Gazeta Transilvaniei, septembrie 1913 (Anul 76, nr. 190-213)

1913-09-01 / nr. 190

ABONAMENTUL. Pe ac an . . .24 Cor. Fa o jun. da an 12 „ Pe trei ioni. . . 8 „ Pentru România şi străinătate. Pe un an ... 40 lai. Pe o juni. da an 20 ,, TELEFON N. SS8. Zi Alt POLITIC NAŢIONAL. SatSaria Braşov, Duminecă nn 1 (14) Septemvrie 1913. Anul LXXVI REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Târgul Inului Nr. 30 INSERATILE se primesc la administraţie. Preţul după tarif şi Învoială. Manuscrisele nu se înnapoiază. Trimitem salutul nostru. Mâne, la 1/14 Septemvrie c, cea mai înaltă instituţie culturală a Românilor din Transilvania şi Ungaria îşi va ţine adunarea generală obicinuită la Orăştie. Când entuziaştii întemeetori au pus temelia acestei instituţii de cultură, toată lumea românească simţea necesitatea ei şi ţinea să confirme rolul mare, pe care va trebui să-l joace această instituţie. Câţiva urmaşi ai întemeetorilor ei s'au strudrit, ca să păstreze vie moştenirea şi să poarte cu abnegaţiune lumina ce li se încredinţase. Prin întunerecul ce se aşternuse greu ca pământul peste sufletul Românilor subjugaţi, acei desinteresaţi iubitori de neam ţineau să poarte cu curaj lumina încredinţată, lor şi să dea espresiunea cea mai largă spiitului de jertfă, pe care îl pretindea tot mai imperativ vitregia timpurilor. Au trecut 50 de ani şi mai bine de la întemeierea acestei instituţii. Ar trebui să fie multe roadele aduse de ea. Sistemul politic ticălos însă şi lipsa de sprijin de partea guvernului au împuţinat aceste roade. Paralel cu ravagiile sistemului politic a crescut însă şi nepăsarea noastră ca, şi lipsa de interes a epigonilor, cari au urmat entuziaştilor de eri. Lumea românească nu poate, dar nici nu se nizueşte să sprijiniască îndeajuns Asociaţiunea. Nici la adunările eî generale nu ■mai iau parte Românii ca mai de mult. Şi nici centrul nu se strădueşte în deajuns ca să spargă ceata, care s’a aşternut ca plumbul peste suflete. Propaganda nemijlocităău se prea face şi nu se prea ţine cont de fluctuaţiile ciudate ale sufletului ţărănesc. Ţărancă nostru pretinde ca pentru banul ce ţi-a dat sâ-i oferi grabic contra serviciul promis. Şi dacă nu i-l dai, dacă nu trimiţi cărţile nu schimbă taxei primite, îşi perde iute încrederea, îţi dă iute un epitet ciudat ş’apoi te-a ferit sfântul ca să ţi i mai apropii cu una cu două. In aşteptarea unei activităţi mai intenze din partea comitetului ce se va alege, corespunzătoare nobilelor intenpuni ale preşedintelui de astăzi, şi în nădejdea unui mai pronunţat spirit de jertfă, care va trebui să cuprindă lumea românească, salutăm adunarea de mâne a Asociaţiunii, supremul for cultural al neamului romănesc din Transilvania şi Ungaria. Ne chiamă pământul!... De Valentin Drăganu. Adeseori vin în decursul vieţii noastre momente, cari ne reclamă toată energia, momente în cari simţim, că — lăsând toate la o parte — trebue să ne decideră, şi acra centrând toate puterile, să intrăm în acţiune. Asemenea vin şi în jpi&ţa popoarelor epoce, momente critice, probleme încurcate, cari provoacă atenţiunea şi cugetarea serioasă, energia şi încordarea* spiritului comun. fc . Intr’o astfel’de situaţie nu să poate mai jerioas.!, ne aflăm noi Românii dşi Ardeal! Mai ales dacă observăm cu atenţiune împrejurările şi raporturile în can trăim, trebue să constatăm, că ne aflăm într’o situaţie