Gazeta Transilvaniei, martie 1912 (Anul 75, nr. 48-71)

1912-03-01 / nr. 48

Pagina 2. Ion Borda. »Şi simt trecând a morţii în­fiorare«. Aşa cântai numai cu câ­teva luni în urmă sfârşitul necu­noscuţilor eroi, pe cari îi aşteptai să răsară din mijlocul neamului tău, ce stă »în mută îngenun­­chiare«. Iar moartea, şi ea duş­mană mai mult nouă decât duş­manilor noştri, pare că s-a te­mut de glasul tău şi s-a furişat lângă cuibul abia clădit pentru o viaţă întreagă şi te-a răpit, pe tine îna­intea tuturor. Şi te-a dus fără să fi şters încă odată cu dulcea ta privire urîta încruntătură de pe fruntea prietenului tău. Te-ai dus fără să-ţi fi auzit încă odată rîsul tău de co­pil, alintat de toată lumea, care trebuie că suna şi mai argintiu a­­cum, de când îţi aduseseşi în casă fericirea vieţii tale; fără să fi pu­tut lămuri de ce o neînţeleasă sfi­ală m-a ţinut atâta amar de vreme departe de tine, ca să nu fur nici o clipă din viaţa celui mai can­did om, când el avea acum pentru cine să o trăiască. Şi cum îngerul Mângâierii a voit să mă cruţe şi mi-a adus ve­stea morţii cu două zile mai târ­ziu, pentru ca să port cu două zile mai puţin amintirea morţii tale, ce mă leagă de trecut şi deci de viaţă, nu pot sta în clipele acestea în preajma mormântului, ce te va primi în tăcerea lui etern înfioră­toare. * Am fugit dintre oameni, — ca şi când ei te-ar fi omorît, — şi m-am oprit aici în mijlocul pă­durii. înaintea mea e o vale, o uriaşă groapă. Şi stau lângă un tînăr stejar la marginea cărării, martorii câtorva clipe de neferi­cire, de care tu ştiai, stau şi plâng după tine. Şi deşi blestemul lumii aces­teia n-a lăsat, ca aerul să poarte şi gândurile oamenilor în valurile sale, îmi trimet totuş sufletul meu, îngenunchiat pentru un moment în faţa tiranicei morţi, să te însoţea­­scă la locul tău de odihnă. Văd cum te duc prietinii în tânguiosul glas de clopot. II aud şi eu, şi-l aude şi pădurea aceasta miloasă, care vâjăie şi-şi trimete imnurile sale funebre în coastele dealului, de unde ele s-afundă şi se pierd în tainicul murmur al pă­mântului. O suflare plină de groază trece peste pământ. Pare că el se zgu­duie în sprijinul său nevăzut. Căci norii pribegi aruncă uriaşe umbre peste câmpiile amuţite, ca şi când ar vrea să ascundă groapa ta dina­intea vederii cioclilor. Şi frunzele veştede vin învălmăşite de peste deal şi din vale şi fug pe cărări încolo departe, îngrozite de ce se săvârşeşte acum lângă mor­mântul tău deschis. Şi arborii îşi clătesc vârfurile şi-şi tremură toate ramurile şi vîjăie în cer ameninţă­tor spre cerurile înalte: »Pe-acesta nu trebuia să ni-l luaţi« !... Acum te cobori în pământ, încet, atunci, în Necunoscut, întreagă viaţa pare că a stat pe loc: nici firul de iarbă n-a mai crescut, nici vân­tul n’a mai suflat, nici gând de om nu s’a născut. Pe toată întin­derea lumii e o clipă de jale: la­crima Pământului după tine! Apoi dintre bulgării de ţărână, cari te-a­­copere, se desface iarăş Moartea cu­ a­­ripile întinse şi tristă şi plânsă o ia in lumea întreagă, să împlinească po­runca celui Necunoscut, cunoscător a toate. Necunoscutul? E-un glob de întuneric. Noi stăm în mijloc. Şi pe cerurile lui ard lumini. Una câte una se sting, şi tata şi mama şi alţii şi se tot întunecă. Iar acum te-ai stins şi tu şi pare că întune­­recul s’a făcut mai des şi mai ne­gru, ca atunci, când au murit mama şi tata. Şi se va întinde şi peste noi şi nu vom şti unde-am fost şi unde vom fi. Moartea numai va trăi vecinie! Iar din noi oamenii numai ce­­ea ce am muncit pentru binele şi fericirea altora: scânteile sufletului nostru prinse-n slovele cărţilor. Tu câte inimi nu ai înseninat cu cântecele tale, cari sânt ale bu­curiilor şi durerilor nevinovate ? Câţi ochi nu ai învăpăiat, când răpit