Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1910 (Anul 73, nr. 1-23)

1910-01-01 / nr. 1

Pagina 2. Cronici încureştene. Conferenţe. I. Scurtu a deschis seria din iarna ceasta a şezătorilor »Ligei« printr’o con­­erenţă despre regretatul I. Rusu-Sirianul In faţa unui public nu tocmai nume­­os s-a caracterisat întreaga personalitate a celui pierdut, care lasă un gol simţit îr­upta noastră politică şi culturală. După o scurtă biografie, s-au arătat meritele lu în formarea conştiinţei şi în luminarea poporului nostru, prin vechea »Tribună«, prin »Foaia Poporului« şi prin »Tribuna« din zilele noastre, opera lui mai însem­nată şi cea din urmă. Rusu Şirianu a fost unul dintre fruntaşii vieţei noastre pu­blice, cari au stat aproape de popor, sin­gurii cari au putut câştiga biruinţe pen­tru neamul nostru — şi numai prin el. A arătat apoi şi aceia ce va rămânea de pe urma condeiului său, Teatrul Naţional. In săptămânile trecute s’au jucat la Teatru­ Naţional, pe lângă piesele din re­pertoriul »Societăţii dramatice«, câte­va piese, cu cari d-na Agata Bârsescu-Rado­­vici şi-a făcut acum 10—15 ani gloria în ţară şi în streinnătate. La doi sau trei ani celebrei trage­­dia ne i­ se face iarăşi dor de ţară — şi a­­cum ne-a fost dat s-o vedem din nou în creaţiunile sale »Magda«, „Messalina« şi »Phedra« (ar fi să mai urmeze »Medeia«). Şi văzând aceste drame şi tragedii, te găseşti par’că în alte vremuri, acum 20—30 de ani, când tragedia clasică, când teatrul clasic îşi avea locul de frunte în repertori­le teatrului românesc ca şi în ale celor străine. Operele de căpetenie ale ve­chiului clasicism ca şi ale celui mai nou (francez, englez, german) au făcut încet­­încet loc producţiei dramatice, pe care o numim teatru modern. A dat năvală drama modernă — »piesa« — cu analiza ei psi­hologică, cu »intriga« și »acţiunea«, din cari, critica timpurilor noastre a făcut un »nihil sine­cto« al esteticei în teatru. S’a născut astfel drama-fapt divers, în care abundă azi îndeosebi producţia franceză. Apariţia D-nei Bârsescu cu vechii ori înA ramele sale, ne face să lor ehedtLi'.^' ,Mjo gustului public vecinie în. schimbare. Ce sigur, ce distins, ce puternic, ce clasic & jocul marei artiste în »Messaiina« în »Phedra«, şi totuşi ce încurcată îţi ră­mâne judecata asupra acestei lumi noi, de care te simţi încunjurat. Câtă iunse a alergat la cele trei re­­presentaţii ale »Messalinei« (cea mai pu­ternică, cea mai artistic elocventă deslăn­­ţuire a depravării nestăvilite), dar de bună seamă în mintea unora se va fi ivit pro­blema artei senine şi nobile... două calităţi cam­ probabil vor fi odată indispensabile ori­cărei opere de artă... Acestea lipsesc din »Messatina«. * Compania „Davila*. In teatrul »Leon Popescu“ joacă de vre-o două săptămâni trupa „Davila«, după ce^ a jucat, tot vre-o două săptămâni, o trupă de operă din Paris. Scena fostu­lui „Liric* e deci împărţită intre noua to-îietate dramatică, trupe de operete »Gri­­goriu« și trupele străine. După reîntoarcerea sa din Provincie, compania »Davila« a dat, pe lângă pie­sele cunoscute pănă acum, între caii »Stanele de piatră« ale lui Sudermann au fost piatra de norocoasă încercare pentru noua trupă, o dramă nouă de Max. Halle: »Puhoiul«. Când e vorba de incetăţenirea încă a unei trupe dramatice în Bucureştiul prea sărac, în raport cu populaţia, în public doritor de artă aleasă, trebue să te opreşti — şi fără sâ vrei te opreşti — deocam­dată mai mult la trupă decât la piesele cu cari se prezintă Trupa e mică, dar se poate spune că aproape jumătate din elementele sale sunt talente da mâna întâi — şi între acestea, fără exagerare, poate fi socotit