Gazeta Transilvaniei, februarie 1913 (Anul 76, nr. 25-47)
1913-02-01 / nr. 25
ABONAMENTUL: Pe un an . . . 24 Cpr. Pe o jum. de an 12 „ Pe trei luni. . . 6 „ Pentru România şi străinătate . Pe un an . . . 40 lei. Pe o jum. de an 20 x Nr. 25. Braşov, Joi-Vineri în 1 (14) Februarie 1913. Anul LXXn REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Târgul Inițial Nr. KASHKAg«Ci se pritpesc la mtcanlistraţie. Preţul după tarif şi fbtoIbM. TELEFON Nr. 226. ZIAR POLITIC NAŢIONAL. MaauMt&ele au m im- DBptfUflA. Ilegalitatea baştmzuoului. Nu departe de Braşov sunt sălăşluite în lumina purpurie a răsăritului de soare, la poalele munţilor seculari învăluiţi cu brazi, cari fac hotarul despărţitor al celor două ţări: ţara românească şi cea ungurească — Săcelele. Poziţia romantică, în care se află aceste sate, le dă înfăţişarea unui vrăjit „Picior de rai“, din care se vor fi desprins odinioară accentele geniale ale duioasei „Mioriţa“. Cine a avut norocul să patrunză cărările munţilor, cari stau pază ca nişte sentinele deasupra Săcelelor, a trebuit să aibă impresia sublimului. E atâta viaţă în aceşti munţi şi amintirile despre fapte din trecut se ridică ca tot atâtea icoane, cari te ademenesc şi te chiamă spre ceva misterios, plin de vrajă, de frumseţe, de sublim. Cântec duios de fluer, care-ţi alintă simţămintele într’o dulce reverie, murmur lin de vălcele, cari alunecă la vale desprinse din izvoare cu apă vindecătoare, miros îmbătător de brad, cântece fermecătoare de pasări, chiote nevinovate de copii sglabii — iată lumea, care te chiamă, te trage după sine şi spre care aiergi ca împins de porunca unei forţe atotstăpânitoare.... Şi totuşi, iubite călătorule, în Săcelele de azi e atâta tristeţe! Clopotul bisericii îmbătrânite nu mai sună atât de maiestos ca odininioară, la glasul lui nu se mai înşirue gospodarii de odinioară şi cămeşile lor albe nu mai luminează drumurile bisericii învechite. Hora e tot mai rară şi’n locul ei abia de mai cutremură munţii vre-o doină plângătoare, prin ale cărei accente se mai resfrânge ca într’un ecou depărtat, pustiu viaţa de odinioară. Pe pragurile vechilor gospodari şi pe lespedea de peatra dela poartă adeseori ard lacrimile gospodarului sărăcit, care cu toiagul moştenit dela părinţi se gata de pribegie. Pentru ultima oară trece munţii şi lumina purpurie a soarelui îl petrece până dă în altă ţară... Rar se întâmplă de se mai abate vreunul înapoi. Vine poate împins de dorul de a-şi mai săruta odată pragul, pe care au călcat părinţii şi moşii lui. Se întoarce însă mai îndurerat, căci în casa, în care odată răsuna vorba aşezată a gospodarului cuminte, astăzi şueră vorba aspră şi certăreaţă a unor venetici.... Şi rânduri, rânduri s’au dus gospodarii, iar locurile lor le-au cuprins veneticii. Aceştia au pătruns deavalma în casele părăsite şi acaparate pe preţuri de nimic, s’au întins ca molima peste pământurile, pe cari băştinaşii nu le-au ştiut niciodată preţul şi au căutat să întocmească toate afacerile publice după placul şi gustul lor. Au pus mâna pe administraţie şi ca orice părăsiţi au scos afară din primării şi alte instituţii publice pe stăpânii de eri. Din când in când abia de mai opuneau vreo rezistenţă aceştia şi prea arareori se întâmpla de-şi mai impuneau voinţa. Comuna Satulung în deosebi, care poate îşi va fi avut şi îndrumătorii săi, a făcut uneori sforţări ca să-şi recâştige prestigiul perdut. De la moartea notarului Găvruş însă se părea, că nici Mocanii din Satulung nu vor mai ajunge la ramură verde. De Turcheş (— în care de altfel grasează o barbă albă, de care n’are nimenea nici-o stimă, căci nimărui nu i-a dat prilej să-i fie recunoscător!