Gazeta Transilvaniei, septembrie 1912 (Anul 75, nr. 192-215)
1912-09-01 / nr. 192
Brașov, Sâmbătă , 1 (14) Septemvrie 1912. Anul LXXV, Nr. 192. Apare în fiecare zi de lucru. Abonamentul: pentru Austro-Ungaria pe an 24 cor., pe ys an 12 cor., pe Y4 an 6 cor. Pentru România şi străinătate pe an 40 franci, pe y, an 20 franci, pe y4 an 10 franci. ^ ^ ^ ^ ^ T I A, îî Pentru Brașov cu dusul acasă pe an 24 coroane. Fără dus acasă pe an TIPOGRAFIA ŞI ADMINISTRAŢIA 1 20 coroane, pe yt an 10 coroane, pe y4 an 5 coroane. Un număr 10 bani. BRAŞOV, PIAŢA MARE Nr. 30. ee Inserate: un şir petit 20 bani pentru o publicare. Publicări mai dese Telefon: Nr. 226. 11 după tarif şi învoială. — Reclame pe pagina a 3-a un şir 20 bani. Reflexiuni asupra vizitei ministrului Berchtold la Sinaia. — Articol din afară. — Purparleurile de pace între învingătoarea Italie a lui Garibaldi şi năvalnica semilună de odinioară încă tot decurg pe pământul liber al Elveţiei. Marele bolnav, — Turcia, cum prima dată o numise Moltke, — nici sub tratamentul de câţiva ani al junilor turci n’a putut da spre bine. E paralizia provenită din vechi păcate şi crime pe cari Turcia le-a comis contra ei însăşi ingenunchiând popoarele şi naţiunile cu cari a venit în atingere şi sufocându-le în valuri de sânge orice tendinţe spre libertate, cultură şi progres. Şi de doi secoli încoace succesiv şi, de acum înainte în tempo şi mai grăbit, vine geniul rău ce şi l-a luat într’ajutor să-i ceară espiarea fărădelegilor. Rumelia s a incorporat Bulgariei, Bosnia şi Erţegovina, ca un malum omen, imperiului nostru dualistic, având fiecare stat să-şi formeze la timpul său dreptul de posesiune asupra provinciilor incorporate. Şi astăzi, după un războiul mai bine de un an cu Italia se desface din trupul Turciei iarăş un membru puternic : Tripolitania cu Cirenaica vor forma noile colonii italiene şi dimpreună cu ele înstăpânirea în măsură mai mare a Italiei asupra mării Mediterane. La intervale mai mari sau mai mici, cum se întâmplă acum, Turcii, fraţi de semilună cu compatrioţii noştri, asistă la tristul prohod cum li se îmbucăţeşte împărăţia de pe trei continente, clădită şi susţinută pe sânge nevinovat, tirănie şi sclăvie. Şi marele bolnav, din neînţelegerea duşmanilor săi trebue încă să trăiască, mai are zile. Căci de mulţi ani marile puteri europene : Rusia, Austro-Ungaria şi Englitera cearcă a arunca sorţi asupra cămeşei muribundului şi încă nici una nu îndrăzneşte să-i ieie cămaşa, neîncrezându-se în succes, în câştigul de cauză. Şi spre ajungerea acestui scop se string alianţele între puterile interesate, cam de altă parte caută a-şi face mână bună cu vecinii bolnavului. Ministrul de ixterne al imperiului nostru în mare parte, dacă nu condus absolut de astfel de motive, a făcut vizita regelui Carol al României. Foile mondiale, aparţinând unei sau altei diviziuni a puterilor europene au interpretat aceasta vizită în termini foarte concilianţi. Au botezat o mai întâi vizită de curtoazie la curtea regelui României şi pe deasupra i-au mai adaus obicinuitul calificativ diplomatic de: în interesul păcii statelor balcanice şi al Europei. Politica externă a imperiului nostru la toate ocaziunile accentuiază intenţiile ei pacinice faţă de statele din Balcani. Asigurări de natura aceasta auzim uneori şi din gura miniştrilor Ungariei, cari avizând la pericolul colosului de la Nord, stăruesc pentru o prietenie, o alianţă subsemnată şi de popoarele celor două state, iar nu numai de guvernele respectivelor state, cari mai totdeauna nu interpretează dorinţa şi voinţa popoarelor. înţelegem, că în constelaţia actuală a puterilor europene Austria, pentru realizarea tendinţelor ei politice, are mari interese de a-şi asigura pretinia României, în care mai mult ca orice alt stat balcanic găseşte un puternic punct de