Gazeta Transilvaniei, august 1913 (Anul 76, nr. 167-189)

1913-08-01 / nr. 167

ABONAMENTUL: Pe an an . . . 24 Cer. Pe o jam. de an 12 „ Pe trei luni. . . ” rs Pentru România şi străinătate . Pe an an . . . 40 lei. Pe o joia. de an 20 TELEFON IP. 228. ZIAR POLITIC NAŢIONAL REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Târgul Inului Nr. 30 INSERATELE se primesc la adminis­traţie. Preţul după tarif ţi Învoială. Manuscrisele nu se tn­­napoiară. * I P318SSS­Ri&OIGBGhh Jirasov 31 Iulie v. 1913. Regele Carol I al României împlineşte as­tăzi 47 ani, două luni şi trei săptămâni de Dom­nie, veleatul celei mai lungi Domnii din ţările româneşti din toate timpurile, acea a ’­ii Ştefan cel Mare. In cronica sa despre ultimele zile ale lui Ştefan Vodă, Grigorie Ureche ne spune următoarele: „...Era acest Ştefan Vodă om nu mare de stat, mânios, şi degrabă vărsă sânge nevinovat; de multe­ ori la ospeţe omora fără judeţ. Iară întreg la minte, nelenevos, şi lucrul său ştiă să­­ acopere şi unde nu cugetai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde eră ne­voie, însuşi se vâră, ca văzândul ai săi să nu îndărăpteze. Şi pentru aceea, iar războiu de nu biruia. Aşişderea şi unde i biruiau alţii, nu pierdea nădejdea; că ştiindu se căzut jos, se ri­dică, de­a­supra biruitorilor... Fost-au mai ’nainte de moartea lui Ştefan Vodă, într'acelaş an, iarnă grea şi geroasă, cât n’au mai fost iarnă ca aceea nici-odatâ- iară peste vară au fost ploi grele şi povoae de ape, cât s'au făcut multă înnecare. Domnit-au Ştefan Vodă 47 de ani, 2 luni şi 3 săptămâni; şi au zidit 44 de mă­năstiri şi biserici; şi eră însuşi ţiitor peste toată ţeara. Iară înaintea săvârşirei sale, chemat-au Vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boeri mari, şi alţii toţi câţi s’au prilejit, arătându-le cum nu vor puteă ţine ţeara, precum o au ţi­nut el; ci, socotind de cât toţi mai puternic pre Turc şi mai înţelept, au dat învăţătură să se închine Turcului“. Ce coincidenţă minunată a sorţii! După aproape un an de crâncene războini pentru alungarea Semilunei din continentul euro­pean şi după săptămâni de şi mai sângeroase lupte fratricide între cei­ ce aveau să împartă prada cu­cerită — iată că, la zângănitul cutremurător al armelor ostaşilor români porniţi spre a pune ca­păt vărsării sălbatice de sânge, solii păcii aleargă la Bucureşti pentru a încheia cu un ceas mai iute pacea dorită de-o lume întreagă. Şi soartea a voit ca tocmai în ajunul zilei, în care Domnitorul de azi al României împli­neşte veleatul de Domnie a lui Ştefan cel Mare, Regele Carol să poată rosti cu glas puternic şi cu och­ii aţântiţi spre viitorul celor mulţi setoşi după binefacerile păcii următoarele cuvinte pline de adânc înţeles şi de nădejdi într-un viitor mai fericit. „Nu exprim numai o dorinţă, dar chiar convingerea Mea că dacă statele noastre vor pu­tea lucra libere la organizarea şi desvolta­­rea lor economică, nu vor lipsi să culeagă în puţini ani, roadele bine­cuvântate ale sforţărilor şi înţelepciunei lor. Această eră nouă, care nu depinde de­cât de noi spre a fi inaugurată, România cu deosebire o doreşte în mod sincer şi va contribui din toată inima spre a uşura înfăptuirea ei. Să facem urări ca să ne unim într-o acţiune comună pentru a atinge acest scop atât de nobil şi atât de dorit, care va face să se uite un trecut întristător, şi va pregăti căile unui viitor fericit. Popoarele noastre ne vor bine­cuvânta şi noi vom fi bine meritat de la omenire... Amintirea celor cari au plătit cu sân­gele lor opera de eliberare întreprinsă în comun