şi direc­torul, care a fost o surpriză în »Stanele de piatră«, iar acum, în »Puhoiul« o si­guranţă. »Puhoiul« e năvala, una după alta, a puterilor cari vor aduce nenorocire intr-o gospodărie durată, pe nelegiuire, pe malul Vistulei. E destul să se deslănţuie o sin­gură putere... Petru, fratele mai mare, care a distrus testamentul lăsat de tată, în fa­vorul celor trei fii, spre a rămâne, după lege, singur stăpân, slugăreşte în casa pă­rinţilor săi, pe cel mai mic, un romantic scăpătat, rămas fără carte şi hrănit numai cu lectura romanelor, Iacob. Apăsată de această nedreptate, soţia lui Petru, proprietarul, d­in luptă cu el — şi înecarea celor doi copii ai săi, în Vis­tula, o socoteşte o pedeapsă venită de la Dumnezeu... El nu va mai avea moşte­nitor: ea nu vrea să-i dea moştenitori, pentru averea furată de la fraţi. Fratele mijlociu, lipsit de multă vreme, vine ca inginer fluvial, însărcin­at cu îndreptarea albiei Vistulei, care, în zorii fiecărei pri­măveri, se umflă, rupe zăgazuri, nimiceşte gospo­dării întregi şi îneaca împrejurimi. Acest Henric a fost odată adevărata iubire a Renatei, soţia lui Petru, dar ea se luptă cu sine şi datoria iese biruitoare Prin ciocnirea între cei doi soţi ade­vărul în afacerea testau­entului încetează de a mai fi un secret. II cunoştea şi Re­nata şi Reinhold Ulrich, bătrânul care slu­jeşte pe proprietarul Petru, după ce fusese itusociat de averea lui, de D.ian”­ . Petru însă, după ce recunoaşte ne­legiuirea, nu voieşte să dea dreptul fra­telui mai mic (inginerul renunţă) iar a­­cesta, în pornirea lui nebună, îşi răsbună încercând să de ajutor apei ca să rupă stăvilarul. Se încinge o luptă grozavă între fraţi pe malul apei şi cad amândoi îmbră­ţişaţi în valuri, unul răpunând nedrep­tatea, iar celălalt, ca o compensare pentru păcatele lui, apărând pe ceilalţi de neno­rocire şi ruină. Ar fi mult de zis asupra jocului ire­proşabil al tuturor (afară de rolul se­cundar al unei bunici) : D-ra Voiculescu (Renata) şi dd. Davila (bătrânul Ulrich) Bulfins­on­ (Petru) Bulandra (Iacob) şi Ma­­nolescu (inginerul.) C. R. par­că natura a voit să-l ridice şi să-l în­tărească, cu prăpăstii costişe, ce-l încun­­jură din toate părţile, şi numai spre apus avea drum pieziş, care şerpuia alăturea cu râul din pădure. Unde se poată fi mai bun joc, pentru o tabără de nefericiţi oameni fugari? Din mai multe sate s au mutat rând pe rând cu toţii la Piatra. Au închis sin­gurul drum cu nişte copaci tăiaţi, iar băr­baţii au alergat cu prefectul Moga la Hue­din,­­ lăsând copiii, femeile, moşnegii şi fetele fecioare în tabăra aceasta, în satul din pădure, sub scutul lui Dumnezeu, al codrului, al stâncilor bătrâne şi al bunului bătrân, taica Simion, părintele. Biserica frumoasă şi veche, — odi­nioară mănăstire, — încinşi cu un vechi cintirim, îş ridica turnul şi crucea ruginită în mijlocul satului, sus spre albastrul tă­riei ; în şueratul vântului ghieţos, dă tai­nice glasuri şi şoapte, pare c-ar zice: »Bieţii mei, — am văzut eu şi altă primejdie, — am văzut eu şi alt potop al lui Dumnezeu, prin veacurile trecute­. Cincizeci de bărbaţi din sat, au ră­mas pentru apărarea adăpostului, cari rând pe rând priveghiau ziua şi noaptea în jur, pe culmi, dara n mai cu seamă la curmă­tura din vale. Arme de foc nu era iertat să trădeze inimicilor existenţa acestui colţişor ascuns între codrii, seculari intre dea­luri înalte, nici clopotul nu ei iertat să-l tragă, numai toaca suna la lo s ropăciunea vr­unui răposat în Domnul, dar şi a­­ceea numai când duşmanul nu *- *a aproape. Şapte sate ar fi fost almintrea ln primejdie. sute de familii, Înghesuite toate prin gerul crunt, în