sprijin. Şi să admitem, că intenţiunile Austriei faţă de România ar fi sincere, binevoitoare şi totuşi nu putem delătura dela noi bănuiala, că aceasta prietenie e nenaturală, forţată, este un simulacru, câtă vreme Ungaria prin descompunerea, nimicirea noastră, a celor de peste trei milioane de aici, urmăreşte totodată şi slăbirea şi îngenunchiarea României. Spre confirmarea acestei chestiuni n-avem decât să reîmprostăm unele fapte de mare însemnătate din trecutul apropiat şi din zilele noastre. In 1896, când Maj. Sa bătrânul nostru împărat şi rege vizitase pe regele Carol al României în Bucureşti şi când România cheltuise milioane pentru primirea înnaltului oaspe, lumea tresălta de bucuria întâlnirei celor doi capi încoronaţi, pe mult încercatul pământ al României. Sfânta alianţă, pretenia şi dragostea vibra de pe buzele multora şi pe când toastele se ridicau şi şampania se golea întru fericirea şi prosperitatea celor sărbătoriţi, a ţărilor şi a armatelor lor, pe atunci în puşcăriile imperiului Austro-Ungar, aliat cu România, tânjeau fruntaşii celor trei milioane de Români din Ungaria, ai căror fii şi-au vărsat şi-şi varsă cu drag sângele pentru gloria tronului habsburgic şi binele patriei lor. Şi de atunci au trecut ani şi zile. Relaţiunile de dragoste şi prietenie între România şi imperiul nostru dualist accentuate au fost la toată ocasiunea. Acum ziarele vieneze şi cele din Germania ba şi câte unu maghiar încărcau cu laude fără îndoială pe înţeleptul rege al României, viteaza-i, bine instruata-i şi disciplinata-i armată. Acum ofiţerii superiori de la frontiera celor două state se vizitau reciproc, făcându-şi cunoştinţe şi întărindu-se oare cumva în spiritul de camaraderie militară. Şi distincţiuni prea înalte din partea conducătorilor statelor urmau acestor întâlniri şi legături de frăţietate între ofiţerimea celor două state. Şi pacea şi frăţia s-a întărit, s-a sigilat şi s-a vestit în toată lumea alianţa dintre România şi Austro-Ungaria. Cine nu s-ar fi bucurat de aceasta, căci două state vecine suntem ! O lovitură dată unuia, se repercutează şi asupra celuilalt, oricât de puternic ar fi unul din cele două. Şi iarăş ajutorul împrumutat, împreunarea puterilor celor două state, în momente de încercare, cărui atac inimic n-ar rezista şi nu l-ar respinge triumfător. Ce teorie frumoasă, ba ce halucinaţiuni vor răspunde toţi aceia, cari au nefericirea să guste fructele acestei alianţe ! Să mergem înapoi la spada incrustată cu diamante ce au oferit-o compatrioţii noştri acum sunt 35 de ani confratelui lor Kerim paşa, ca să putem înţelege preţul alianţei şi al prieteniei ce-o caută astăzi Austro-Ungaria României. Să mergem la corpul voluntar de săcui, cari pe acel timp voiau să năvălească în principatele române. Dar nu e necesar să mergem atât de departe, căci trăim sub darurile binefăcătoarei păci europene şi sub scutul alianţei austroungare române ! Oare nu suntem noi confraţii României aliate menajaţi şi curteniţi prin legea lui Apponyi, care ne-a scos limba română din şcoalele noastre poporale, supunândunise învăţătorii la jurământ de fidelitate faţă de stat ca şi cum învăţătorii noştri ar fi fost vreodată trădători? Oare tot în urma acestei legi nu s-a decretat închiderea unui însemnat număr de şcoale poporale, menite a ne educa şi lumina poporul? Oare legea congruei, adecă a întregirei salarului preoţesc din partea statului, n-a aruncat în partea inconştie şi târâtoare a preoţimei noastre semânţa nesubordinaţiunei faţă de autorităţile noastre competente şi venalitatea? Dar „Cristifideles“ stors prin guvernanţii noştri, luminaţii sfetnici ai Maj. Sale, de la Părintele din Roma, n-a pus pupăză peste colacul dragostei dintre Viena-Budapesta şi Bucureşti !? Şi în urmă, dintre multele să mai cităm şi adunarea noastră de la Odorău, unde