foarte critică. Ne aflăm faţă ’n faţă cu probleme grele, caii dacă ar rămânea nereadiite, ne pot aduce — ca şi la popoarele antice enigma sfinxului — moartea. Românul, eind e copleşit de năcazurile pricinuite de conpatrioţii săi miriţî, cu cari e „egal îndreptăţit", să mângâie cu proverbul: „Apa trece, pietrile rămân“. Fireşte că proverbul acesta nu se referă la apa din izvoarele, ce alină setea, răcoresc aerul şi spală sudoarea muncitorului, ci la apa aceea care vine cu acrii cerului din ţară şi lume năpustuindu-să asupra ţinuturilor, turburând izvoarele cristaline, rostogolind — până la un foc — şi nămolind pietrile, ce-i stau îa cale, dar pe cari le spală iar izvoarele curate. O meditaţie oricât de superficială, ne poate convinge, că proverbul acesta românesc mai ales în împrejurările actuale e cât să poate de optimist; căci trebue să ne gândim, că apa aceea murdară şi tulbure lasă în urmă — cu munca sa distrugătoare — gropi şi spărturi cari nu să pot repara. Loviturile ce-am primit încep a durea. Rând pe rând ne perdem toate acele cetăţui, cari ne-au apărat trăinicia noastră ca neam veacuri de-a rândul. Purtăm o luptă inegală, suferim înfrângeri continue şi toate îndemnurile noastre de viaţă sunt strivite şi în loc să punem umăr la umăr, „şubă lângă şaba“, pentru ca să putem înfrânge nefericirile şi greutăţile, cari ne încearcă zilnic, constatăm cu toţii că nu e bine ce facem şi cu toatea astea dăm din umăr şi trecem la ordinea zilei. Şi nu e bune aşa, căci mergem orbeşte spre acel povârniş grozav, da unde mi mai este reîntoarcere. Şi nici că a’ar putea altfel. Din afară lovituri tot mai grozave, mai nemiloase, iar înlăuntru desbinări, intrigi, pictări, tergiversări şi trădări ale stindardului. Nu atât apostazia celor slabi de înger e ceea ce trebue să ne puc pe gânduri, ci apatia chiar şi în inimile celor mai cari, cari văd cu groază risipindu se edificiul pompos al viitorului neamului ...nostru-Inc de libertatea dorită, o decepţionară fără păreche la vreun popor. Şi singura consecvenţă ce să poate scoate din poziţia unui popor, care a pierdut cu totul orice credinţă într’un viitor mai bun, e că respectivul popor va face foarte bine, dacă va înceta cu orice luptă, sau chiar cu orice resistenţâ, fia ea cât de mică, şi ifi va cere de la duşman lovitura de graţie. Mă îngrozesc când mă cuget, că am putea alunga şi noi Românii în starea aceasta, de unda nu mai e reîntoarcere. * Mănuşa ni s'a aruncat din nou .. După ce ne-au luat şcoala şi biserica, limba şi credinţa şi ne-au restrîns drepturile cetăţeneşti, acum vreau să ne iee şi pământul. In 7 Septemvrie c. s-a ţinut in Cluj adunarea reuniunii proprietarilor ardeleni (E. G. E.). După deschiderea acestei adunări a luat cuvântul contele Ștefan Bethlen, care a vorbit despre problemele de proprietate ale politicei maghiare, arătând cu date statistice, că în Ardeal Maghiarii dau îndărăpt, până când Românii cuprind pământul de la aceştia. Aşa în ultimii zece ani Maghiarimea din Ardeal ar fi perdut 187.573 jugăre catastrale în preţ da 69.782.229 coroane, cari le-ar fi cumpărat Saşii şi Românii. Arată apoi cauzele acestei perderi: pofta de câştig, depărtarea ori nerentabilitatea moşiilor, moştenirea, moartea, mutarea, licitarea, datoriile etc. Cere de la guvern schimbarea legei cu privire la moştenire, mai cu samă în Ardeal, organizarea creditului agricol, colonizări