Gazeta Transilvaniei, octombrie 1910 (Anul 73, nr. 215-239)

1910-10-01 / nr. 215

REDACŢIUNEA, Tipografia şi Administraţianea ____ BRAŞOV, Piaţa mare 80. ISorlapri n«fr»noate na prima*«. _ laanuacripte na ae retrimit — INSERATE: ■«primesc la Administraţiune Braşov şi la birourile următoare : Vîcbi I- M. Dnkej Nwhf., Heinrich Scfctdek, Rudolf Horii, - In BndnpilU 1» Kck.teiu Bernit, InlLrni R*opold, Blockner I. PREŢUL INSERATELOR! Un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai deee dupa terito.ţi Invoide. Reclame pe pag. a Sa 1 gir 20 bani (Număr de Duminecă 40.) Telefon: Nr. 226. „GAZETA“ apare ZILNIC. Abonamente pentru Auctro-Ungar j»e an an . -~t~‘ - 24 cor. pe 8 luni 12 cor. pe trei luni 6 cor- —H-rii de Duminecă patru cor. pe an. Pentru România si suăinătate: un an 40 franci, pe taae luni SO r franci, pe trei luni 10 franci. N-rii de Dumineca 8 fr. an. *6 poste prenumeru in toate oficii»« poştale precum si la anii colectori. Atmientul pentru Braşov: La Adminiatrafia „GAZETEI“, pe 1 an 20 C. Pe 6 Iuni 10 C. pe trei luni 5 C. Cu dusul acasă . Pe un an 24 Cor. Pe 6 Iuni 12 Cor. Pe trei luni 6 Cor. Cn exemplar 10 bani. — Atât abonimentei« cât ţi innertiunile ne plătesc nainte. «e Nr. 215. TM Anul LXXIIl. Braşov, 1 (14) Octomvrie 1910. 'n. Sa ne îndreptăm! I Trebue să recunoaştem — nu cu mândrie — faptul, că noi Româ- ^ mii din ţara ungurească, nici azi n’am ajuns a fi stăpânitorii unei culturi româneşti mai pronunţate, care să impună conlocuitorilor de ait neam. Massa mare a poporului de rând sta încă şi acum nepăsătoare în faţa spectacolelor culturale ce i se desfăşură dinaintea ochilor. ...Ţăranul român de azi ferecat, încă şi acum, de lanţurile întunerecului spiritual, pribegeşte chaosul neajunsurilor şi lipselor de tot felul, ca un drumeţ călător, care n’are nici un scop şi nici o ţântă. Torturat în conţinu de grijile şi ispitele zilnice, nu mai ştie undar să-şi plece scapul, cerând uşurarea sarcinilor. Starea culturală actuală a poporului nostru nu diferă mult de cea înainte cu două decenii. Ţăranul român apăsat de grijile şi năcazurile zilnice, na ate predisposiţia de a-şi cultiva intelectul şi de a se smulge din mreaja întunerecului, ce îi ţin împăingeniţi ochii sufletului. Voind a defini în câtva înţelesul cuvântului cultură de care să face atâta întrebuinţare în toate ziarele noastre, dăm după învăţatul profesor universitar berlinez Frideric Paulsen, următorul pasagiu: „Cultura cea adevărată, cultura , cum să cade o are fiecare om, care a câştigat destoinicia de a se acomoda cu realitatea existenţei, din punctul de vedere in care l’a pus natura şi soartea, şi a-şi clădi o lume sufletească proprie, potrivită cu condiţiunile lui de trai, fie aceea lume mare sau mică. Cultura nu o consume mulţimea lucrurilor pe cari le ştie ori le-a învăţat cineva, ci atât puterea şi originalitatea cu cari şi-a însuşit omul acele cunoştinţe, cât şi chipul cum ştie el să le întrebuinţeze la înţelegerea şi judecarea a tot ce întâlneşte în cale. De aceea nu ne vom sfii să zicem, că este om cult un ţăran, care n’a învăţat niciodată mai multe lucruri decât cele pe cari le învaţă cineva în şcoala primară şi n’a auzit poate nici-odată numele lui Goethe şi al lui Schüler, dar care ştie să întrebuinţeze cu înţelepciune mijloacele pe cari le-au dat la îndemână condiţiunile existenţei în care trăeşte, care a ştiut să-şi formeze o concepţie simplă şi lămurită despre lumea istorică şi naturală în care trăeşte şi să se mişte în cercul său, conducându-să după părerile sale proprii, neatârnate de alţii !