voinicosul fisolgăbirău, impunând deputaţilor noştri a vorbi număroasei adunări române în limba maghiară, numai o clipă a lipsit, ca zeci şi sute de români nevinovaţi avându-şi dreptul garantat prin lege de a se folosi de limba lor să se scalde în sângele vărsat de necruţătorii şi îndârjiţii gendarmi. Să mai înşirăm alte şi alte zeci şi sute de cazuri de natura aceasta! O! alianţa aceasta, dragostea aceasta dintre România şi imperiul nostru ne costă pe noi Românii din Ungaria foarte mult. Cu toate suferinţele noastre nu ni permis o singură clipă să ne ne perdem speranţa intr-un viitor mai bun. Nu, căci deşi politica europeană face toate încercările spre a abate descărcarea furtunei, aceasta multă vreme nu se va mai putea împedeca. Şi numai atunci se va putea cântări valoarea alianţelor, numai atunci se va decide şi de soartea popoarelor împilate. Momentul se apropie, să fim deci pregătiţi. Ag. Prosper Merimee. (Nuvelă). tradusă de loan Paşcanu. Un tânăr se primbla neliniştit pe peronul gărei din staţia... Purta ochelari albaştri şi cu toate că n’avea guturai ducea într’una batista la nas. In mâna stângă ţinea un săculeţ negru. Din când in când se ducea spre uşa de intrare, privea spre stradă, apoi scotea ceasul din buzunar observând în acelaşi timp ceasornicul gărei. Trenul nu pleca decât peste o oră. De câte ori sosea cineva în gară, sau se oprea vreo trăsură, inima tânărului cu ochelari albaştri se umfla cât un balon, genunchii îi tremurau, iar săculeţul par’că era să-i cadă din mână. După multă aşteptare, apăru prin o uşă laterală, o femee îmbrăcată ’n negru, cu un văl des pe faţă, iar în mână ducea un săculeţ cenuşiu, in care era după cum am aflat mai târziu, o rochie şi o pereche de pantofi de satin albastru. Cei doi tineri înaintară unul către altul, privind în toate părţile, se îmbrăţişară, apoi rămaseră câtva timp în prada unei emoţii plăcute, pentru care bucuros a-şi da o sută de ani din vieaţa unui filosof. — Leon, spuse tânăra (am uitat să vă spun că ea era frumoasă), ce fericire că te pot vedea. Niciodată nu te-aşi fi recunoscut sub acești ochelari. — Ce fericire că te-am întâlnit, dar niciodată, nu te-aşi fi cunoscut sub acest văl negru .. — Ce fericire! spune ea. Să ne luăm locurile în vagon, mai repede, almintrelea perdem trenul. Haide să luăm bilete... E cu neputință să ne prindă... Dar, dacă ne cere numele la hotel, ce spunem noi ? — D. și d-na Duru. — Oh! nu Duru, am cunoscut pe vremuri la pension un cismar, care se numea astfel. — Atunci, Daumont... — Da, e mai frumos acest nume. Clopoţelul sună, uşa dela sala de aşteptare se deschise şi tânăra se sui într’un vagon, cu tânărul său tovarăş. Pentru a doua oară clopoţelul sună, apoi se închise uşa dela compartiment. — Suntem singuri, strigau ei veseli. .. . Dar cam în acelaşi timp, un om cam de 50 de ani îmbrăcat în haine negre, cu aerul grav şi plictisit, întră în acelaşi compartiment şi se aşeză într’un colţ. Locomotiva şueră, iar trenul se puse în mişcare. Cei doi tineri retraşi pe cât e cu putinţă, de acest supărător vecin, începură să vorbească încet englezeşte, mai mult de teamă să nu afle cine sunt. — D-le, spune celălalt călător, în aceiaşi limbă, dar cu accent britanic mai curat, dacă aveţi secrete de spus aţi face bine să nu le spuneţi în englezeşte, căci sunt englez, îmi pare destul de rău că vă supăr prin prezenţa mea aici, dar în celălalt compartiment, este un singur om, dar din obişnuinţă nu călătoresc niciodată c’o singură persoană... mai cu seamă că acea persoană, după faţă seamănă a fi evreu... mai ştii ce mi s’ar fi întâmplat! Apoi îşi aşeză sacul de călătorie în faţa sa. — Trebue să ştiţi, spuse, el că eu nu dorm, voi citi. Îşi desfăcu cufărul, scoase din el o șapcă care și-o puse pe cap, apoi închise ochii câteva minute, în urmă îi deschise nerăbdător, căută