şi câte toate, căci altcum Ungaria va ajunge pe unna nefericitei Turcii. Conferenţiarul ceteşte apoi următoarea moţiune : 1 . Pentru mântuirea clasei de mijloc a proprietarilor, guvernul să schimbe legea de moştenire studiind împrejurările, cari periclitează maghiarimea la Ardeal. Să se îngrijească ca statul să înfiinţeze în vreun oraş mai mare al Ardealului, cu ajutorul banelor şi al societăţii întregi o bancă agricolă, care să îndestulească toate exigenţele creditului hipotecar pentru proprietarii de mijloc şi cei miei din Ardeal. Şi până atunci ministrul de agricultură, împreună cu banca altruistă să înceapă o acţiune asemenea procedurei de regulare din Prusia (Regulierungsverfahren), să permită si sprijinească întemeiarea de fideicomisari pentru Ardeal. 2) . La caz că guvernul ar îngădui vânzarea vreunei proprietăţi de stat ori fundaţionale, să condiţioneze ca vânzătorii să cumpere din preţul cumpărării păduri din Ardeal, pe care le va designa o comisie anume. 3) Să se asigure existenţa unei clase puternice de proprietari mici maghiari în părţile agricole ale Ardealului prin reluarea politicei de colonizare : a) să se voteze anual în budget cel puţin zece milioane de coroane spre acest scop, b) parcelarea în Ardeal să nu se poată face fără învoirea statului, c) să se aducă o lege de moştenire pentru Lăcuime, ca proprietatea să rămână indivizibilă, d) chestiunea subofiţerilor să se reguleze astfel ca în loc de excontentare ori funcţiuni sa fie colonizaţi, e) deoarece inteligenţa română exploatează ideea cooperaţiei în defavorul ţăranului pentru interesele ei de gaşcă, Reuniunea centrală regnicolară (Országos Központi Hitelszövetkezet) — pentru înlăturarea acestui pericol — să fie subvenţionată din partea statului. 4) Ministrul de agricultură să pregătească pe baza părerilor indicate, cu consideraţie la stările din Ardeal, un proiect de lege organic, care să îmbrăţişeze toate chestiunile politicei de proprietate şi pe care să-l supună de urgenţă parlamentului, cu îndatorirea, ca acesta sa refereze anual despre schimbările şi măsurile luate. După contele Bethlen a urmat conferinţa secretarului soc. „Ega“, Tokaji László, care pe baza datelor statistice adunate într’un volum edat din acest prilej, „Iară de vânzare“ arată cât pământ au cuprins Românii şi Saşii de la Maghiari, câte datorii sunt intabulate pe moşiiie din Ardeal, precum şi starea băncilor şi politica acestora. Spune câte moşii au parcelat băncile şi advocaţii români şi-şi exprimă părerea de rău că opinia publică românească nu ascultă pe Moldován Gergely, tipul adevăratului român şi patriot. După toate acestea apelează la întreagă societatea ungurească pentru înfiinţarea unei mari bănci agricole, care sâ mântuiască pământul Ardealului pe seama Maghiarilor. După câteva observaţii ale altor patrioţi îngrijoraţi s’au primit moţiunile de mai sus, cu hotărârea ca să fie trimise tuturor reuniuni- wwwiirski.'iesi^i)*iwi «ka» m-i-w» v ;ti uan» xwwMe • '■•■tuav&aiz tirisnif-z'.