“ ...Pentru ridicarea nivelului cultural al poporului nostru se recere o muncă sistematică, o muncă încordată din partea intelectualilor noştri. Nu e deajuns din partea învistătorilor a desvolta activitate numai între cei patru păreţi ai şcoalelor, pentru a se scutura astfel de oarele oficioase, nu e destul ca preotul să ştie numai liturghist în biserică, căci aceasta e numai o slujbă, un serviciu, ce i-l impune poziţia lui de dohovnic, ci să pretinde, ca el sa desvoalte şi o largă activitate înafară de biserică. Medicul de asemenea nu şi-a îndeplinit pe deplin datoria, când scrie numai receptul în pripă pentru pacient — el prin posiţia lui, ce o ocupă în mijlocul poporului nostru, ar trebui să fie nu numai un alinător al durerilor trupeşti, ci şi sufleteşti. Cine cunoaşte în toate măruntaele viaţa noastră socială, va trebui să recunoască — cu mâhnire — că multe probleme de interes general ce ar fi menite a revărsa picuri de binefacere asupra poporului nostru obidit, necum să fie măcar în stadiul desvoltării sau terminării, nu sunt nici barem în stadiul începutului. S-a agitat mult şi stăruit din partea factorilor chemaţi, pe lângă, învăţători a-şi lua sarcina pentru instruirea analfabeţilor, se agită mult pentru înfiinţarea de coruri bisericeşti şi reuniuni de cântări la sate, tot asemenea pentru înjghebarea de „tovărăşii agricole“ aşa de mult folositoare pentru poporul econom dela sate. Dacă s’ar face o statistică despre aşa zisa activitate în afară de oficiu, am întâlni cifre cu înfăţişare jalnică... Preoţii şi învăţătorii sunt acei factori de seamă, dela cari — în împrejurările date — se aşteaptă mai mult. Inteligenţa unui popor este condiţionată de conducătorii ce îi are. „Binele obştesc — zicea într’o cuvântare a sa asesorul consistorial Nicolae Ivan — cere jertfe, binele obştesc cere soldaţi credincioşi, binele obştesc cere iubire pentru deaproapele, binele obştesc cere muncă desinteresată, binele obştesc cere lăpădarea de sine şi mai presus de toate interes cald pentru viaţa culturală şi economică a ţăranului, fără care noi cărturarii n’avem titlu de a fi şi rost de a trăi. Dela uscături şi capete seci — fie acelea şi cu buzunarele pline—dela cei ce n’au inimă şi suflet pentru durerile unui neam istovit, să nu aşteptăm mântuirea şi regenerarea poporului, ci să trecem petite *'Pca peste* nişte buturugi uscate, ca peste nişte sălcii, cari neaducând roade să taie şi să aruncă în foc.“ Să ne desbrăcăm deci de haina invidiei urâte, care de atâtea ori subsapă la temelia acţiunilor noastre de binefacere pentru massa mare a poporului nostru, să ne îndreptăm paşii noştri, în aceste momente de grea ispită, spre tot aceea ce ar fi în interesul binepriceput al poporului nostru. Niştinţele intelectualilor noştri să fie îndreptate spre tot aceea ce ar putea naşte regenerare în sânul poporului nostru mult cercat. Ghimbăşanul. FOILETONUL «GAZETA TRANSILVANIEI» Păzitorul, înainte de a fi aşezat pământul, Domnul se purta prin necuprinsul văzduhului, împreună cu Sf. Petru. Pacea fără de începuturi stăpânea pretutindeni, că nu era nici viaţa nici moarte, iar dracul trăia jigărit, căci omul încă nu fusese zidit, şi păcatul nu încolţise. Şi odată s’a fost odihnind Domnul pe un nor, împreună cu Sf. Petru. Atunci iată că se apropie necuratul, îşi încrucişa labele şi capul, în care clocotiseră gânduri de răsvrătire împotriva ziditorului, se plecă. Graiul lui prefăcut cerşia iertare şi ridicare dintru întunerec. Faţa Domnului se întoarse dela el, şi urechea lui care aude totul nu vru s’audă glasul care ascundea cugetul vrăjmaş. Sfântului însă prinse a-i fi milă de fostul înger. Se uită cu jale la trupul lui rCel jigărit şi prinse a doborâ lutul de pe el cu vârful băţului. 5 »Ia te uită, Doamne, cum a ajuns. Mila şi răbdarea ta e fără de margini«. Domnul îşi încruntă privirile-i sfinte. Suflă lutul de pe băţul pe care sfântul voia să i-l arete şi se depărtă puţin. Iară dacă lutul acesta fu desprins de pe băţ de sufletul sfânt al Creatorului şi căzu în văzduh, prinse a se rostogoli şi a creşte. Ci, văzând îngerul cel isgonit că nu mai află iertare, se întoarse în adâncurile întunerecului. Sufletul lui ticălos ardea de dorinţa ucigaşă a răsbunării. Ochii vicleni îi scăpărau de ură. Ghiarele i se încleştau şi toată făptura lui tremura. »Trebue să fiu şi eu stăpân peste împărăţia întunerecului, şi de-acolo să-mi arăt puterile!« »Mărire vreau, mărire !