trebue să fie cinstită cu sfinţenie ca o pioasă datorie de recunoştinţă«. O eră nouă! Cuvinte de aur ! Regele Carol, care în ziua de 10 Mai v. a. anului 1866 a urcat tronul Principatelor române unite, repriveşte astăzi la o Domnie de 47 ani, 2 luni şi 8 săptămâni. Lungul şir al acestor ani de sforţări şi fapte în timp de pace şi războiu este o carte deschisă şi istoria ginţilor, judecă­torul nepărtinitor al omenirei, îşi va spune la timpul său cuvântul hotărâtor despre cele înfăptuite sub Domnia Regelui Carol. Graţie înţeleptului său Rege şi sfetnicilor săi de pe vremuri şi de azi, România a realizat în timp relativ scurt, incontestabil progrese mari — în unele privinţe poate prea mari în contul al­tor interese vitale voind să ţină pas cu apusul — cari au culminat zilele aceste în tratatul de pace încheiat la Bucureşti, un act epocal, care a adus Regelui, sfetnicilor şi poporului său un nou titlu de glorie şi recunoştinţă. Mai rar o faptă ca aceasta, care să fi strâns în jurul încărunţi­­tului Rege întreaga suflare românească fără deo­sebire de partide şi graniţe. Purtătorul Coroanei de oţel, făurită de vitejii săi dorobanţi şi vânători pe plaiurile sângeroase ale Plevnei şi G­riviţei, s’a încoronat astăzi, graţie aceloraşi ostaşi şi aceluiaş popor gata de jertfe în timp de pace ca şi în timp de războiu­l cu aureola regelui aducător de pace! Armata ro­mânească, creată de Cuza Vodă, a ajuns azi sub îngrijirea Mar. Sale Regelui Carol o putere atât de formidabilă, încât a pus în uimire o lume întreagă. Entuziasmul aproape delirant, cu care sutele de mii de ţărani au dat ascultare Marelui Lor Căpitan, parăsându-şi ţarinile şi căminurile, este aproape legendar şi cu atât mai sfânt şi grăitor, cu cât cei plecaţi la primul sunet al goarnelor au fost de credinţa izbăvitoare, că pleacă la luptă crâncenă pentru ţară, rege şi neam. Şi desigur că înţeleptul Rege, când a rostit cuvintele de adânc înţeles despre o „eră nouă“ şi despre „organizarea şi desvoltarea economică a statelor“ în viitor, şi-a adus aminte cu recu­noştinţă de talpa Ţării, de toţi cei mărunţi dar mulţi, pe cari i-a văzut pentru a doua oară în­şiruiţi de-a lungul Dunării bătrâne, gata să reîn­vie într’un gând şi dor gloria părinţilor şi moşi­lor dela 1877 — 78. Şi nu credem, că tălmăcim greşit cuvintele de aur ale Regelui, când — tocmai ca şi Marele său antecesor Ştefan Vodă, fiind bolnav şi slab de ani, şi-a adunat în jurul său pe sfetnicii săi ca să le dea sfaturi preţioase — când, zicem, Regele Carol, fiind încă în deplină putere tru­pească şi sufletească, a ţinut să adune pe mai marii ţării în jurul său şi să le dea lor şi sfet­nicilor Crainicilor streini — aliaţilor de mâne — sfaturi preţioase, ca să folosească binefacerile pă­cii ridicând ţărănimea la bunăstare şi drepturi prin adoptarea şi înfăptuirea unui program de reforme interne de ordin economic, social şi cultural, pen­­tru ca acei, pe a căror umeri viguroşi s’a înălţat astăzi renumele şi gloria ţării, să fie aşezaţi la locul de cinste care le revine.