de furtuna pornită de Sămănătorul unui mare viitor, ţi-ai acordat şi tu harfa pentru cântece de vitejie: când voiai lupta, tu, care erai o creaţiune a celei mai curate nevi­novăţii ? Câte speranţe ai deşteptat cu pătrunzătoarele tale studii asu­pra limbii şi literaturii noastre ? Cu ce gingaşă înţelegere a unui suflet de poet te-ai apropiat de I. Popo­­vici — Bănăţeanul, cel fără de no­roc. Căci tocmai acum a trebuit să cadă condeiul din mâna ta, care erai cel mai chiemat să-i strângi într-un volum opera întreagă, tu, care nu te-ai gândit să ţi-o strângi la un loc nici pe a ta. Şi câte vieţi nu ai îmbogăţit cu sentimente şi gândiri nouă, când ai cântat în anii aceştia din urmă atât de ascuns, ca şi când ai fi cântat numai pentru tine, fericirea şi idilica dragoste ca din poveşti? Şi oare ce gingaşe taine ascunde cântecul tău de le­­bedă, acea feerie „Ileana“, care pre­­vestia un mare viitor modestului autor ? Cine să ne mai tălmăcească pe cei mai mari genii ai literaturii uni­versale, pe Goethe şi pe Shakes­peare ? Cu cine să mai schimbăm noi, prietenii tăi, o vorbă cuminte şi aşezată, care totdeauna căuta să împăciuiască, asupra dramelor mo­derne ? Unde să găsim pe-al doilea, care să vadă în adâncimile vieţii noastre, pentru ca să poată găsi „o mare destrăbălare morală şi o straşnică dărăpânare socială“, cum le vedeai tu cu câţiva ani în urmă, păstrându-ţi totuşi sfiala de-a le spune în faţa tuturor? Şi oare se va mai găsi al doilea dascăl român, care după hotărîtoarele succese li­terare, ce le-a avut, dar după de­cepţiile, ce le-a îndurat din partea editorilor, cari şi astăzi sunt lipsiţi de înţelegere, să vrea totuş, ca tine, să muncească numai pentru şcoală zicând, că „e poate mai bine a te dedica cu totul acestei munci de mijlocire, de răspândire, de des­facere... a culturii“? Şi câte comori de gândire nu ascund încă scrisorile tale, pe cari le scriai îmbrăcând ideile în umorul acela delicios, ce înnalţă sufletele şi înviorează curaj­ul şi dorul de muncă şi de viaţă! Cu această parte a muncii tale vei trăi vecinie. Şi totdeauna se vor găsi între tinerele generaţii ce ne urmează, suflete înţelegătoare, cari vor ceti cu dragoste şi cele scrise de tine. Nici unul din ele însă nu va putea simţi fericirea, pe care-o simţeam şi eu şi cei ce te-au cunoscut, când ne vorbiai, sau când râdeam împreună şi de năcazurile şi de bucuriile noastre... * In molcomul freamăt al pă­durii aud ritmul sinistru al lovitu­rilor de topor. Foşnet de frunze, scâncete de aşchii, vaietele crengi­lor ! Se taie pădurea. Li se fură dealurilor sufletul, căci sufletul lor e-n vâjâitul arborilor şi-n verdeaţa lor şi-n ofilirea frunzelor şi-n că­derea lor şi-n mugurii din anul, ce vine. In razele apusului de soare văd lucirile topoarelor şi văd şi pe tăietori. Numai omul se duce fără să ştie cum şi unde. Şi te-ai dus şi tu, prieten drag, şi acum nu mai ştii ce eşti şi cine a rămas pe lume, şi nu vei şti cine vine după tine. Ci eu sunt încă­­om şi vreau să mă despart de tine, ca altădată în viaţă. Cum stau răzimat de ar­bore îi dau Unxv sărut, să ţi-l ducă pe supt pământ în groapa cea rece, deasupra căreia vor răsări flori de primăvară şi vor cânta păsările în locul blândului cântăreţ, care se odihneşte acum plâns de flori şi tânguit de pasări. Iar de cei rămaşi, nemângăia­­tul frate de suflet al adormitului în Domnul se apropie acum, târziu şi sfios, cu aceste cuvinte de mân­gâiere şi cu lacrimile sale. El îşi ia partea sa din crunta durere ce-o simţesc după stingerea seninului suflet, care a sălăşluit în prietinul său drag, Ion Borcia. Braşov, 28 Februarie v. 1911. Al. Bogdan. — Dar c® e acest nou corp mental ? — Corpul mental, alcătuit dintr’o materie şi mai fină şi mai subtilă decât corpul astral, e