« Şi glasul i se înecă de mânie. Peste câtăva vreme iarăşi porni Domnul şi cu Sf. Petru ,prin haos. Dacă văzură bobul de lut, care se rostogolea într’una, se aşezară pe el. Şi stătea Domnul cu mărire şi privia peste necuprinsul văzduhurilor, unde avea să aşeze vieaţă şi să aprindă lumină. Diavolul se apropie. Dorinţa de mărire îl făcea să îndrăznească. Voi să sfărâme lutul pe care era aşezat Creatorul şi cu Sf. Petru şi îşi împlântă ghiarele într’ânsul. Dar cu cât s’a fost opintind acela, în capul căruia încolţiră cele dintâi gânduri de vrăjmăşie şi a fost trăgând să sfarme lutul, cu atât acesta creştea. Un glob se rostogolea acum în văzduh, strălucind de strălucirea privirilor celor sfinte ale Domnului. Vieaţa şi fericirea, lumina şi bunătatea erau acum înfăptuirea gândurilor Părintelui ceresc, şi diavolul trebui să se ascundă, pentru ca ura împotriva binelui şi luminei să nu-i mai ardăsufletul. Dar dorinţa ucigaşă care îl mâna cătră mărire îi dete din nou curaj. Şi iarăşi se apropie şi îşi încrucişa labele, plecându-şi ochii, spre a-şi ascunde ticăloşia sufletului. »De pe trupul meu a fost luat lutul acesta, pe care tu ai aşezat viaţă«. »Cu care ar fi să-mi dai şi mie ceva din cele ce sunt pe el«. Şi grăi Domnul: »Tu n’ai drept să te atingi de nimic. Viaţa şi lumina date de mine au făcut splendoarea lutului mort«. . »Dacă tot ce e viaţă şi lumină e al tău, atunci să fie al meu tot ce va muri«. »Să fie« Şi dacă aruncă Domnul sămânţa vieţii peste lutul cel sterp şi pustiu, îndată încolţiră flori şi ierburi. Crinii cei gingaşi se lăsară mângâiaţi de cele dintâi raze de soare, pe cari le culeseră în potirele lor albe ca cel mai curat argint şi ascultară cele dintâi poveşti, ce fură purtate de zefiri. Cicoarea prinse cu ochii ei albastrul cerului nemărginit şi când se lăsă cea dintâi noapte peste lume, închise pleoapele şi adormi, visându-se purtată pe o scară de smarald cătră cer. Şi acolo văzu pe Domnul îmbrăcat în haine de raze, şezând cu mărire pe jilţul lui de argint. »Să-ţi rămână hăinuţele albastre, ca cerul — grăi Creatorul cu blândeţe — şi toţi câţi te-or vedea, acolo jos pe pământ să-şi ridice ochii cătră cerul în care îşi pot pune nădejdea«. Fluturaşii, albinele, pasări cu pene în felurite feţe, dobitoace şi mai apoi omul fură aşezate ca să se bucure de bunătăţile hărăzite de Dumnezeu. Diavolul însă nu stete fără de lucru, începu să semene vrajba şi să pregătească peirea vietăţilor. Scoase pe pământ stejuri, pe cari să nu poată creşte nimic. Domnul însă făcu să răsară şi să trăiască, sfredelind piatra cu rădăcinile lor, brazii cei vecini, împodobiţi cu verdeaţă, mestecenii albi, fagii Şi alţi conaci. Pe stâncile cele mai înalte De peste săptămână. Săptămâna trecută, Marţi s’a întrunit comitetul naţional In Cluj. Despre cele, ce s-au desbătut şi hotărât s’a dat următorul comunicat: Comitetul executiv al partidului naţional român a ţinut în Cluj, la 4 Octomvre n., sub prezidenţia dlui Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele partidului, o şedinţă plenară, la care au luat parte Dr. Teodor Mihali, preşedintele clubului parlamentar al deputaţilor naţionalişti, Dr. Vasile Lucaciu, secretarul clubului şi al comitetului, şi alţi 17 membri ai comitetului executiv. Comitetul executiv s-a ocupat înainte de toate cu afacerile curente ale partidului. Apoi a luat cunoştinţă de raportul d-lui Dr. Iuliu Maniu asupra situaţiei politice. D-l Maniu a constatat, că prigonirile de natură politică şi manifestările sistemului politic de azi, păgubitoare pentru dezvoltarea poporului român, menţin şi acum situaţia nefavorabilă intereselor poporului român. A rugat apoi comisiunea specială aleasă într-o şedinţă premergătoare,să prezinte propuneri concrete în ce priveşte acţiunea politică, pe care partidul naţional român va trebui să o inaugureze în timpul cel mai scurt pentru schimbarea acestui sistem politic. Luându-se în considerare împrejurarea, că comitetul executiv nu poate fi convocat pentru fiecare chestiune de actualitate politică, comitetul a ales din sânul său o comisiune mai restrânsă, cu mandatul de a rezolvi chestiunile curente ale partidului, de sine înțeles sub rezerva aprobării ulterioare a comitetului executiv. In comisiunea aceasta au fost aleşi, în afară de deputaţii români naţionalişti, d-nii Dr. Vasile Lucaciu, Dr. Aurel Vlad, Dr. Liviu Leményi.