satul tăcut şi liniştit, ca un mor­mânt. Din vale nu se putea vedea satul de desimea codrului şi de înălţimea dealurilor. Fugarii se rugau şi sperau, că vor putea scăpa cu viaţă de cetele insurgenţilor ce cutrierau acum de la Ciucea, Hueu,n a jos toate satele, d pace oastea lui fu zdrobită, mulţi voinici ucişi, şi mulţi prinşi şi tîrîţi în închisoare. II. Oaspeţi neaşteptaţi. In satul Piatra era mare forfoteală, t­oţi s-au schimbat de sărbătoare, au copt pâni, au tăiat oi şi berbeci, au făcut aco­­pereminte dese şi mari, curgea lucru în rânduială sub paza şi grija bătrânului preot. Toată lumea părea veselă şi fără frică ; toţi erau cu inimile tremurând de nerăb­dare, îşi curăţeau casele, îşi îngrijeau de toate cu mare luare aminte, şi totul părea în aşteptarea unei mari sărbători. Se făcură barăci mari în jurul satului. Se tăiară lemne de foc şi săniile veneau cu lăună ziua şi noaptea dela moara din vale. Pe cine aşteaptă oare tabăra fugarilor şi ce nădejde a însufleţit inimile lor obidite ? Ion a­ Lupului, un puşcaş vestit, a sosit de la Huedin, aducând vestea că tri­bunul Moga peste două zia va sosi în ta­băra asta cu vre­o 200 de luptători, căci au fost respinşi de insurgenţi la Huedin, din cauza lui Wordener, care nu li-a dat ajutorul cerut, ci a dispărut de pe câmpul de luptă fără nici un semn de viaţă. Vin dar sătenii, vin cei mai dibaci puşcaşi din satul din pădure, vin cu ei şi lăncerii din site e vecine devastate, şi vin feciorii cei mai frumoşi, puii codrului, iar fetele din sat aşteaptă cu inimile în bătae pe iubiţii lor. Iată pricina fierberei din sat. Trebue să-i primească pe cei ce se întorc ca pe nişte viteji, şi apoi lumea se mai gândea şi la aceea, că atâtea braţe înar­mate vor putea apăra acest adăpost un an de zile chiar. Vitele erau în fundătură, în un staul mare de bârne, şi printre copacii codrului îmburat se ridicau fumurile tocu-* riior din tabără, ca o negură deasă. Se apropia seara de Crăciun. Străjile erau la locurile lor şi aştep­tau clipă de clipă sosirea tribunului cu ai săi.... Trece o zi, trece o noapte şi cei aş­teptaţi nu mai sosesc. La biserică s-au­ adunat iar toţi fu­garii. Preotul a ţinut slujbă, rugându-se, ca Dumnezeu să apere, mântuiască şi ajute poporul său, şi să aducă în pace pe mult aşteptaţii viteji. Copii erau încinşi cu săbii de lemn şi purtau suliţi din ţăndurile vreunui copac atins de trăsnet. Fetele cu ochii lor mari, înlăcrimaţi îngenunchind se rugau încet la icoana Prea­curatei se rugau cu înfocate suspine, din inimi năbuşite de durere. — Doamne, adu-i în pace ! Şi cei aşteptaţi tot nu mai sosesc. Mamele cu copilaşii în braţe, tremu­rând, cu faţa galbină şi întristată, plângând jalnic, oftau adânc: — O Doamne, tu eşti bun, adu-i în pace acasă ! — Şi cei aşteptaţi cu atâta dor şi durere, tot nu mai soseau! — Deodată numai fără de vesta se GAZETA T E A K S I L V A M I K’t. Cuvinte adevărate- Thomas Carlyle. Scris este: cel ce este pururea sclav, nu cunoaşte eroi. Nu se închină eroului, când este în faţa lui — dar în tot şarlatanul vede un erou. E cea mai intimă bucurie a su­fletului omenenesc, când­ are ce să admire. Nimic nu-l înalţă atât de sus — măcar pe-o clipă — peste micile lui neajunsuri, ca şi admiraţia tainică şi sinceră. * Omul să nu se tânguiască de timpurile rele; n-ajunge la nimic. Sunt rele timpurile? Ei bine, e rân­dul omului să le facă bune! Dacă veacul nostru e veacul ne­credinţei, de ce să cârtim în potriva lui? Oare n’are să vină un veac mai bun? Oare nu a venit chiar? —­ Ca într’o sistolă prelungită, un period de credinţă trebue să se schimbe cu un period de negaţii, resadul primăverii şi belşugul