depositorul voinţii şi al inteligenţii. Prin transul se formează şi lucrează aceste două facultăţi prin­cipale. După cum voinţa e mai tare şi inteligenţa mai desvoltată şi mai superioară, vibraţiunile ce le produce şi le comunică celorlalte corpuri sânt şi ele mai lămurite, mai puternice şi mai superioare.... Admiţi, negreşit că vibraţiile intelectuale ale unui Platon ori Socrate nu sânt ca ale ori­cărui om de rând, precum voinţa unui Cesar ori a unui Napoleon nu e egală ca cea manifestată de un burghez oare­care. Aceasta provine din cauză că, la unii ca şi la alţii corpul mental sau inteligenţa — cum se zice de obiceiu,— are grade diferite pe planul intelectual. — Şi care-i destinul acestui corp mental ? — După evoluţiunea mai mult sau mai puţin prelungită pe planul astral, corpul astral dispare şi el, cum corpul fisic şi cel eterian au dispărut pe planul material. Atunci corpul men­­tal, pus în libertate, începe evoluţia sa pe planul mental, precum corpul fisic şi-a îndeplinit evoluţia pe planul ma­terial şi corpul astral — pe planul astral. — Şi apoi? întrebă d-l Levy pe straniul său interlocutor. — Apoi, acelaş fenomen se repro­duce pe planul mental!... — Dispare şi el, la rândul său? —­ Da, dispare şi el, pentru a pune în libertate corpul cauzal. — Dar, ce este acest nou corp cauzal ? — Corpul cauzal e oare­cum chi­votul sufletului, cum ziceţi voi, de nu chiar sufletul însuşi şi pe care noi îl numim Ego sau conştiinţă de sine. Dar să nu te rătăceşti în subtilităţi care te-ar încurca şi te-ar aduce prea de­parte! Mărgineşte-te a şti acum, că acest corp cauzal supravieţuieşte singur distrugerei succesive a celorlalte corpuri, că numai dânsul durează in etern şi că numai în profilul lui se îndepli­neşte lucrarea tuturor celorlalte, pe diversele planuri ale universului. Fără îndoială cele mai multe suflete ome­neşti, deşi îşi păstrează după moarte identitatea însă nu-şi păstrează şi con­ştiinţa esistenţii lor. «Nemuritori, adecă suflete conştiente de nemurirea lor, nu sânt decât aceia, care încă din timpul vieţii fizice, au conştiinţa spiritualităţii lor, ce nu e tot una cu o simplă im­presie cerebrală». *) (Finea va urma). *) C. Flamarion „o. c.“ pag. 20 şi urmă­toarele GAZETA TRANSILVANIEI. Nr. 48-1912. La Situaţie- Mâne vor fi primiţi în audienţă, cum am spus, contele Csáky Albin şi Návay. In cercurile partidului muncii se crede, că amân­doi vor recomanda M. Sale reactiva­rea contelui Khuen. Vor mai fi ascultate părerile şi ale altor corifei politici, dar din opo­ziţie nu va fi chemat nime la palat. Da aci se vede, că M. Sa voieşte a pune la cale rezolvirea crizei prin po­litician­ din partidul muncii sau spri­jiniţi de acesta. Auffenberg. Cercurile partidului muncii sunt foarte năcăjite pe minis­trul de războiu, contele Auffenberg. Ci­că el poartă vina principală pentru căderea contelui Khuen. De aceea răs­pândesc felurite ştiri fantastice despre el. In »Pester Ll.« a apărut un articol, în care se afirmă, că Auffenberg ar fi înaintat la 1905 un memoriu la minis­terul de războiu, îrf care a făcut un plan pentru »pacificarea« Ungariei prin ocuparea ei cu armata. Aceasta ştire a desminţit-o Auffenberg. Acum partidul muncii vrea să pună la cale o demonstraţie contra lui. In 24 Martie c. să va lansa Dread­­neugth-ul austro-ungar Tegethof De la serbări se va obţinea total partidul muncii, arăntându-şi prin aceasta ne­încrederea faţă de Auffenberg. S’au mâniat văcarii pe sat... Externe. Ca răspuns la demersu­rile puterilor pentru încheierea unei păci între Italia şi Turcia ministrul de externe al Italiei va adresa puterilor o notă, în care se declară, că Italia nu poate renunţa la anexarea Tripolitaniei în schimb însă, că e gata să facă "con­cesiuni pe terenul religios, să plătească