului şi anunţă, că ministeriul de domenii va începe construirea pavilioanelor sale, în care se vor espune toate produsele ţării. După ce d-l Sava Şomănescu, membru în comitet, a mulţumit tuturor celor ce au dat sprijinul lor la organisarea esposiţiunei, preşedintele Societăţii a declarat esposiţiunea deschisă şi în sunetul mu- zicei militare asistenţii porniră să visiteze obiectele espuse în pavilioane. * S’au adunat cu totul pentru esposiţie, din contribuirile benevole, suma de 129.110 Lei până la 23 Iunie. Cele mai mari donaţiuni le-au făcut d-nii Dinu Mihail 15.000 Lei, S. Şomănescu 10.000 Lei, Nicu Cincu 9000 Lei. Lucrările pentru completarea esposiţiei se urmază cu mare grabă. Discursul festiv al d-lui director V. Oniţiu ţinut la încheierea anului şcolar de la şcolele medii gr. or. române din Braşov in 27 Iunie v. a. c. (Fine). Românul se caracteriseza, d-lor, prin aceea ce dice Latinul mens sana in corpore sano: minte sănătosă în trup sănătos. Craniul, muşchii, scheletul, nervii şi organele vieţii fizice în genere la Român sunt pline de vigoare şi ofer cea mai sigură basă pentru mintea sănătoasă ce-l împodobesce. înzestrat astfel cu un trup viguros şi resistent, Românul este cel mai resistent şi cel mai inteligent de la fire dintre toate popoarele care locuesc cu el şi pe lângă el, să fiu bine înţeles, nu cel mai instruit, nu, el bietul e cel mai puţin instruit poate, dar repet: este cel mai inteligent de la fire. El observă exact, pricepe uşor şi subit, judecă clar şi corect, e cumpănit şi prevăzător. Eră un teren bogat pentru pedagogia naţională, era o muncă relativ uşoră, pentru că are de-a face cu un element intelectual atât de fecund pentru învăţătură. Defectele principale ale Românului sunt în moralul lui, acest product al unor factori seculari de suferinţe, de nedreptăţiri, persecuţii, umiliri şi îngenunchiărî. El e timid şi neîncredător, şi — în deosebi faţă cu străin! — nu-şi face mulţi scrupuli de-a fi îmbumbat şi chiar nesincer. Oh, şi cum ar pute fi altfel ? El care a fost totdeauna cel mic, şi cel strivit, cel neîndreptăţit şi cel huiduit, — el, care şi-a făcut sintesa experienţelor seculare în vorba din bătrâni, că „dreptatea umblă cu capul spart“ şi „capul plecat sabia nu-l taie“, — el a trebuit să devină timid, neîncredâtor în alţii, prea puţin consolit de drepturile sale şi deci umil. Tot trecutul cu împilările sale seculare ne esplică, de ce Românul nostru este invidios şi certăreţ, de ce vrajba, acestă vorbă importată la noi de la Slavi, a ajuns să exprime o noţiune adi specific românescă, însuşirile înnăscute nu se prea pot schimba prin crescere, dar însuşirile contrase, deprinderile agonisite se pot modifica prin o educaţiune raţională. Etă de ce nu mă tem, că o pedagogie cât de neromânăscă va ruina vr’odată inteligenţa firescă a Românului şi era de ce sper şi aştept de la o pedagogie românescâ naţională, ca printr’o lucrare sistematică şi raţională să cureţe sufletul Românului cât de cât de buruiana relelor deprinderi morale ce a contractat în secolii de urgie şi pe cari le-a păstrat drept tristă suvenire şi în cilele mai senine de adî. Oare va fi deci problema specifică a pedagogiei naţionale române? Cu cât inteligenţa firesca a Românului îi înlesneşte pedagogului român munca de învăţământ, cu atât mai greu i se impune lui sarcina, ca pentru stîrpirea relelor deprinderi morale contractate după vremuri, să lucre după un plan binechibzuit, sistematic întocmit şi artistic esecutat. E clar, că acest plan sistematic nu se poate întocmi, decât după ce ne vom fi fixat în definitiv tipul Românului I