Gazeta Transilvaniei, septembrie 1912 (Anul 75, nr. 192-215)

1912-09-01 / nr. 192

Brașov, Sâmbătă , 1 (14) Septemvrie 1912. Anul LXXV, Nr. 192. Apare în fiecare zi de lucru. Abonamentul: pentru Austro-Ungaria pe an 24 cor., pe ys an 12 cor., pe Y4 an 6 cor. Pentru România şi străinătate pe an 40 franci, pe y, an 20 franci, pe y4 an 10 franci. ^ ^ ^ ^ ^ T I A, îî Pentru Brașov cu dusul acasă pe an 24 coroane. Fără dus acasă pe an TIPOGRAFIA ŞI ADMINISTRAŢIA­­ 1 20 coroane, pe yt an 10 coroane, pe y4 an 5 coroane. Un număr 10 bani. BRAŞOV, PIAŢA MARE Nr. 30. ee Inserate: un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese Telefon: Nr. 226. 11 după tarif şi învoială. — Reclame pe pagina a 3-a un şir 20 bani. Reflexiuni asupra vizitei ministrului Berch­­told la Sinaia. — Articol din afară. — Purparleurile de pace între în­­vingătoarea Italie a lui Garibaldi şi năvalnica semilună de odinioară încă tot decurg pe pământul li­ber al Elveţiei. Marele bolnav, — Turcia, cum prima dată o numise Moltke, — nici sub tratamentul de câţiva ani al junilor turci n’a pu­tut da spre bine. E paralizia pro­venită din vechi păcate şi crime pe cari Turcia le-a comis contra ei însăşi ingenunchiând popoarele şi naţiunile cu cari a venit în atin­gere şi sufocându-le în valuri de sânge ori­ce tendinţe spre liber­tate, cultură şi progres. Şi de doi secoli încoace succesiv şi, de acum înainte în tempo şi mai grăbit, vine geniul rău ce şi l-a luat în­­tr’ajutor să-i ceară espiarea fără­delegilor. Rumelia s a incorporat Bulgariei, Bosnia şi Erţegovina, ca un malum omen, imperiului nostru dualistic, având fiecare stat să-şi formeze la timpul său dreptul de posesiune asupra provinciilor incor­porate. Şi astăzi, după un războiu­l mai bine de un an cu Italia se desface din trupul Turciei iarăş un membru puternic : Tripolitania cu Cirenaica vor forma noile colonii italiene şi dimpreună cu ele înstă­pânirea în măsură mai mare a Ita­liei asupra mării Mediterane. La intervale mai mari sau mai mici, cum se întâmplă acum, Turcii, fraţi de semilună cu compatrioţii noştri, asistă la tristul prohod cum li se îmbucăţeşte împărăţia de pe trei continente, clădită şi susţinută pe sânge nevinovat, tirănie şi sclăvie. Şi marele bolnav,­­ din ne­înţelegerea duşmanilor săi trebue încă să trăiască, mai are zile. Căci de mulţi ani marile puteri euro­pene : Rusia, Austro-Ungaria şi En­­glitera cearcă a arunca sorţi asu­pra cămeşei muribundului şi încă nici una nu îndrăzneşte să-i ieie cămaşa, neîncrezându-se în succes, în câştigul de cauză. Şi spre ajungerea acestui scop se string alianţele între puterile interesate, cam­ de altă parte caută a-şi face mână bună cu vecinii bolnavului. Ministrul de ixterne al imperiului nostru în mare parte, dacă nu condus absolut de astfel de motive, a făcut vizita regelui Carol al României. Foile mondiale, aparţinând unei sau altei diviziuni a puterilor europene au interpre­tat aceasta vizită în termini foarte concilianţi. Au botezat­ o mai întâi vizită de curtoazie la curtea rege­lui României şi pe de­asupra i-au mai adaus obicinuitul calificativ di­plomatic de: în interesul păcii sta­telor balcanice şi al Europei. Politica externă a imperiului nostru la toate ocaziunile accen­­tuiază intenţiile ei pacinice faţă de statele din Balcani. Asigurări de natura aceasta auzim uneori şi din gura miniştri­lor Ungariei, cari avizând la peri­colul colosului de la Nord, stăru­esc pentru o prietenie, o alianţă subsemnată şi de popoarele celor două state, iar nu numai de gu­vernele respectivelor state, cari mai totdeauna nu interpretează dorinţa şi voinţa popoarelor. înţelegem, că în constelaţia actuală a puterilor europene Aus­tria, pentru realizarea tendinţelor ei politice, are mari interese de a-şi asigura pretinia României, în care mai mult ca ori­ce alt stat balcanic găseşte un puternic punct de