o despăgubire pentru domeniile statu­lui turcesc din Tripolitania și să ia a­­supra sa partea din datoria statului, care revine Tripolitaniei. — La ceremonia numirei lui Yuan­­şikkai ca președinte provizoriu al re­publicei chineze, care a avut loc alaltă­­eri în Peking, au asistat delegaţi ai ar­matei, flotei, comerţului şi numeroşi străini. Legaţiunile nu erau reprezentate. Yuanşikkai a citit o declaraţiune spu­nând că se va sili cu credinţă să ajute la propăşirea republicei, să înlăture in­convenientele celor cinci rase, cari con­­stituesc naţia. Yuanşikkai a încheiat ju­rând că se va retrage imediat ce pre­şedintele definitiv va fi numit, Din monografiile comunelor noastre, de Dr. O. Maior. III. Cu privire la la trecutul poporului nostru, incontestabil, că mari schimbări s’au petrecut sub împărăteasa Maria Terezia şi cu deosebire sub Iosif al II-lea, cari ar fi bine să le cunoaştem cât mai de aproape, anume cât mai de­tailat familiile înregimentate în graniţă după Conscriptions tabellen — nominal şi cu averea ce au avut ei atuncea, căci jeleri nu au prea luat, ci tot oa­meni liberi şi cu­ ceva stare. In satele din Bănat a silit poporaţiunea bejenară să se aşeze­,în sate mari, regulate, dă­­râmându-le bordeiele şi cocioabele de mai nainte sau formând sate noui cu locuitori liberi aduşi din alte părţi şi dotându-i cu pământ suficient de hrană cel puţin pentru o generaţiune — două. Noi am fi dorit ca păr. Buşila să-i fi căzut sarcina descrierei Orlatului ca centrul­­principal al regimentului I, unde trebue să se găsească multe­­acte im­­p­ortante. Este curios faptul că comuna Nicolinţ a rămas clăcaşă — iobage — deşi situată numai la 12 k­m depărtare de Biserica Albă, care oraş era sediul statului regimentului german-banatic, compus din 70# sârbi 23# români şi numai 7% nemţi. Aşa zicând comună rămasă iobage la porţile oraşului pur grăniceresc şi cari au fost motivele ne­­înregmentărei lui. De altfel Românilor iobagi din comitatele Caraşului, Timi­şului şi Torontalului s-a dat la 1781 Urbariul legislator al sarcinilor, tipărit in limba română. Cu iobagii români administraţia civilă făcea in zilele de clacă casele şi acareturile necesare şi ogoarele pentru noui musafiri a şvabilor şi lotringenilor, italienilor etc., iar nemţii dacă puneau şi ei mâna la construirea casei lor proprie, lor li se plătia munca în bani şi li s-au dat loturi tot mari de câte 40 jugăre şi în pământurile cele mai bune. Contra Românilor dosiţi şi a bufanilor au recvltat brigăzi întregi şi-i ţinea în cordon de 40 de zile. Ro­mânilor li s-au dat urbariul şi sarcinile militare cu graniţa ca să apere pămân­turile cu spesele lor proprii. învăţătorii lor cei mai buni au fost siliţi să ia nemţoaice de neveste, pentru a-i ger­maniza cu totul, şi a le da o educaţie specific germană-austriacă. In luptele cu Turcii au rămas pe câmpul de onoare 11 din 38, iar 3 au venit schi­lozi, iar în războiul cu francezii au ră­mas pe loc 16 şi 3 răniţi din 35 ple­caţi în 1793—1801, şi 2 morţi în 1805, 4 morţi in 1809 din 26, şi 1 mort în 1812 — sau în total 37 morţi şi 8 răniţi din o singură comună Sân Iosif iar­ din comuna Maidan au ple­cat la bătaia cu francezii 38 şi au pierit 19 din ei. Dar in fine, suntem stăpâni iarăşi pe pământul, care l-am avut. Să vedem cum îl ştim folosi şi cultiva. Despre cultura lui, Benigni în statistica grani­ţei militare ardelene de la 1816 — zice — «Die Acker bei den Walachen sind in zwei «Calcaturen» getheilt» — adică, terenul este împărţit în 2 călcături sau 2 câmpuri. Păr. Buşila zice, că din teritorul comunei Sân Iosif de 3400 jug., 694 jug. sunt arături, 71 jug. grădini, 1537 jug. fânaţe, 206 jug. pă­şune, 824 jug. pădure şi 65 jug. ne­productiv. Grâu de toamnă s a sămâ­­nat mai întâi în