nostru cu toate calităţile şi toate defectele lui. Dar şi pănă atunci pedagogul român, şi sub pedagogii român! înţeleg cm! pe părinţii cu adevărat inteligenţi, va trebui să lucreze din răsputeri şi cu tact ca scăderile morale tipice ale neamului nostru, relevate mai sus şi îndeobşte recunoscute, să se corecteze prin educaţie. Pe lângă leacul universal al pedagogiei moderne, leac indispensabil şi de efect în toate cazurile mai grave de educaţie, care este exemplul viiu al educatorului, care va trebui să se crească întâi pe sine întru o personalitate energică, resolută, console de sine şi de drepturile sale, neintimidabilă şi iubitoare de adevăr, adie, pe lângă acest leac universal indispensabil socotesc, că ar trebui să se ţină îndeosebi samă încă de următorele lucruri. I. Pedagogul român trebue să rupă odată şi pentru totdeauna cu sistemul intimidării. Odraslele tinere ale neamului nostru în genere sunt atât de modeste, sfioase şi chiar timide, încât un sistem de intimidare la noi, se presintă ca brutalitate şi în acelaşi timp ucide orice emancipare sufletescă, orice întărire a consciinţei de sine, — lucruri, mai cu sera, la noi, indispensabile. Postulatul acesta nu se poate accentua în de-ajuns la noi. Căci pe cât de firesc este el, pe atât de puţin se observă în practica familiilor şi a şcollelor noastre. Causa este dublă. Intuiți, că stăm cu toţii, părinţi şi dascăli, sub presiunea mediului, în care mare parte am crescut şi ne-am desvoltat. Şr mediul acesta în ţara nostră are ca principiu de viaţă intimidarea, intimidarea la noi este sistem atât în şcolă, cât şi în viaţa publică. Nimic mai firesc deci, deci facem şi noi la noi acasă şi la noi în şcollă, cum vedem că se face pretutindenî în jurul nostru şi cum s’a făcut şi cu noi la timpul său. Este o deprindere pedagogică moştenită şi impusă de mediul ce ne impresoră. Una.—Şi mai este un moment psihologic, care dificulteza părăsirea sistemului de intimidare în pedagogia românescă. Multă puţină, cât o fi, dar avem şi noi dascăli şi părinţi o doză de energie, de putere, de voinţă, care vrea să se afirme; mediul vieţii publice în care trăim, în cele mai multe pasuri nu ne lasă se ne afirmăm în afară aceasta energie, dar în fine ea trebue să se manifeste undeva cumva, şi astfel se întâmplă în cele mai multe caşuri, că aceasta energie înnăbuşită se descarcă cu totă furia sa elementară acolo, unde nu i se ofere aproape nici o resistenţă, adecă în şcolă şi în familie , faţă cu copiii, pe cari avem datorinţă a-i cresce. Eră de ce doceam, că pe cât de firesc este postulatul, ca sistemul intimidării să se elimineze din casa şi şcola română, pe atât de anevoios să pote pune în practică. II. Al doilea postulat al pedagogiei speciale române va trebui să fie cultul cel mai intensiv al iubirii de adevăr şi lupta cea mai aprigă contra minciunii şi a falsităţii. Şi aici ca în toate e de sine înţeles, că persoana educatorului trebue să fie modul viiu al elevilor. Un tată sau un dascăl mincinos zadarnic să încerce a cresce copii, care să iubescă adevărul. Pedagogul român să facă pe copilul mincinos să simtă recela sa severă, înstrăinarea sa indignată de inmoralitatea ce rezidă în minciună şi în acelaş timp el să cuprindă cu rudele calde ale simpatiei, dragostei şi protecţiunei sale părintesc pe copilul iubitor de adevăr, sau pe cale de-a să desbăra de deprinderea rea a minciunii. Şi în această privinţă se reclamă arăşî multă precauţiune. Copii! să servesc de minciună de obiceiu, când au comis o faptă ponibilă, de ale cărei consecvenţe neplăcute spereaza astfel să scape. Pe cât de greşit