ochelarii și o carte grecească. Dar până să ajungă la carte, trebui să scoată de la locul lor câteva lucruri. Intre altele scoase din fundul cufărului, un pachet, cu hârtii de bancă englezeşti pe care-l aşeză pe măsuţa din faţa sa, înainte însă de a le pune în cufăr, întrebă şi pe tânăr dacă ar avea unde să schimbe bancnotele în oraşul N. — Cu siguranţă, mai ales că oraşul e în drumul spre Anglia. N... era oraşul, unde se duceau cei doi tineri. Este în acest oraş un mic hotel destul de curat. Se spune, că odăile sunt bune iar stăpânul şi oamenii de serviciu, se prezintă destul de bine. In timp ce trenul mergea, englezul nostru citea, fără să-şi mai întoarcă capul spre tovarăşii săi, care vorbeau încet, ei singuri abia se ’nţelegeau. Poate n’aşi face mare surprindere cetitorilor, spunându-le că aceşti doi tineri erau amorezaţi. Ajunseră la oraşul N... Englezul se dădu jos, cel dintâi, în timp ce Leon îşi ajuta tovarăşa să se coboare din vagon, tot atunci un om se aruncă pe platforma compartimentului vecin. Era palid, cu ochii în fundul capului şi sângeraţi, barba in neregulă, semn după care se cunosc criminalii. Purta haine curate dar vechi. Acest om înainta spre englez şi cu un glas blând îi spuse: — Unchiule... Englezul adresându-se lui Leon îi spuse : — Te rog fi așa de bun şi păstrează-mi cufărul un moment. Şi imediat îl aruncă la picioarele sale... Apoi luă de braţ pe omul, care-1 întâmpinase, se duse cu el deoparte, unde credea, că nu-1 va auzi nimeni, şi acolo îi vorbi destul de aspru. Apoi scoţând din buzunar câteva bilete de bancă i le dădu omului care-i strigase unchiule. Acesta din urmă luă bancnotele fără să mulţămească şi dispăru. Nu se află decât un singur otel în oraşul N... In Franţa orice călător, care are norocul să aibă de tovarăş o femeie frumoasă, este sigur, că va obţine cea mai bună cameră în orice otel; deci cu drept cuvânt s’a zis, că noi suntem naţiunea cea mai ospitalieră din Europa. Camera, care i se dădu lui Leon, era destul de bună, nu excelentă. Avea un pat mare de nuc. Pereţii erau tapetaţi cu hârtie pictată pe care se reprezenta o frumoasă vedere din Neapole, cu mulţi oameni, din nefericire călătorii neavând de lucru făcuse mustăţi şi pipe la toate figurile atât la bărbaţi cât şi la femei, şi multe alte necuviinţi în versuri şi proză, scrise cu creionul. Această cameră se numea »Camera albastră« fiindcă cele două fotolii de lângă sobă, erau îmbrăcate în materie de Utrecht albastră, dar de mulţi ani erau invălite în pânză cenuşie. In timp ce servitorii de la oţel, se grăbeau să servească pe noii sosiţi, Leon, care era lipsit de bun simţ, deşi Lukács la M. Sa. Primministuu Lukács a sosit Miercuri la Viena venind din Gastein. La ora 1 din şi a fost primit in audienţă la M. Sa. Audienţa a ţinut o oră. Lukács a mulţumit M. Sale pentru distincţia de care a fost făcut părtaş, a raportat apoi despre situaţia politică şi despre curenţii. După audienţă Lukács a făcut mai multe vizite, iar la ora 4.50 a plecat la Budapesta, unde a sosit la ora 9 seara. Lukács despre pace. Unui redactor de la »A Nap« primministrul Lukács i-a spus următoarele : Eu doresc sincer pacea. Dar degeaba, punctul de vedere al opoziţiei este o imposibilitate. Şi dacă opoziţia nu vede aceasta, e imposibil a mai trata asupra păcii. Referitor la reforma electorală, Lukács a declarat, că guvernul va prezenta în toamna aceasta proiectul de reformă, dar dacă opoziţia îl va zădărnici, poate urma făptui, ca şi proximele alegeri să se facă tot pe baza legii actuale. Referitor la proiectul de a fi lipsiţi de mandat deputaţii renitenţi, ministrul a declarat, că proiectul va fi supus votării numai in cazul, dacă opoziţia va lua o atitudine insuportabilă. A mai declarat Lukács, că M. Sa se poartă cu mare interes faţă de situaţia politică actuală.