Gazeta Transilvaniei, decembrie 1913 (Anul 76, nr. 263-284)
1913-12-01 / nr. 263
ABONAMENTUL: Pe an an . . . 24 Cor. Pe p mim. da an 12 „ Pe trei luni. . . 6 H Pentru România şi străinătate . Pe an an . . . 10 iei. Pe corora. da an 20 „ REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Târgul Inului Nr. 30 INSERATELE se primesc la administraţie. Preţul dupfi tarii ţi înroialS. telefon n, m ZIAR POLITIC NAŢIONAL. Manascrisele nu se innapoiază. Campania apărărei naţionale în România. f Par itt, 6 Decemvrie. Văzută de aici de la distanţă, prin prisma liniştei şi nepreocupărei sufleteşti şi a unei obiectivităţi mai severe, campania de apărare naţională, dusă de Liga culturală şi de toate elementele curat româneşti din ţară contra puhoiului de cutropire evreiască, ne apare în toată măreţia ei... Cum adică? De aci înainte, încetăţenind în massă pe evrei, să ne deschidem singuri calea spre abisul periei, de unde nu mai este reîntoarcere? Să zguduim bazele statului naţional românesc prin introducerea în dreptul suveranităţei naţionale un popor care la toate ocaziile n’a dovedit faţă de scumpa noastră Românie decât perfidie, lăcomie materială, lipsă de scrupule şi o duşmănie înnăscută, tenace, teribilă contra firei noastre etnice? Să dăm drepturi politice evreilor cari vor să facă stat în stat spre a putea exploata şi mai bine poporul român, care chiar și acum sufere destul, mai ales în Moldova, din cauza cutropirei israelite? Cum adică? De aici înainte orice evreu născut în România, fiu al altui evreu venit cu cârpele în spate din Galiţia şi primit de milă, dintr’un sentiment înalt de umanitate, în ţara Românilor, să fie egal în drepturi cu descendenţii lui Mircea cel Mare, Ştefan cel Mare şi Mihaiu Viteazul, cari au udat în abondenţă, cu sângele lor, acest pământ şi l’au apărat cu preţul vieţei de nesfârşitele invazii streine?... Dar unde este dreptatea? Cum am putea fi noi, vreodată, egali cu aceşti oameni cari sunt streini de noi, de sufletul românesc, de cultura românească, de tendinţele româneşti şi de idealul mare al românismului întreg?... N-ar însemna aceasta să renunţăm singuri la stăpânirea netulburată a ţării moştenite dela eroicii noştri strămoşi ? N-ar fi aceasta o crimă faţă de memoria sfântă a părinţilor noştri, cari ne-au lăsat o moştenire curată şi neatinsă, cari au trăit într’o Românie a Românilor, iar nu a Românilor şi a evreilor?... N-ar însemna aceasta sinuciderea noastră ?... Acestea erau ideile cari mi-au fulgerat într-o singură clipă prin creer când am cetit în ziarele române şi streine că evreii din ţară au îndrăsneala să ceară încetăţenirea lor în massă. Am rămas uluit şi mi-am zis că este imposibil ca să se găsească în ţară conducători politici cari, printr-o revizuire a articolului VII. din Constituţie, să deschidă porţile invaziei evreeşti în politica românească, în conducerea datinelor patriei-mame a Românilor. Mi-am zis că este peste putinţă ca şefii noştri politici cari, cu toate cele câteva excepţii dureroase, au ştiut şi ştiu să dea dovadă de patriotism, să nu îşi dea socoteală că evreii sunt la noi la ţară un element din cale afară periculos, că ei sunt foarte tari chiar şi acum, neavând drepturi politice, şi că ei ar stăpâni ţara dacă ar izbuti să obţină în massă dreptul de încetăţenie... Campania de apărare naţională, pornită în deosebi de Liga Culturală, a avut darul să liniştească inimile româneşti şi să le facă să spere că opinia publică românească nu va toleră ca chestiunea revizuirei articolului VII al Constituţiei, în favoarea evreilor, să fie măcar adusă în discuţie în Corpurile legislative. Acţiunea patriotică a Ligei Culturale a avut mare răsunet şi găseşte imitatori. Trebue să recunoaştem meritele d-lor Virgil Arion şi Bogdan Duică, distinşii naţionalişti cari conduc această acţiune şi cred că exprim sentimentele întregei