ar fi, ca pedagogul să ia minciuna drept ban! bun! și elevului să-i succedă astfel prin minciună de a scăpa de pedeapsa, pe atât de primejdios ar putea să fie, decâ prin o aparentă și inmediată mărturisire de adevăr, elevul ar ajunge la același resultat, adecă, daca educatorul acum drept recompensă, fiindcă a spus adevărul, i-ar ierta pedeapsa. O astfel de procedere ar putea să aibă drept urmare, ca elevul mai rafinat sâ spună, când e strimtorat, câte un adevăr relativ sau aparent, nu din iubire de adevăr ci din calcul, de a scăpa astfel mai uşor şi mai cu cinste de consecvențele faptelor sale rele. In ambele caşuri scopul dorit nu s’ar ajunge. Căci în caşul prim, elevul are să devină mincinos, deorece vede că unde nu mai e altă scăpare, acolo minciuna tot îl mai poate scăpa, or în caşul al doilea el nu va ajunge în viaţă nicî-odată la acea putere morală, ce o admirăm la bărbaţii de caracter, adecă, se porte cu demnitate şi fără nici o şovăire consecvenţele faptelor proprii. Deci pedepsirea faptei ponibile se impune în ambele cazuri. Deosebirea va fi numai în grad, în modul de executare şi în atitudinea educatorului, caritate nu se pot fixa, ci depind de la gradul pănă la care a ajuns el să fi artist în pedagogia practică. III. Un al treilea postulat al pedagogiei noastre naţionale va fi: să dăm prilej ca energia, consciinţa de sine şi de drepturile sale, care în germen! plăpând! se află în sufletul copilului, să aibă teren de a să manifesta şi afirma. O cale indirectă spre acest scop este tractarea umană şi dreapta şi reserva educatorului, de a nu-şî impune voinţa sa şi procesul gândurilor sale elevului, ci să urmorească cu pacienţă formarea şi manifestarea acestora din partea elevilor. O cale directă mi se pare, că este a se căuta în conducerea raţională a gimnasticei şi a jocurilor gimnastice, iar în clasele superioare ale gimnasiului în introducerea scrimei. Gimnastica măresce şi ageresce forţele fisice, cr un corp viguros, muşchi elastic, mişcări sprintene şi uşore sunt condiţia fizică a energiei psihice, a consciinţei de sine. Jocurile gimnastice cu regulele lor precise şi inviolabile impun jucătorilor datorinţe şi le dau anumite drepturi, datorinţe cari nu le pot neglija, drepturi cari nu să pot călca, deci e ca jocul să aibă un rost. Ele deci pe lângă că ageresc fisipesce, în acelaşi timp cultivă sentimentul de datorinţă şi afirmă consciinţa de drept în sufletul tinerimii. Bine alese şi raţional conduse, jocurile gimnastice sunt un factor nepreţuit de educaţie, oferind un larg teren de manifestare a energiei, consciinţei de sine, a sentimentului de datorinţă şi a consciinţei de drept din sufletul tinerimei. IV. In fine fixez ca al 4-lea postulat al pedagogiei naţionale, lupta de exterminare ce are s’o parte ea contra vrajbei, a certelor realucioase dintre copiii noştri şi în contra casei lor psichologice, ura, invidia şi nesaţul. Una dintre cele mai grele probleme! Nu pentru că nu ar exista procedeuri şi remedii pedagogice în contra acestui rău, dar pentru că răul acesta la noi este atât de lăţit, încât ofere zilnic pilde vii copiilor, pilde, care contracarează orice acţiune pedagogică. Vrajbă e în presă, vrajbă e în viaţa bisericescâ, vrajbă e între vecini, vrajbă e prea de multe or! în casă între mebrii familiei ; dér ce se mai dicî, déci vrajba se încuibă şi între dăscălii aceleiaşi şcole, un lucru, care la noi nu se numără între rarităţi. De aceea aci în prima linie să cere GAZETA TRANSILVANIEI. Nr. 143.