­­ Fie ca Pacea dela Bucureşti să devină punc­tul de plecare al unei „ere nouă“ plină de fapte măreţe pentru emanciparea ţărănimei din Regatul cu adevărat liber, pentru ca la timpul său, când în Ţară va răsuna din nou goarna de alarmă pentru apărarea ţării şi mărirea neamului româ­nesc, chemarea Regelui viitor să afle pe ostaşii săi fericiţi şi înzestraţi cu toate drepturile, cari le revin şi pe cari le-au binemeritat pentru pa­trie şi Tron! Dorobanţul dela 1877 — 78, care a făurit independenţa şi regalitatea Ţării, ostaşul român dela 1913, care a redat ţărilor balcanice şi Eu­­ropei întregi liniştea dorită, va săvârşi atunci minuni. Iar noi cei de aici, milioanele fraţilor de a­­celaşi sânge, cari trăim sub sceptrul M. Sale îm­păratului-rege Franz Iosef I., prietinul şi aliatul de azi al M. Sale Regelui Carol I., ce dorinţă ne poate pătrunde inimile în clipa când Regele României trece pragul duratei celei mai lungi Domnii din ţările româneşti din toate timpurile, cea a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, decât dorul ferbinte ca Mar. Sa Regele Carol al României să-şi vadă cu un ceas mai iute înfăptuit înţele­sul adânc al cuvintelor pline de nădejdi într’un viitor mai fericit, rostite la încheierea păcii dela Bucureşti. O încoronare mai strălucită şi mai du­rabilă a unei vieţi, închinate binelui ţării şi nea­mului, nici nu se poate imagina! Pătrunşi de această sfântă dorinţă ne alătu­răm din tot sufletul nostru la cântecul de bucu­rie şi preamărire, care străbate azi din milioane de suflete dintr’un colţ până în celălalt al Ţării româneşti: Trăiască Regele... Din discursurile regelui Carol. Nicopole. — Din cuvântarea rostită în şe­dinţa dela 21 Martie (1904) a Aca­demiei Române. — ». ..Măgulitoarea primire ce Acade­mia a făcut comunicărilor mele anteri­oare mă îndeamnă a nădăjdui că şi de asta dată va asculta cu interes ochirea Ce doresc a arunca asupra două epoce — una foarte depărtată, în care un strămoş al meu se afla în luptă sub stindardele creştinătăţii alăturea cu un mare Domn român, — alta recentă, care poate fi privită ca o încoronare a celei dintâi. Aceste evenimente s’au desfăşurat în jurul vechei cetăţi Nicopole, care presintă ast-fel pentru mine un îndoit interes, căci sub zidurile sale s’au strâns acele legături de prietenie între regele Sigismund al Ungariei şi Corniţele Fre­deric VI de Zollern, care a întemeiat mărirea Casei mele, şi tot acolo, după cinci secole aproape, urmaşii lui Mir­­cea, răsbunând pe strămoşii lor, au în­ceput lupta de desrobire care a înte­meiat Regatul Român. Mircea-cel-Bătrân — cu drept cu­vânt numit şi cel Mare — este în a­­cest trecut depărtat figura cea mai im­punătoare a neamului românesc, faima faptelor sale glorioase, străbătând pes­te hotare, deşteaptă pentru întâia oa­ră interesul lumii apusene asupra Ţă­rii. Alăturea cu cele mai tainice ar­mate străine şi ca vrednic aliat, el face să strălucească vitejia ostaşului român pe câmpiile de la Rovine şi Nicopole; iar, lucru de neuitat, el stabileşte de atunci dreptul nostru asupra Dobrogei realipită prin răsboiul pentru neatâr­nare şi acum de­ apururea nedespărţită de trupul României.« (Urmează miezul cuvântării M. Sale Re­gelui, în care enoreazâ şi apreciază cu o rară competenţă luptele din jurul cetăţei Nicopole (1396) în care armatele aliate ale cruciaţilor sunt Înfrânte de Sultanul Baiazid. Mar­ea trece apoi la răsboiul pentru neatârnare (1877), în care cetatea Nicopole după aproape 5 secole a devenit din nou o poziţie strategică de mare Insămnătate In tot timpul luptelor din prejurul Plevnei şi încheie cu următoarele cuvinte: »Un sfert de veac în urmă, în a­­nul când Ţara sărbătoria a două­zeci şi cincea aniversară a acestor eveni­mente, am avut nepreţuita mulţumire de a revedea câmpul de luptă de la Plevna, împreună cu principele Ferdi­nand al Bulgariei. Cu o emoţiune adâncă am călcat pe acest pământ stropit şi sfinţit de sângele vitejilor noştri. Pe pragul pa­radisului, ridicat în a lor pomenire, Mitropolitul de Vraţa ne-a întâmpinat cu o mişcătoare cuvântare: »Sculaţi-vă din morminte«, zicea