sprijin. Şi să admitem, că in­­tenţiunile Austriei faţă de Româ­nia ar fi sincere, binevoitoare şi totuşi nu putem delătura dela noi bănuiala, că aceasta prietenie e nenaturală, forţată, este un si­mulacru, câtă vreme Ungaria prin descompunerea, nimicirea noastră, a celor de peste trei milioane de aici, urmăreşte totodată şi slăbirea şi îngenunchiarea României. Spre confirmarea acestei ches­tiuni n-avem decât să reîmprostăm unele fapte de mare însemnătate din trecutul apropiat şi din zilele noastre. In 1896, când Maj. Sa bătrâ­nul nostru împărat şi rege vizitase pe regele Carol al României în Bucureşti şi când România chel­­tuise milioane pentru primirea în­­naltului oaspe, lumea tresălta de bucuria întâlnirei celor doi capi încoronaţi, pe mult încercatul pă­mânt al României. Sfânta alianţă, pretenia şi dragostea vibra de pe buzele multora şi pe când toastele se ridicau şi şampania se golea întru fericirea şi prosperitatea ce­lor sărbătoriţi, a ţărilor şi a arma­telor lor, pe atunci în puşcăriile im­periului Austro-Ungar, aliat cu România, tânjeau fruntaşii celor trei milioane de Români din Un­garia, ai căror fii şi-au vărsat şi-şi varsă cu drag sângele pentru glo­ria tronului habsburgic şi binele patriei lor. Şi de atunci au trecut ani şi zile. Relaţiunile de dragoste şi prie­­tenie între România şi imperiul nostru dualist accentuate au fost la toată ocasiunea. Acum ziarele vieneze şi cele din Germania ba şi câte unu maghiar încărcau cu laude fără îndoială pe înţeleptul rege al României, viteaza-i, bine instruata-i şi disciplinata-i armată. Acum ofiţerii superiori de la fron­tiera celor două state se vizitau reciproc, făcându-şi cunoştinţe şi întărindu-se oare cumva în spi­ritul de camaraderie militară. Şi distincţiuni prea înalte din partea conducătorilor statelor urmau aces­tor întâlniri şi legături de frăţietate între ofiţerimea celor două state. Şi pacea şi frăţia s-a întărit, s-a sigilat şi s-a vestit în toată lumea alianţa dintre România şi Austro-Ungaria. Cine nu s-ar fi bucurat de a­­ceasta, căci două state vecine sun­tem ! O lovitură dată unuia, se repercutează şi asupra celuilalt, ori­cât de puternic ar fi unul din cele două. Şi iarăş ajutorul împrumutat, împreunarea puterilor celor două state, în momente de încercare, cărui atac inimic n-ar rezista şi nu l-ar respinge triumfător. Ce teorie frumoasă, ba ce halucinaţiuni vor răspunde toţi a­­ceia, cari au nefericirea să guste fructele acestei alianţe ! Să mer­gem înapoi la spada incrustată cu diamante ce au oferit-o compatrio­ţii noştri acum sunt 35 de ani confratelui lor Kerim paşa, ca să putem înţelege preţul alianţei şi al prieteniei ce-o caută astăzi Aus­tro-Ungaria României. Să mergem la corpul voluntar de săcui, cari pe acel timp voiau să năvălească în principatele române. Dar nu e necesar să mergem atât de departe, căci trăim sub darurile binefăcătoarei păci euro­pene şi sub scutul alianţei austro­­ungare­ române ! Oare nu suntem noi confraţii României aliate menajaţi şi curte­niţi prin legea lui Apponyi, care ne-a scos limba română din şcoa­­lele noastre poporale, supunânduni­­se învăţătorii la jurământ de fide­litate faţă de stat ca şi cum în­văţătorii noştri ar fi fost vreodată trădători? Oare tot în urma acestei legi nu s-a decretat închiderea unui în­semnat număr de şcoale poporale, menite a ne educa şi lumina po­porul? Oare legea congruei, adecă a întregirei salarului preoţesc din par­tea statului, n-a aruncat în partea inconştie şi târâtoare a preoţimei noastre semânţa nesubordinaţiunei faţă de autorităţile noastre compe­tente şi venalitatea? Dar „Cristifideles“ stors prin guvernanţii noştri, luminaţii sfetnici ai Maj. Sale, de la Părintele din Roma, n-a pus pupăză peste cola­cul dragostei dintre Viena-Budapesta şi Bucureşti !? Şi în urmă, dintre multele să mai cităm şi adunarea noastră de la Odorău, unde