* Matilda Serap. Scumpă M. Scenele de aseară au fost pentru mine destul de penibile şi acum când scriu aceste şire sânt adânc mişcat. Mily, pentru prima oară te-am văzut supărată. Ochii dtale mari, visători, albaştrii privesc viaţa şi oamenii atât de misterios, parc’ar urmări vedeniile altor lucruri şi altor oameni dintr’o lume străină; faţa albă, gingară n’a arătat nici odată paloarea, nici roşaţa trecătoare a obicinuitelor sentimente omeneşti; vocea ditale plăcută mai adâncă şi mai sonoră, apoi obosită, cadenţând refrenul unor lacrimi vărsate în taină, n’a rostit niciodată cuvinte atât de aspre; acele mânuţi, mici, vae, pe cari străluceau cele mai rar© şi mai preţioase pietre sânt menit® să fie încălzite într'o mână tare bărbătească, să fie lung şi cu căldură sărutate, nu însă să facă mişcări dispreţuitoare. De trei ani ai plâns, ai suspinat, ai râs şi te ai bucurat împreună cu mine, dar totdeauna în acel gingaş, liniştit fel poetic, care era espresia inimei dtale blânde şi gingaşe. Chiar când îndrăsnesc sămi amintesc de acele clipe fericite caii s’au imprimat atât de adânc în sufletul meu, trebue să conced că ş ’n acele ore divine erai Învăluită în acea negură misterioasă. Şi atunci când părăseai ceriul ca să ridici pe sclavul frumseţii dtale remâneai scurt timp pe pământ. Dacă"meritam reproşuri fără să voiesc, ştiai să întrebuinţezi atâta blândeţe, atâta indulgenţă şi atâta bunătate pentru a ierta, încât era o plăcere să fii câteva momente vinovat în fiţa dtale. Eri însă m’ai surprins.’,Eram şi eu vinovat, purtam desigur povara multor greşeli. După ce am călătorit vara şi toamna întreagă, de la Aix Ies Bains la Luzern, de la Luzern la Germania şi fiindcă-ţi propuseşi să vizitezi adunrabilele galerii din Dresda şi pianeste* ca din München speram că ne vom putea opri scurt timp în părăsita Roma. Dta însă ţi ai fost pus în gând să pleci pentru câteva săptămâni la Veneţia, pe care spuneai că n’ai văzut-o de un an şi jumătate. Şi pentru întâia dată în cursul celor trei ani nu te-am însoţit, nu te-am urmat. Multe şi ferbinţi lacrimi ai vărsat la peptul meu la reîntoarcere şi cred că şi mie nui-au alunecat câteva lacrimi pe scumpele dtale dantele. M’ai iertat şi ai mai fost câteva zile tristă şi abătută. înainte de câteva zile m’ai întrebat dacă am închiriat iarăşi căsuţa din Via San Sebastianello, între copacii lui Pincio şi dela Villa Medici. Am îngânat câteva vorbe şi nu ştiam să răspund »da sau nu«. Micul cuib raii atât de scump, e plin de poesia dtale, ba, pot zice da sufletul dtale; e sfinţit prin cel mai înalt şi mai curat amor al vieţii male, e un templu, ale cărui trepte aş trebui să le sărut totdeauna, ca credincioşii Mohamedani pragul moaşeei lor. Nu-ţi puteam răspunde, stăm roşind şi pălind. Mă întrebai, dacă aş mai rămânea câţiva ani acolo. Ce vei fi crezut despre mine ? Au sosit apoi zilele reci ale lui Decemvrie şi cta tremurai de frig. Nici covoarele moi, nici focul pâlpăind în sobă şi unei blănuri cele mai preţioase nu te puteau încălzi. Era firesc că vei pleca pentru câteva luni la Riviera sub măreţele palmiere să te desfatezi la parfum de viorele şi aer de mare. Sufletul dtab curat şi nobil dispreţuia jocul, la Monte Carlo nu putea fi deci vorbă de plecat; în Nizza sânt prea mulţi bolnavi, ai ales deci Beaulieu, micul şi elegantul Beaulieu sur mer, unde petrec stive rănii în încognitco şi politiacianii cari fug de politică Ce vis frumos în acele regiuni divineista în miezul iernii în haine albe cu o minunată boa la gât şi eu să te salut în grădina vilei dtale, venind dela hotel! Ai fost uitat toate aceste şi ţi-ai fost zugrăvit cele mai frumoasa pasteluri in culorile cele mai vii şi când m’ai întrebat aseară,—ca şi când ai Întreba pe un prieten sănătos