—) şi celelalte comune, nu mai vorbim. Aici au fost — şi sunt şi astăzi — afară de câteva escepţîi mulţi sceptici, mulţi leneşi şi mulţi egoişti. . Dacă băştinaşii locuitori ai Săcelelor au fost scoşi de venetici din administraţie, asta nu însemnează, că aceia ar fi renunţat la drepturile lor. E fără îndoială condamnabil, că ei n’au făcut uz de ele, dar nu-i poate nimenea opri de a le exercia, când necesitatea sau voinţa îi îndeamnă la aceasta. Părăsiţii însă au început să se simtă ca la ei acasă şi cum, in urma împrejurărilor vitrege, s’au înmulţit în mod norocos — pentru ei — nu s’au sfiit să bruscheze pe cei cari până eri le-au fost stăpâni. In loc de a aduce în armonie interesele lor particulare cu interesele comunei şi deci şi cu interesele Mocanilor, au început să introducă ş’aici particularităţile de rassă, graţie sistemului, care grasează de sus până jos în întreagă maşinăria afacerilor publice de stat. Başbuzucii s’au îmbulzit şi n’au ezitat să-şi arate mutra pe orizont. Când la 10 Februarie c. Mocanii din Satulung, la stăruinţa îndrumătorilor lor, s’au prezentat la primăria comunală ca solidari, să-şi eserceze un drept străbun şi să-şi dea votul pentru candidatul lor la postul de Dotar, o decepţie crudă a întâmpinat. Başbuzucul protopretore al Săcelelor a îndrăsnit să sfideze fără rezervă dorinţa Mocanilor. Fără nici-o motivare şi fără jenă acest paşe mărunţel n’a pus în candidaţie pe favoritul Românilor, Dr. Ilie Oana, care era cel mai cvalificat şi cel mai ales de a concretiza în persoana sa interesele superioare ale comunei şi care oferea cele mai riguroase garanţii de a ridica comuna din starea ei deplorabilă la o situaţie înfloritoare. Ilegalitatea başbuzucului, care a călcat brevi mari în picioare un drept sfânt, e o dovadă din cele mai evidente, că micile paşale fac iluzorii orice întreprinderi de apropiere între noi şi guvern, care, până când vor ezista başbuzucii soveni, pe lângă cea mai mare bunăvoinţă,, nu va putea crea o situaţie tolerabilă pentru un neam, care e lovit în toate drepturile sale cetăţeneşti. Sistemul barbar — creatorul atâtor stârpituri iresponzabile — trebue sfărmat din rădăcini — ş-apoi vom putea sta de vorbă, dar până atunci vom face, ca bravii alegători români din Satulung, ne vom retrage demonstrativ dintre ei şi nu vom consimţi niciodată ca prin votul nostru să consfinţim o ilegalitate( dar nici locului nu vom sta cum nici başbuzucului dela Săcele pace nu-i vom da, căci în contra lui, împotriva încălcării lui de drept vom protesta cu toată tăria noastră în congregaţie şi oriunde vom lupta împotriva lui cu toate mijloacele legale până atunci, până când se va face dreptate. In lupta ce o vom purta împotriva sistemului ticălos, vom fi tot atât de solidari ca alegătorii români din Satulung, cari într’o clipă de veche mândrie s-au înălţat până la conştiinţa superbă a strămoşilor, cari îşi dorm