Sân-Iosif în toamna anului 1905, de vre-o 8 proprietari, ur­mând pilda Sângeorzenilor, cari îl să­­mânară cu un an înainte. De­oare­ce nesămănând încă mulţi inşi, îi mâncară pasările şi azi nu mai samană nime. Napi de vite a sămănat mai în­tâi preotul în 1904 şi de atunci se practică cultura lor. Trifoi a sămănat prima dată notarul Stössel (jidan) în 1896 cu foarte bun rezultat. De atunci se mai sămănă, dar de foarte puţini inşi. Luţernă încă se samână cu rezultat bun, dar prea pu­ţină. Va să zică, oamenii noştri de acolo stau încă şi astăzi pe lângă sis­temul bienal, unde erau acum 100 de ani! In 1883 s-au sămănat în hotar 20 jug. cu grâu, 4 cu secară, 3 cu orz 120 cu ovăs, 2 cu hrişcă, 12 cu câ­nepă şi 14 cu cartofi sau barabule. Pomi fructiferi încă nu sunt, numai în 1905 a adus preotul câteva altoi de pomi fructiferi, iar pân’ aci mare parte a grădinilor din sat erau nefructifere. Apoi tocmai în regiunea răcoroasă de munte reuşeşte perfect orzul de pri­măvară, care se cultivă până la marea Albă; reuşeşte ovăiul, cartofii, inul, merii, prunii etc. şi chiar porumbul scorumnic, apoi mult mai bine trifoiul roşu, decât lucerna. Cât de departe sunt conducătorii noştrii de prin satele de munte şi dela câmp, dela perceptele germanului: Viel Futter, viel Dünger,­­ viel Dünger, viel Geld, sau pe româneşte ai nutreţ mult, produci gunoiu mult, ţii vite bune şi capeţi şi bani destui. Con­ducătorii noştri de astăzi se pare a fi înapoia foştilor căprari şi führeri din graniţă, cu toate studiile lor acade­mice, căci în graniţă sa dedea o mare atenţiune pomiculturei.­­ Comuna Orlat posede 1112 jug. arătură, din care tot după sistema bie­nală cultivă 460 jug. cu grâu, 70 jug. cu secară, 10 cu ovăs, 10 cu orz, 10 cu cânepă, 4 cu trifoiu, 3 cu măză­­riche, 550 jug. cu cucuruz, 30 cu car­tofi, 3 jug. cu sfecle de nutreţ; legume prăşesc foarte puţine, poame de ase­menea, dar cumpără nutreţ de la satele vecine de circa 1500 fl. pe an, şi au 526 jug. păşune şi peste 7 mii (7306) jug. pădure. Insă autorul ne spune, că bucatele, ce se produc pe hotarul Orlatului, nu sunt de ajuns ca să hră­nească pe locuitorii acestei comune, nici fânul cu otava nu sunt îndestulă­toare pentru hrana vitelor în timpul iernei. Credem şi noi aceasta. Dar cum ar fi, dacă ar trece la cultura alternă de 4—5 câmpuri, cu Introducerea trifoiului şi sfeclelor, In rotaţiunea ordinară, care le-ar da şi nutreţ şi bucate în de-ajuns,? deosebit de păşunile din munte, despre care vom vorbi deosebit. (Va urma). Concertul Ana Voileanu. Braşov, 13 Martie n. începem recenziunea noastră de­spre concertul mult promiţătoarei noa­stre artiste, Ana Voileanu, cu următoa­rele rânduri, pe care le-a publicat d-nul Rudolf Lasse­, mult apreciatul pianist şi compozitor braşovean, în n­ rul de ori seară al ziarului «Kr. Zeitung», în ajunul concertului: «Tânăra pianistă, d-şoara Ana Voileanu, mi-a cântat eri. Cine poate să ne redea fantazia F-moll de Chopin cu atâta bravură tehnică, cu atât a­­vânt şi foc, cu atâta pricepere artis­tică matură, — o putem numi o pia­nistă escelentă, şi cine e în stare să compună o fantazie românească atât de drăguţă şi cu un efect pi­anistic şi muzical atât de puternic — o putem numi un talent real. «Suntem în drept a aştepta cu curiozitate decursul concertului de as­tăzi şi cu deosebire impresia numere­lor mari ale programului ei: Schumann, Bach, dintre cari nu mi-a cântat ori nici unul. «Aibă o sală plină şi o primire atât de călduroasă, precum merită a­­ceastă artistă română atât de mult promiţătoare şi în acelaşi timp atât de modestă!» Elogiile de mai sus nu noi. Ro­mânii, le-am scris la adresa artistei, ci un om strein de neamul nostru, dar un muzician de primul rang, care este incontestabil d-nul Lassel.

Next