de sănătatea sa — dacă sânt dispus să petrec cu cita două luni în Beaulieu,— n’ai aşteptat nici un răspuns, eu însă am avut curajul să-ţi spun: »Nu, nu pot pleca cu dta la Beaulieu«. Eram surprins de efectul cuvintelor mele! Roşaţa n,âmai, a adevăratei mânii femeieşti ţi-a colorat graţioasa faţă; mânia ţi-a întunecat ochii albaştri, ţi-a slăbit vocea şi ţi a mişcat mâine. O, d vină Emilio, pentru o jumatate de oră te-ai scoborât din sferele d-tale înalte şi nţi-ai făcut o scenă.... — ah, lăsăm cuvântul, căci e în zădar ! Corpul d-tale graţios şi gingaş care nu e deprins cu mişcări violente era zdruncinat de izbucnirea acelei mânii şi nafind stăpână pe d ta însăţi mi-ai reproşat cele mai grave lucruri mi-ai reproşat că nu te mai iubesc şi nu te-am iubit, că te trădez şi te-am trădat, că am tras în noroiu din cauza unor mici şi meschine interese, amorul nostru sacru. In surprinderea mea nemărginită nici nu aflam cuvinte pentru apărarea mea şi ta te-ai scoborât tot mai adânc pe pământ, numind în sfârşit şi două nume: numele unei rele şi false amice Donna Fausta Gonzaga şi numele Cherie Frank, a unei fiinţe care nici nu mai există. Am răspuns cu voce slabă ca un adevărat vinovat, dar îţi declar acum după ce a trecut totul, după ce totul e în zădar că nu sunt deloc vinovat. Conjurările mele n’ar fi avut aseară nici un rost, căci un domon era stăpânul sufletului d-tale. Erai oarbă şi nebună, cum te am văzut şi nu te vou vedea niciodată, o fiinţă îngerească, pe care trei ani am văzut-o trăind în ţeara visurilor şi numai o jumătate de oră pe pământ. Astfel mi-ai strigat atunci: «Nici la Veneţia n’ai venit! Şi acum nu voeşti să vi la Beaulieu! O înţeleg cu totul! Nu te lasă femeile acele! Le ai dat poate banii d-tale? Colierul de mărgăritare al Cherao Frank-ei nu e dela d-ta? Nu joci totdeauna baccarat , doamna Faustca Gonzaga?». Scumpă Emilio, vino încă pentru scurt timp pe pământ şi ascultă cuvintele mele. Amorul nostru s’a dus; nu, că nu te aş iubi şi că te aş fi trădat. Colierul de mărgăritare al Chériei Frank-ei nu e dela mine şi nu e nici veritabi după spusele giuvaergiului, iar la doamna Fausta Gonzaga n’am jucat nici odată cărţi. Amorul nostru s’a sfârşit, căci nu mai am bani să te pot iubi. Te rog mai rămâi câteva clipe pe pământ şi ascultă tot. Am sărăcit cu desăvârşire. N’a aştept nici o moştenire şi n’am speranţe să-mi aflu norocul în alte ţări. Nici nu mă pot căsători c’o avută moştenitoare, căci nu mă lasă ambiţia mea şi ea nici nu s’ar uita la mine, căci nu mai sunt tânăr, seducător şi iubirea noastră e taină publică în societate. Credit nu mai am şi dacă vou vinde lucrurile şi mobila mea, cam trei până la patru mii de lire, voiu avea cu ce trăi până ce-mi va afla un prieten un post de secretar cu o sută cincizeci fire la lună. Aceasta-i în puţine cuvinte soarta lui Don Francesco Prisacane, Conte di Iungro, Marchese di Tricario care a avut fericirea să fie trei ani iubit de o divină femeie, ce ar fi doamnă să împodobească un tron, iar nu să-şi dea inima unui nenorocit ca mine ! Am fost poate prea îndrăsneţ, dacă am Îndrăznit înainte de trei ani să mă arunc pe mine, timpul meu, averea mea, viaţa mea la picioarele dtale? Am fost prea îndrăsneţ? Ai fost totdeauna nobilă, avută ca copilă, apoi ca soţia unui milionar care te iubia până la nebunie ai moştenit după moartea sa întreaga lui avere enormă.