Gazeta Transilvaniei, februarie 1911 (Anul 74, nr. 24-46)

1911-02-01 / nr. 24

f Mr. 24. Aimul LXXIV. ^SjBn u iimi-Marţi, Braşov, în 1 (14) Fefer. s9ii. Apare în fiecare zi de lucru. Abonamentul: pentru Austro-Ungaria pe an 24 cor., pe ’/î an 12 cor., pe V4 an 6 cor. Pentru România şi streinătate pe an 40 franci, pe V2 an 20 franci, pe '/î an 10 franci. Număr de Duminecă 8 franci pe an. Redacţia, Tipografia şi Administraţia: BRAŞOV, PIAŢA MARE Nr. 30. Telefon: Nr. 226. 1Pentru Braşov pe an 20 cor., pe/2 an 10 cor., pe/4 an 5 cor. Cu dusul acasă: abonamentul regulat. Un număr 10 bani. Inserate: un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese după tarif şi învoială. — Reclame pe pagina a 3-a un şir 20 bani. Votul secret. Iii. (v. md.) Se zice cu tot dreptul, că nu e mai mare nedreptate, decât cea care se săvârşeşte sub scutul şi la umbra legilor. Tot astfel şi cu votul secret. E mai bună de zeci de ori o alegere pe faţă, decât o alegere cu vot secret, unde însă secretul votului e numai o aparenţă, un „humbug“ înainte de asta cu un deceniu şi jumătate călătorind prin România, am dat în vorbă cu un cetăţean român asupra lucrurilor politice. Intre altele a venit vorba şi despre felul alegerilor din ţară, unde bineînţeles e introdusă votarea secretă. Mi s-a plâns fratele din România cu amar asupra felului cum se eludează secretul votului în ţara românească. Şiretlicurile şi apucăturile studenţilor, cari stau în faţa examenului de maturitate, de-a prinde fesele, sunt nimica, pe lângă manevrările oposiţiei întru a afla deja înainte de alegere, că ce fel de bilete sau sediile de votare întrebuinţează guvernul Căci de la asta atârna totul Dacă oposiţia a reuşit să afle formatul şi hârtia biletelor guvernamentale, atunci la moment face şi partidul oposiţional bilete la fel şi guvernul nu ştie că cutare alegător cu cine a votat. Din potrivă însă e vai de alegătorul dependent încâtva de guvern, dacă din unele semne secrete aplicate pe sedulele de votare sau în general din formatul ei observă guvernul că cutare nu a ţinut cu el. Un astfel de simulacru de votare secretă avem şi noi la alegerile municipale. Cine a luat parte la astfel de alegeri s’a convins că administraţia, cu ochii în patru, totdeauna e în clar că cine cu cine a votat. Aşa că de multeori te miri că de unde a putut să calculeze cu atâta precisiune că oare câte seduile trebue să respingă pe lângă motive de multe ori ridicole, ca totuşi să reuşască lista guvernamentală. Nu e mirare deci, dacă popoarele mai civilisate din apus s’au cugetat mai de mult asupra mijloacelor prin cari să eschidă cu totul putinţa violării secretului votării. In Franţa încă se face votarea cu şedule. Pentru ca să se încunjure orice abuz, în preajma alegerilor din urmă s’a făcut propunerea ca guvernul să pună la disposiţia tuturor alegătorilor cuverte absolut la fel. Fiecare alegător apoi îşi vâră şedula lui de votare în o astfel de cuvertă şi o predă comisiei scrutinătoare, care astfel nul poate şti că pentru cine şi-a dat votul cutare alegător. Tot străduinţa de a micşora şansele oricărui abus o denotă şi sistemul folosit în Serbia. Aici sunt puse pe masa de scrutiniu atâtea urne câţi candidaţi sunt în respectivul cerc electoral. Alegătorul vine lângă urnă cu un glob în mână şi băgând mâna pe rând în fiecare din urnele de pe masă, lasă globul în urna, care poartă numele candidatului pentru care vrea să voteze. Nu am informaţii că pare întrucât corespunde acest sistem esenţialei cerinţe de a asigura secretul votului. Putinţa de a abusa e dată însă. Nu trebue mare invenţiositate ca guvernul să afle cu siguranţă că cine cu