somnul de veci sub straşina bisericilor învechite. Est modus in rebus. Vieaţa se desprinde adeseori din morminte şi nu’’arareori moartea însemnează înviere. Bătrânii codrii vor începe să sune pătrunşi de duhul puternic al unei renaşteri, care schimbă adeseori faţa lumii şi mai ales spulberă fărădelegile. Credeul nostru este pacea, dar nu cea întemeiată pe ilegalităţi, ci pacea sfântă zidită pe dreptate! Başbuzucul de la Săcele şi toţi tovarăşii lui nu înţeleg adevărul acestor, cuvinte şi de aceea e atât de trist acest „Picior de rai“, de aceea e atâta jale astăzi pe toată întinderea locuită de Români. Dar soarele nu apune ca să nu mai răsară. Razele lui desenează, adeseori contururi de coroană pe piscurile munţilor şi aceasta e semnal biruinţii pentru cei ce stăpânesc munţii şi întinsurile umbrite de ei. Autonomia catolică. Ziarul »Pesti Hirl.« în nrul său mai nou publică proiectul guvernului despre autonomia catolică. Ziarul anunţă, că guvernul are terminat mai de mult acest proiect şi acum l-a trimis prelaţilor catolici şi autorităţilor bisericeşti superioare, spre opinare. Proiectul e alcătuit din 7 paragrafe, în care se fixează drepturile autonomice ale bisericii catolice în afacerile confesionale şi bisericeşti şi cu privire la administrarea fondurilor şi fundaţiunilor, cari au menirea a sprijini şi a promova scopuri bisericeşti, şcolare, de educaţiune, de binefacere etc. Se regulează chestiunea şcoalelor catolice până la universitate ş. a. In § 6 se zice, că dispoziţiile acestei legi să estind — afară de Croaţia-Slavonia — asupra Ungariei întregi. * întrebăm : biserica noastră gr. cat. are ceva raport cu noua situaţie, ce se va crea prin legea autonomiei ? Credem, că o desluşire de la superiorităţile noastre bisericeşti competente ar fi la loc.* Faţă de proiectul publicat în »F. Hirl.« semioficiosul »Bud. Tud«, anunţă, că acela nu este decât un proiect al referentului şi nu exprimă pe deplin punctul de vedere final al guvernului. Renunţare la mandatul de deputat. Deputatul cercului electoral prim al Sibiiului, d-l Dr. Emil Neugeboren, a adresat Marţi o scrisoare prezidiului camerei, anunţând, că-şi depune mandatul de deputat, fără a-şi motiva acest pas. Totodată a făcut cunoscută renunţarea sa şi prezidiului partidului poporal săsesc din Sibiiu. Mai mulţi deputaţi, între cari şi primministrul Lukács, au stăruit pe lângă Neugeboren să-şi retragă renunţarea, dar dânsul persistă în abzicerea sa. Deputatului Telegdy i-a spus Neugeboren, că a abzis, pentru că nu mai întruneşte încrederea deplină a alegătorilor săi. De fapt Neugeboren a fost atacat de mai mulţi alegători din Sibiiu, din cauză, că sprijineşte proiectul electoral reacţionar al guvernului. Alianţa triplă va interveni la Sofia pentru România, ziaril „Neue Freie Presse“ află din Bucureşti că, la cererea guvernului român, Austro Ungaria şi împreuna cu ea Germania şi Italia vor interveni la Sofia, ca pretenţiile României să fie împlinite fără trăgănare din partea guvernului bulgar. Ziarul observă, că Rusia a declinat de la sine o intervenire în acest înţeles, şi îşi exprimă apoi convingerea, că Bulgaria va ceda în urma acestei acţiuni solidare a puterilor triplicei pentru România. Ştirea de mai sus o confirmă şi ziarul »Daily Telegraf«. Ziarul »Seara« confirmând această ştire scrie între altele: »De astădată România s-a adresat marilor puteri din tripla alianţă cerându-se ca prin influenţa politică, de care dispun, să determine încheierea diferendului pe cale pacinică. In cercurile politice domneşte convingerea, că Germania, Italia şi Austria nu vor întârzia să intervină cu toată greutatea autorităţii lor, pentru a ni se da satisfacţia«. Lg!Bag!