el, arătând câm­pul de luptă unde zăceau cei căzuţi, circulaţi-vă, voinicilor, iată că a venit regele vostru să vă­­mulţumească pen­tru jertfele voastre«. Ca la un adevărat pelerinaj am mers la Griviţa spre a mă închina, cu dragoste şi veneraţiune, înaintea mor­mântului acestor vrednici fii ai Ţării, cari şi au dat viaţa pentru neatârnarea României. Spre seară sosiam la Samovit, un­de eram primit de primarul şi popula­­ţiunea din Nicopole, veniţi spre a re­înnoi mulţumirile lor pentru desrobirea oraşului. Principele Ferdinand avu curtenia de a mă conduce cu yachtul său, es­cortat de vasele noastre de răsboiu, până la Turnu-Măgurele. Noaptea era senină; razele lunii se răsfrângeau în sucul Dunării liniş­tite; vasele lăsau în urma lor talazuri argintii; în depărtare Nicopole, scăldat într’o mare de lumină, se înălţa pe ţărm ca o falnică rămăşiţă a vremuri­lor trecute. Această fermecătoare privelişte fă­cu să se desfâşure trecutul înaintea mea: tinerelele mele petrecute la isvo­­rul marelui fluviu, istoria casei mele şi mai pre­sus de toate cartea ursitei scumpei noastre Românii, în care os­taşii noştri scrisese o pagină neperi­­toare.« * Regele despre limba română. — Cuvântare rostită la Academia română în sesiunea din 1905. — ...Mă bucur de câte ori am pri­lejul de a lua cuvânt în acest locaş, unde am auzit atâtea conferinţe atră­gătoare şi desertaţiuni iscusite cari au răspândit lumini noui asupra trecutului nostru şi îndrumări înţelepte pentru propăşirea ştiinţei adunând astfel un material de mare preţ pentru lărgirea templului care adăposteşte sufletul nea­mului românesc. La temelia acestui templu se află limba românească, care şi-a devenit în­doit de scumpă din ziua când am a­­uzit-o răsunând pe buzele neuitatei Mele copile şi de când, spre a Mea mângâ­iere, urmaşii Mei o găsesc în jurul Meu. Mânat de această simţire, am propus A­­cademiei, acum 21 ani, întocmirea dic­ţionarului »Etymologicum magnum Ro­maniae« având mai ales în vedere cu­legerea şi păstrarea acestor cuvinte vechi cari — deşi obârşia lor este sla­vonă, grecească sau turcească — alcă­­tuesc originalitatea şi bogăţia limbei. Dorinţa Mea era ca Academia să scape aceste odoare ameninţate a cădea în uitare, redându-le locul la care au drept şi să pue o stavilă la acest val de ne­păsare pentru graiul bătrânesc, stâr­pind totodată buruienile neologismului cari înăbuşe limba strămoşească. Limbile îşi au într’adevăr viaţa lor proprie care se desvoltă după nişte regule statornice, însă înrâurirea scri­itorilor de frunte şi a Academiilor a­­supra acestei desvoltări este de aseme­nea netăgăduită. De ce să ne ferim de aceste locuţiuni vechi, cu obârşie aşa de curată ca aceea a liturghiei şi a le­topiseţelor Ţârii, şi care nici măcar ar­haisme nu sunt, din­oare­ce le Întâlnim în limba bisericei şi a poporului ? Mult mai de temut sunt aceste neologisme sterpe, cu forme şi înţele­suri pocite, care nu aduc nici o idee nouă, ci izgonesc numai cuvinte ade­vărat româneşti spre a le înlocui cu altele streine cu înţeles absolut iden­tic, ca spre pildă: »avansare«, în loc de înaintare; »voiaj« în loc de călătorie. Aceste parasite răutăcioase sunt mii; numărul lor creşte pe zi ce merge şi sfârşitul va fi schilodirea limbei. Stre­curarea lor o datorim în mare parte vieţei politice, obiceiurilor apusene şi educaţiunei copiii­­ în străinătate. A­­ceste înrâuriri nu au fost totdeauna norocite, nu numai asupra limbei ci și asupra moravurilor, cari au perdut poate mai mult de­cât au câștigat. Ștefan cel Mare 1457-1504. Regele Carol al României.

Next