verii de păreri şi creaţiuni, resare din morţile toamnei şi din risipa iernii — şi tot aşa!. Auzi tu, dragă mamă... Auzi tu, dragă mamă. Duioasa tânguire A clopotului jalnic Din vechea mănăstire? Au ce ’nţe­res să aibă Şi ce-o fi vrând a spune? — El ni-aminteşte, dragă, De cei ce-s duşi din lume... Gândirea ei nu o poartă In urmă, ani o mie, L-atâtea vieţi jertfite Ce odihnesc supt glie... /!L * —' * v J ~ ° nrt n O­um vine de departe, Innăbuşit, un geamăt Ca un suspin de moarte? Au ce cuvinte ’ngână Acest vânt cald de vară, Ce tremură frunzişul, In faptul blând de seara? — Cutreierând câmpia Şi munţii depărtaţi, Copile, vântul spune De fraţi înstrăinaţi. Şi-această tristă doină, Ce inima mi-o frânge — Făptură plămădită Din lacremi şi din sânge, — Când o ascult, o mamă, De ce porne­c a plânge?.. — Copile-ascultă doina Şi n inimă fă-i foc, Şi inima ţi topeşte-o In viersu-i plin de foc — Ea spune duru acestui popor făr’ de i­oroc.. Nr. 1.-M'! ...Cum freamătă pădurea Şi geme a furtună! Şi se izbesc copacii De stau să se răpună .. Auzi tu, dragă mamă, Grozava vijelie? An ce ’nţeles să aibă A codrului mânie? — Copile, c­uirul game... El simte apropiata Răzbunătoare vreme A veacuri de robie. ...Iar ceasul va să vie — Copilul meu, fii gata ! _ tf. Săpunarii. Mitropolitul Alexandru cătră lacob Mureşianu. Mitropolitul român şi contele ro­mân Alexancfr*». Şterca Şuluţ a avut legături de prietiniîp c­u bărbaţii N nici — deşi puţini — ^"'neamului' mânesc de pe la mijlocul veacului trecut. Astfel ca un bun prietin al fa­miliei lui Iacob Mureşan, la a cărui masă a petrecut el multe clipe frumoase, nu perdu ocazia niciodată de a se înţelege şi sfătui asupra trebilor de căpetenie ale poporului său — cari erau în primul rând şcolile — şi amicul său din Braşov. Corespondenţa, care se începe cu anul 1853 şi se sfârşeşte cu anul morţii mi­tropolitului (1867), cuprinde cruri interesante, cari pr­iesc în pre mare însăşi viaţa şi biografia acestui bărbat bun şi înţelept. Ca o pildă lăsăm să urmeze un răvaş din anul 1861, în care mitropo­litul discută asupra mijloacelor de înain­tare şcolastică la români *)—A. Mureşianu Mult si­inia le d-le Mureşianu! Freţuita-ţi carte din 9/IX a. c. primin­­du-o, pentru prea multele ocupaţiuni abia­­ îţi pot acum în următoarele răspunde : ...Vestea din Bucureşti m-a supărat foarte, şi de o ar întări şi Guvernul Prin­cipatelor ar fi şi mai multe, pentru tre­­bile noastre Naţionale moderne din Tran­silvania, decât pentru bărbaţii noştri duşi în România, o calamitate. Pentru ce? Pen­­tru ca tare mă tem, că esemplu­l acesta fa­natic religionar al fraţilor din Principate să nu afle un echou plăcut şi binevenit şi J io fraţii noştri «.•­u. (ne­uniţi) din Tratr^®te'­­­silvania, care apoi cu atâta mai tare să vateme şi sa disolveze buna conc­edie — care eu cu tot sacrificiul, m-am nevoit a o stabili şi susţinea până acum — cu cât şi din partea (noastră?) sunt ultramontani şi o bună înţelegere între confesiunile ro­mâne, oferită de Escelenţa la Şaguna, după cum ştiţi, tocmai şi cu prejudiciul şi cu primejduirea causei publice politice naţionale nu o primesc, ci sub mantaua religioasă o refuză şi aşa şi în privinţe aceasta, tocmai de partea noastră, mă aflu eu singur şi isolat! Cu cât drept ni­ s-ar putea zice şi nouă: »Vai vouă fariseilor făţarnici, cari strecuraţi ţânţarul şi înfrâţiţi Cămila« Insă ştirile cele mai proaspete din Principate ne m­ă îmbucură într-atâta, că ne spun ca persecuțiuniie asupra Transil­*) Scrisoarea fiind mai lângă, e scrisă, afară de PostScript de secretarul de pe atunci al mitro­­tropolitului, de aceea o dăm cu ortografia de astăzi "-V

Next