ÎJii_!_U--------------1J—.J.1 . J. LL L..gg De Doreî. Colo, în partea de miazăzi a Ardealului sunt două comune mărginaşe aşezate sub poalele Carpaţilor, fiecare pe câte un părău ce se formează din şipotele isvoarelor de pe vârful muntelui. Locuitorii ăstor comune sunt oameni isteţi; transpoartă multe mărfuri în ţara vecină: vite, piei argăsite, răşină, atât prin vamă cât mai mult pe de laturi — vama cucului. Cu economia câmpului se ocupă prea puţin căci hotarul, în proporţia cu locuitorii, e foarte mic. Bătrânii s-au răsboit mult la stabilirea hotarului între aceste comune, pârându-se ani dearândul, până la cel mnai înalt for de dreptate; s-au pârât proprietarii ca persoane singuratice şi s-au pârât comunele ca corporaţiuni. Ce dreptate le va fi făcut şi cum le-a măsurat cu cumpăna dreptăţii partea de pământ a pârâşilor, cea mai înaltă judecătorie din patrie, asta nu o ştiu, fapt e că o ură nemaipomenită s-a iscat între locuitorii alor două comune. Bătrânii au murit, s-au prăpădit dar ura s-au moştenit de la taţi la copii şi aşa mai departe.. Copii nu ştiau rugăciunile, ştiau însă, că cei mai mari duşmani ai lor sunt locuitorii comunei vecine; învrăjbiţi erau şi cerţuitorii comunelor!.. Rău au făcut bătrânii, că s-au învrăjbit şi că vrajba asta au lăsat-o urmaşilor moştenire, din neam în neam; rău au făcut că s-au pârât şi rău fac azi toţi câţi să pârăsc. Intre noi, corpul didactic, de la ambe şcoalele domnea cea mai perfectă armonie. Ne învrăjbeam şi noi cam des, dar nu noi între noi, ci cu vinul colegului Toma din satul vecin, unde făceam dese escursiuni. Ne primea bucuros şi noi, contrariu, abia aşteptam să fim primiţi. Toma era cel mai fericit om pe lume. Avea familie număroasă, toţi sănătoşi şi tari ca zidul de cetate. Avea două funcţiuni : capelan şi învăţător, moşie frumoasă, vii cu struguri de diferite specii şi pivniţa plină de mustul lor. Sosise Dumineca Tomii şi noi sărbam pe credinciosul nostru Toma, la el acasă, în jurul unei mese bogat încărcată — ca la un om avut. După multele urări de bine şi felicitări de ziua onomastică îi ziseiu : «De prima Maiu ar fi consult să aranjăm o convenire şi cu elevii şcoalei». Toma stete puţin pe gânduri ca şi când ar fi înţeles ceea ce vreau să zic, apoi întreabă : «Unde? — La fântâna Forţii — răspunse I colegul Ioniţă. — Scopul?! — zice Toma. — Ii vom pregăti , pe esamen din geografie, se grăbi Ioniţă^ cu răspunsul, iar eu AU întrerupseiu: — IAdevăratul scop ar fi să împrietenim tineretul, dar dacă, cu timpul, va.1. dispărea mânia și ura dintre locuitorii acestor comune. — Ideea e bună zise Toma umplând pocalele cu „vin, dar greu de realizat. — De nu se va realiza, n’am pierdut nimic; dacă da, am câștigat foarte mult«. Ideea împăcării, frământa tot mai mult creerii amicului nostru Toma şi el a şi comunicat o cu bătrânii satului, dar aceştia n au primit-o Unii