cine a votat. N’avem decât să ne închipuim caşul, când guvernul dă ordin la partisanii săi ca să arunce astfel globul în urnă, încât urechile trenate ale bărbaţilor săi de încredere să ştie cu siguranţă în care urnă a picat globul. Nu e de lipsă decât să se dea ordin ca alegătorii guvernamentali să facă intenţionat puţin zgomot când vâră globul. Se înţelege de sine că opoziţia se va feri ca de foc ca să facă zgomot şi se va insui ca să nu se ştie nimic, că în care urnă a vârât globul. Dar tocmai prin faptul acesta se vor horda. Căci îndată ce bărbaţii de încredere nu vor putea deosebi că în care urnă a căzut globul, vor fi siguri că respectivul a votat cu opoziţia. Sistemul acesta are însă şi netăgăduitul favor. Anume că să poată întrebuinţa şi din partea analfabeţilor. Dacă se face cunoscut fiecărui alegător că de urna roşie e a guvernamentalului, iar cea albă a oposiţiei, şi cel ce nu ştie ceti şi scrie poate să voteze. Din potrivă toate celelalte sisteme sunt întocmite numai pentru ştiutorii de scrisoare. Astfel e sistemul englez, care abstrăgând de la acest singur cusur, mi se pare cel mai perfect sistem de votare secretă. In Anglia votarea secretă se face în felul următor : Fiecare alegător se presintă în faţa comisiei care îi pune la dispoziţie o şedulă de votare, pe care sunt scrise deja numele tuturor candidaţilor pentru cercul respectiv. Alegătorul ia şedula şi se retrage într’o odaie separată, unde nu-l vede nime numai D-zeu. In odaia aceasta alegătorul face apoi semnul crucii înaintea numelui acelui candidat pentru care îşi dă votul, îndoaie apoi şedula şi se întoarce în odaia comisiei scrutinatoare, şi în faţa acestora aruncă şedula în urnă. Iată un sistem am putea zice perfect, unde eeschisă şi putinţa unei violări a secretului de vot. Anglia şi instituţiunile ei sunt vecinie pe buzele puternicilor zilei din patria noastră. Aşi sta să jur însă, că dacă cândva va fi din nou actuală şi în Ungaria reforma electorală şi chestia votărei secrete, şoviniştii noştri îşi vor uita cu totul de simpatiile faţă de FOILETONUL « GAZETA TRANSILVANIEI» Nitză Spanac. — autorul Părerilor Libere — O execuţie analitică literară de Aurel C. Popovici. I. întrebasem, în primul meu articol din acest ziar, cine sunt oare acei domni «oţeliţi» în faimoasele «Păreri Libere» ? De înjurat, vitejii din tufă ne înjurară luni dearândul, însă numele dumnealor cele interesante tot nu ni le-au descoperit nici până în ziua de astăzi. Dar noi le ştim, şi atât ajunge, înainte dar de-a întră în discuţia subiectului, trebue să anticipez resultatul cercetărilor mele de până acum... Pierzând adică câteva ceasuri cu lectura unui volum al d-lui Chendi — volumul poartă titlul «Impresii» şi a apărut în «misericordioasa» tipografie Minerva, la 1908 — am făcut o interesantă descoperire. Eu adică eram nedumerit de chestia de a se şti cine o fi introdus în «Tribuna» expresiile: «firi oţetiţei, «grandomani năstrujnici», «oameni desvlăguiţi», «cinste de cugetare şi de simţirea ş. a. expresii parte slavoneşti, parte ridicole. Auzisem de mult că autorul «Părerilor Libere ar fi faimosul d. Chendi, că acest «valoros om de litere»... ar fi adevăratul iniţiator şi diriginte al minunatei campanii «oţelite». Nu-mi prea venea să cred, pentru că d. Chendi se încurcase mai mult în literatură și nu mă gândeam că acum ar fi având de gând să dea gata și politica națională. — Apoi până mai alaltăeri eu nu-mi aruncasem nici o singură dată ochii în vreuna din «operele» sale. Dar după ce cetii — până în capăt! — un volum al său, iată ce contribuţii pot aduce acum în chestia oţetiţilor. La pagina 64 d. Chendi disertează — fireşte, alandala, ca totdeauna — despre «nervii desvlăguiţi»; la p. 272 zice despre d. Ovid Densuşianu că «este astăzi cel mai năstrujnic detractor al Junimii» ca şi »răposat»/ părin/e/e său»... (— tot aşa scriu şi «literaţii» evrei din România). La p. 191 exlamă — căci mai ales în exclamaţii e foarte «spirituel» —: «Casă Rurală? Vot universal? Da! Vrem şi noi ! Dar mai întâiu firi mai drepte, firi mai oţelite»... Iar la pagina 148, într’o frază cochetă el ne vorbeşte de «onestitatea de simţire a altora»... bineînţeles: «a altora» — căci experienţe personale nu are. Mai notez aici o expresie frumoasă a d-lui Chendi: «nebleznic»... adică un om în felul lui Spanacchendi. Expresiile e vlăguit, năstrujnic, neblesnic, — uzitate prin mahalalele Bucureştilor pe unde mai trăeşte un număr oarecare de Bulgari şi de Ţigani — precum şi expresiile «firi oţelite» şi «cinste de cugetare şi simţire» sunt azi caracteristice pentru «stilul» d-lui Chendi. Mărturisesc însă că în privinţa înţelesului adevărat pe care-l va fi având sugestiva expresie mitocănească «nebreznic» nu prea sunt sigur; mie, ea-mi face impresia că echivalează cu «bleg şi obraznic»... Care va să zică mai toată zăpăceala, mai toată discordia şi cearta din vremea din urmă ni le-a produs un Chendi! Se poate o mai mare rușine? Se poate o mai mare lipsă de seriozitate din partea celor ce au dat «Tribuna» pradă «logicei» unui Spanacchendi? Dar de aci înainte, urmărind numai pe d. Ilariu, nu prea avem motive de indignare, ci abundente motive ilariante. .. Insă înainte de a vă arăta nenumăratele prostii, pe cari le-am găsit în cartea de care vorbesc, trebue să fac o mică paranteză. Eu am o slăbiciune învechită — de care nu pot scăpa: îmi plac analizele... Pe când eram în gimnaziu, îmi plăceau mai ales analizele gramaticale, sintactice, stilistice. Mai târziu, m’am ocupat cu fel de fel de alte analize. Ceace trebuea să facă din mine un «cap zăpăcit», — cum mi-a zis d. Chendi, mai ales pentru un spirit atât de pătrunzător, de fire şi limpede ca al criticului nostru Ilariu Nebreznic. Ii zic astfel, şi va trebui să-i zic şi altfel, numai pentru că nu vroiu să aud că şi eu, care sânt un bun creştin, aş fi »luat numele d-lui Chendi în deşăbr..., după cum se plânge, că au păcătuit »păgânii«.... dela »Gazeta Transilvaniei«. Eu sânt unul dintre acei puţini oameni în ziua de azi cari susţin, cu anumite argumente, că în ordinea morală sau sufletească a vieţei (în filosofie, religiune, morală, politică, literatură şi artă) se petrec foarte puţine schimbări esenţiale, se ivesc foarte puţine idei originale în înţelesul obişnuit al cuvântului »originalitate«. Cele mai multe idei ce ni se par moderne au, dacă cercetezi origina lor, o întreagă istorie, în orice caz o origină mult mai veche decât ce bănuesc toţi câţi ameţesc lumea cu strigătul lor »originalitate«. Mai întâi, că este absurd să ceri unui scriitor care nu are nimic original în mintea şi sufletul său, »să fie original«. — O asemenea pretenţie e tot atât de inteligentă ca şi când ai recomanda unui biet pitic: »să fie uriaş«] — Cum o să fie, cum o să devină el uriaş? Doar umflându-se ca broasca din fabulă. Şi ce o fi câştigând cultura adevărată dacă toate broaştele »literare« o să se umfle în »originalitatea« lor? Oameni cu idei într-adevăr originale au fost şi sânt foarte puţini în lume. Eu cred că proporţia aceasta îşi are rostul ei, şi nu noi oamenii o putem schimba vreodată. Ce s’ar alege dintr-un neam, ce s’ar alege din toată omenirea dacă fiecare domn individ ar fi un »original«?.~ Ar putea să existe oare o naţiune alcătuită numai din cetăţeni unul mai original de-