voinicosul fisolgă­­birău, impunând deputaţilor noştri a vorbi număroasei adunări române în limba maghiară, numai o clipă a lipsit, ca zeci şi sute de români nevinovaţi avându-şi dreptul garan­tat prin lege de a se folosi de limba lor să se scalde în sângele vărsat de necruţătorii şi îndârjiţii gen­­darmi. Să mai înşirăm alte şi alte zeci şi sute de cazuri de natura aceasta! O! alianţa aceasta, dragostea aceasta dintre România şi imperiul nostru ne costă pe noi Românii din Ungaria foarte mult. Cu toate suferinţele noastre nu ni permis o singură clipă să ne ne perdem speranţa intr-un viitor mai bun. Nu, căci deşi politica eu­ropeană face toate încercările spre a abate descărcarea furtunei, acea­sta multă vreme nu se va mai pu­tea împedeca. Şi numai atunci se va putea cântări valoarea alianţelor, numai atunci se va decide şi de soar­­tea popoarelor împilate. Momentul se apropie, să fim deci pregătiţi. Ag. Prosper Merimee. (Nuvelă). tr­adusă de loan Paşcanu. Un tânăr se primbla neliniştit pe peronul gărei din staţia... Purta oche­lari albaştri şi cu toate că n’avea gu­turai ducea într’una batista la nas. In mâna stângă ţinea un săculeţ negru. Din când in când se ducea spre uşa de intrare, privea spre stradă, apoi scotea ceasul din buzunar observând în acelaşi timp ceasornicul gărei. Tre­nul nu pleca decât peste o oră. De câte ori sosea cineva în gară, sau se oprea vre­o trăsură, inima tână­rului cu ochelari albaştri se umfla cât un balon, genunchii îi tremurau, iar săculeţul par’că era să-i cadă din mână. După multă aşteptare, apăru prin o uşă laterală, o femee îmbrăcată ’n ne­gr­u, cu un văl des pe faţă, iar în mână ducea un săculeţ cenuşiu, in care era după cum am aflat mai târziu, o rochie şi o pereche de pantofi de satin albas­tru. Cei doi tineri înaintară unul către altul, privind în toate părţile, se îmbră­ţişară, apoi rămaseră câtva timp în prada unei emoţii plăcute, pentru care bucuros a-şi da o sută de ani din vieaţa unui filosof. — Leon, spuse tânăra (am uitat să vă spun că ea era frumoasă), ce fe­ricire că te pot vedea. Nici­odată nu te-aşi fi recunoscut sub acești ochelari. — Ce fericire că te-am întâlnit, dar nici­odată, nu te-aşi fi cunoscut sub acest văl negru .. — Ce fericire! spune ea. Să ne luăm locurile în vagon, mai repede, almin­­trelea perdem trenul. Haide să luăm bilete... E cu neputință să ne prindă... Dar, dacă ne cere numele la ho­tel, ce spunem noi ? — D. și d-na Duru. — Oh! nu Duru, am cunoscut pe vremuri la pension un cismar, care se numea astfel. — Atunci, Daumont... — Da, e mai frumos acest nume. Clopoţelul sună, uşa dela sala de aşteptare se deschise şi tânăra se sui într’un vagon, cu tânărul său tovarăş. Pentru a doua oară clopoţelul su­nă, apoi se închise uşa dela comparti­ment.­­ — Suntem singuri, strigau ei ve­seli. .. . Dar cam în acelaşi timp, un om cam de 50 de ani îmbrăcat în haine negre, cu aerul grav şi plictisit, întră în acelaşi compartiment şi se aşeză într’un colţ. Locomotiva şueră, iar tre­nul se puse în mişcare. Cei doi tineri retraşi pe cât e cu putinţă, de acest supărător vecin, începură să vorbească încet englezeşte, mai mult de teamă să nu afle cine sunt. — D-le, spune celălalt călător, în aceiaşi limbă, dar cu accent britanic mai curat, dacă aveţi secrete de spus aţi face bine să nu le spuneţi în engle­zeşte, căci sunt englez, îmi pare destul de rău că vă supăr prin prezenţa mea aici, dar în celălalt compartiment, este un singur om, dar din obişnuinţă nu călătoresc nici­odată c’o singură per­soană... mai cu seamă că acea persoană, după faţă seamănă a fi evreu... mai ştii ce mi s’ar fi întâmplat! Apoi îşi aşeză sacul de călătorie în faţa sa. — Trebue să ştiţi, spuse, el că eu nu dorm, voi citi. Îşi desfăcu cufărul, scoase din el o șapcă care și-o puse pe cap, apoi în­chise ochii câteva minute, în urmă îi deschise nerăbdător, căută