ziceau că îi vor afurisi morţii, alţii că duşmanii din comuna vecină le-au luat izlazurile.Crăşunatul şi munţii, pe nedreptul , cei mai sfătoşi ziceau că ideea împăcării n-a emanat de la ei şi aşa fiecare născocea câte s o acuză locuitorilor din satul vecin şi toţi se declarară contrari împăcării... Abia se crepase de ziuă şi băieţii, cei mai sirguincioşi ascultau pe la uşa odăii dacă m am deşteptat din somn, sunt îmbrăcat ori gata de plecare?! De la şcoală dat-au năvală pa uliţi la lăcaşurile acelora cari încă nu s-au prezentat. Mergeau cu porunca învăţătoriului — deşi nu ne întâlnisem —să se prezinte momentan sub urmările pedepsei. La oara anumită toţielevii stau gata în curtea şcoalei în rând, doi cu doi, cu merindea în mâni şi plecarăm spre fântâna Foiţi. întotdeauna mi a plăcut se respectez drepturile... fiecărui; am fost foarte liberal: m’am nizuit să redau — încât atârna dela mine —■ libertatea cea mai completă posibilă şi aşa îndată după ce am ieşit din ..comună, n am mai pretins mersul oficios, în rând, al elevilor, ci după plac, restrângându-le singur dreptul de a fugi. Elevele fiinţe mai aşezate, s-au adunat în jurul învăţătorilor şi mergeam încet, iar băieţii, mai sburdalnici mergeau înainte pe drum, pe marginea drumului, pe de o parte, preste garduri... In sfârşit ajunserăm. Soarele, dinspre răsărit lucea frumos pe cerul albastru şi în urma luminei lui umbra dispărea şi£eu cât se urca mai sus pe bolta ceriului răspândea o lumină şi căldură mai bogată care prefăcea în aburi picurile de rouă de pe frunze şi de pe firele de iarbă. Am dat ordin să adune lemne şi să facă foc. Ei, elevii, nu ştiau, dar noi învăţătorii ştiam la ce ni-e bun focul ; ştiam că îndată soseşte Toma şi apoi el nu vine gol, vine de acasă, cu merinde. Vine un băiat şi ne anunţă că copii şcoalei din comuna vecină sosesc. O iritaţie şi nelinişte se produce între elevi; fug pe dâlma dealului apoi se întorc, vestesc sosirea lor cu o îngrijorare ca şi când ar voi să ne tragă la răspundere pentru o aşa faptă şi când micii duşmani se văzură faţă în faţă, începură a se şopoti, a se arăta cu degetul şi a se batjocori pe ascuns. Le-am vorbit despre iubirea faţă de aproapele, despre buna înţelegere şi foloasele ei şi pe urmă le-am dat o poruncă, că toţi cei ce vor respinge jocurile colegilor lor, fie aceia din oricare comună, vor fi aspru pedepsiţi. Am aranjat mai multe jocuri de-a elevilor; la urmă ne procurau şi nouă distracţie jocurile lor. Ioniţă dorea să vadă o luptă navală, dar nu din timpurile de acum ci mai ’nainte pe când nu era inventată iarba de puşcă şi ca să îi pot împlini dorinţa, am împărţit elevii de la toate şcoalele în două tabere egale; le-am spus, că un grup să urce dealul din dreapta poieniţei, iar celălalt grup din stânga ; la signalul dat, toţi au să plece, deodată prin pădurice, pe coasta dealului în jos şi fiecare pe altă potecă până jos la noi, în poieniţă unde au să se oprească. Tabloul era cât se poate de pitoresc. Păduricea mică şi rară prin care, în cea mai mare disordine, micii combatanţi năvăleau spre poieniţă ca să se lupte. Pe când elevii se răsboiau mai puternic auzim că clopotul din turnul bisericei comunei noastre sună de alarm şi toţi fuserăm cuprinşi de spaimă. Băieţii plângeau, alţii voiau să fugă