—1904. ca să ne educăm noi înşine, noi cei mari. Pănă când nu se vor îndulci raporturile dintre noi în viaţa publică şi privată, — şcolla nu va putea să facă aproape nimic în acest punct. * * * Timpul şi locul nu-mî permit să întru în amănunte. Daar nie! n’am avut intenţia aceasta. Tot ce ara voit a fost, să atrag luarea aminte a tuturor elementelor noastre culte, care să preocupă de crescerea tinerimei noastre, asupra unor probleme speciale, care în arta pedagogică română, reclamă o deosebită consideraţie. Şi deci prin expunerile mele ţinute în liniamente generale mî-a succes să vă stîrnesc interesul pentru problemele amintite şi să vă dau un material modest de cugetare şi de apreciare, — atunci cred, că abuzul făcut cu îndelungata Dv. răbdare îşî va primi scusa sa de la prietinesca Dv. bunăvoinţă. Cu aceste declar anul şcolar 1903, 1904 de încheiat. Resboiul ruso-japones. Ocuparea Kaipingului de cătră Japonesî. Telegramele mai nouă aduc amănunte despre luptele de la Kaiping şi despre ocuparea acestei însemnate posiţiunî de cătră Japonesî. Vineri (săptămâna trecută) armata generalului Oku a plecat spre Kaiping. Armata japonesă era compusă din patru divisiuni de infanterie şi o brigadă de cavalerie. Ruşii au desfăşurat o resistenţă desperată de diminaţa pănă sara. Kuropatkin văzând, că are în faţă forţe covîrşitore inimice, a dat ordin de retragere. Retragerea s-a întâmplat în deplină ordine. Ruşii au pierdut în lupta aceasta peste 150 omeni, ucişi şi răniţi. Pierderile Japonesilor sunt mult mai mari. După ocuparea Kaipingului, Japonesii au început imediat să înainteze spre Dasisao. — O telegramă din tokio spune: Ocuparea Kaipingului a urmat numai după lupte şi asalturi desperate. Ruşii au desfăşurat o resistenţă colosală pănă Sâmbătă la amiadă, când au evadat posiţiunea, retrăgându-se spre Hay Jong. — Ocuparea Kaipingului a făcut o foarte rea impresie la Petersburg, deoarece operaţiunile au fost conduse de însuşi generalissimul Kuropatkin. Lupta aceasta e, deci, primul insucces al său personal. — După un alt raport telegrafic, Ruşii au respins în vr’o două rânduri pe Japonese, şi nu s’au retras decât în urma focului teribil al tunurilor japonese. Japonesii ar fi pierdut mai mult de 1000 de oameni. înaintarea Japonesilor. — Temeri la Petersburg. Pe când generalul Oku înainteazá cu armata sa spre Desisao, pe atunci se anunță, că armata generalului Kuroki, care inainteazá prin pasul Motien, ar intenționa să împresure pe Kuropatkin la Liaoyang. Kuroki însuși vestesce, că o trupă a lui a ocupat un loc la 80 miluri depărtare de la Saimatsi. Probabil, că pe urmele acestei trupe inainteazá și grosul armatei lui Kuroki. — O serie telegrafică din Berlin spune, că Japonesii inainteazá în marș forțat spre Mukden, pentru ca să taie linia de retragere a lui Kuropatkin. Din causa aceasta sunt mari temeri la Petersburg, mai ales, că se crede, că Liaoyangul nu va putea fi susținut de Kuropatkin și că ar putea ușor să urmeze o mare catastrofă pentru Ruși. Port-Arthurdl. Intr’aceea trupele de asediare japonese se apropie tot mai mult de Port- Arthur. Se crede chiar, că în decursul acestei săptămâni Japonesii vor încerca un atac general contra oraşului. Refugiaţii ajunşi la Oifu afirmă, că flota rusă bombardeaza zilnic de diminaţa pănă seara Port-Arthurul, fără însă a-i pricinui stricăciuni însemnate. Casele private au fost prefăcute în spitaluri. „Standard“ din Londra ne spune, că în Port-Arthur sunt încă proviziuni destule. Japonezii au pierdut în ultimele săptămâni nu mai puţin de 10 torpilare, cari au fost nimicite şi scufundate de bateriile rusesc de pe înălţimi. — O serie telegrafică din lokio anunţă, că Sâmbăta trecută crucişătorele rusesc!