ochelarii și o carte grecească. Dar până să ajungă la carte, trebui să scoată de la locul lor câteva lucruri. Intre altele scoase din fundul cufărului, un pachet, cu hârtii de bancă englezeşti pe care-l a­­şeză pe măsuţa din faţa sa, înainte însă de a le pune în cufăr, întrebă şi pe tânăr dacă ar avea unde să schimbe bancnotele în oraşul N. — Cu siguranţă, mai ales că ora­şul e în drumul spre Anglia. N... era oraşul, unde se duceau cei doi tineri. Este în acest oraş un mic hotel destul de curat. Se spune, că odăile sunt bune iar stăpânul şi oa­menii de serviciu, se prezintă destul de bine. In timp ce trenul mergea, engle­zul nostru citea, fără să-şi mai întoarcă capul spre tovarăşii săi, care vorbeau încet, ei singuri abia se ’nţelegeau. Poate n’aşi face mare surprindere ceti­torilor, spunându-le că aceşti doi tineri erau amorezaţi. Ajunseră la oraşul N... Englezul se dădu jos, cel dintâi, în timp ce Leon îşi ajuta tovarăşa să se coboare din vagon, tot atunci un om se aruncă pe platforma compartimentului vecin. Era palid, cu ochii în fundul capului şi sângeraţi, barba in neregulă, semn după care se cunosc criminalii. Purta haine curate dar vechi. Acest om înainta spre englez şi cu un glas blând îi spuse: — Unchiule... Englezul adresându-se lui Leon îi spuse : — Te rog fi așa de bun şi păs­trează-mi cufărul un moment. Şi imediat îl aruncă la picioarele sale... Apoi luă de braţ pe omul, care-1 întâmpinase, se duse cu el de­oparte, unde credea, că nu-1 va auzi nimeni, şi acolo îi vorbi destul de aspru. Apoi scoţând din buzunar câteva bilete de bancă i­ le dădu omului care-i strigase unchiule. Acesta din urmă luă bancno­tele fără să mulţămească şi dispăru. Nu se află decât un singur otel în oraşul N... In Franţa ori­ce călător, care are norocul să aibă de tovarăş o femeie frumoasă, este sigur, că va ob­ţine cea mai bună cameră în ori­ce otel; deci cu drept cuvânt s’a zis, că noi suntem naţiunea cea mai ospita­lieră din Europa. Camera, care i­ se dădu lui Leon, era destul de bună, nu excelentă. Avea un pat mare de nuc. Pereţii erau tape­taţi cu hârtie pictată pe care se re­prezenta o frumoasă vedere din Nea­­pole, cu mulţi oameni, din nefericire călătorii neavând de lucru făcuse mus­tăţi şi pipe la toate figurile atât la bărbaţi cât şi la femei, şi multe alte necuviinţi în versuri şi proză, scrise cu creionul. Această cameră se numea »Ca­mera albastră« fiind­că cele două foto­lii de lângă sobă, erau îmbrăcate în materie de Utrecht albastră, dar de mulţi ani erau invălite în pânză cenu­şie. In timp ce servitorii de la oţel, se grăbeau să servească pe noii sosiţi, Leon, care era lipsit de bun simţ, deşi Lukács la M. Sa. Primminis­­tuu Lukács a sosit Miercuri la Viena venind din Gastein. La ora 1 din şi a fost primit in audienţă la M. Sa. Audienţa a ţinut o oră. Lukács a mulţumit M. Sale pentru distincţia de care a fost făcut părtaş, a raportat apoi despre situaţia politică şi despre curenţii. După audienţă Lukács a făcut mai multe vizite, iar la ora 4.50 a plecat la Budapesta, unde a sosit la ora 9 seara. Lukács despre pace. Unui redac­tor de la »A Nap« primministrul Lu­kács i-a spus următoarele : Eu doresc sincer pacea. Dar degeaba, punctul de vedere al opoziţiei este o impo­sibilitate. Şi dacă opoziţia nu vede aceasta, e imposibil a mai trata asupra păcii. Re­feritor la reforma electorală, Lukács a declarat, că guvernul va prezenta în toamna aceasta proiectul de reformă, dar dacă opoziţia îl va zădărnici, poate urma făptui, ca şi proximele alegeri să se facă tot pe baza legii actuale. Referitor la proiectul de­ a fi lip­siţi de mandat deputaţii renitenţi, mi­nistrul a declarat, că proiectul va fi supus votării numai in cazul, dacă opoziţia va lua o atitudine insu­portabilă. A mai declarat Lukács, că M. Sa se poartă cu mare interes faţă de si­tuaţia politică actuală.

Next