colonii române din Paris când îi felicit din inimă pentru curajul şi energia lor de patrioţi. Pot să asigur pe aceşti buni conducători români că tineretul îi va urma. O telegramă de protestare contra perfidiei campanii evreeşti, ce am propus să se expedieze M. Sale Regelui nostru a fost acoperită imediat de numeroase semnături ale colegilor mei din Paris. Lăsând chiar la o parte consideraţiunile de ordin sentimental, punctul de vedere al evreilor nu se poate susţine nici istoriceşte şi ştiinţificeşte. Istoria dovedeşte că noţiunile cari şi-au pierdut omogen-tatea, lăsând să se infiltreze în sânul lor elemente străine, au pierit, victime ale ospitalităţei lor pentru streini.. Cel mai ilustru exemplu este Roma, care a fost puternică şi a făcut o lungă cale de cuceriri glorioase cât timp elementul roman, iubitor de patrie, a rămas neamestecat, curat. Şi Roma a pierit când a deschis porţile ei sacro-sancte pentru influenţa conrupătoare a streinilor. Roma s-a prăbuşit când drepturile vechi ale Quiriţitor au fost pângărite transmiţându-se şi la Barbari (Caracalla, 212 după Cristos). Iar ştiinţificeşte (psichologiceşte ca şi juridiceşte) este dovedit că streinul nu poate avea pentru o naţiune aceeaşi dragoste ca fiul acelei naţiuni, ca acela care este legat de acea naţiune prin legătura indissolubilor a sângelui, iar nu acea a intereselor materiale cari pot varia. Iată de ce diferitele naţiuni s’au fortificat, juridiceşte, în potriva streinilor prevăzând în constituţiile lor jus sanguinis, dreptul sângelui, iar nuus soli, dreptul celor născuţi pe acelaşi sol, teritoriu. Marii noştrii patrioţi: Cuza-Vodă, regele Carol, Cogalniceanu, I C. Brătianu, etc. au avut prevederea să consfinţească prin articolul VII al constituţiei noastre dreptul sângelui. Nu este Român decât fiul părinţilor români ! Nu mă îndoesc o singură clipă că reprezentanţii statului român vor veghea cu sfinţenie ca uneltirile nelegiuite ale evreimei să se sfarme de articolul VII al Constituţiei, scutul salvator al naţionalităţei noastre!... România a Românilor, numai a Românilor, dar a tuturor Românilor de sânge ! Mircea R. Şirianu. 44 ds 708 In Balpria* Dial-ialTii, de Mihail Sadoveanu. — Bine. — Aşa între neliniştile şi zâmbetele lui prefăcute i-ara putut afla părerile asupra politicei interne şi externe şi a dat libertate babei lui, Maria, să ne pregătească sub hornul uriaş o mleşnită, lapte fiert cu un amestec de făină, ouă şi zăhar, — mâncare naţională de care se arăta destul de mândru. Buna lui voinţă a mers şi mai departe. La jumările de douăsprezece ouă, s’a hotărât să adauge cel mai fin şi mai picant condiment al bucătăriei bulgăreşti: ardei pisat. Era o bunăvoinţă vrednică de luare-aminte, ş’acest articol culinar a fost scos tot de sub nişte încuetori unde era cu scumpete păstrat. E adevărat că ardeiul pisat ne-a adus lacrimi In ochi şi ne-a făcut să tuşim un ceas, dar asta a bucurat şi a satisfăcut pe dedu Andrei, căci l-a Încredinţat de bunătatea şi tăria acestui articol naţional. Câteodată şi bucătăria unui popor e în armonie cu firea lui. —Aşa-i că-i bun ardeiul? ne întrebă biruitor dediu Andrei. — Foarte bun! declară domnul căpitan V., cu ochii în lacrimi. (Trebuia să fim mosafiri îngăduitori, deşi plăteam). »Dar mleşniţa mea? aşa-i ca a fost dulce ? ne întrebă baba Maria, privindu ne prin ochelarii ei rotunzi. — Minunată!« se grăbi s’o asigure sublocotenentul M., care se silise pe cât putuse să potolească cu grozava dulceaţă a acestei mâncări arsura ardeiului. Bătrânii se arătară mulţumiţi şi zâmbiră. Apoi cum după masă trebuia să vie numai decât rândul somnului. dediu Andrei, ca vrednic amfitrion, îşi dădu cu părerea că cele patru rogojini pe care Ie avea sunt îndestulătoare ca s’acopere lipitura odăii noastre ; şi n’avu nimic de zis nici la propunerea ordonanţelor noastre ca să punem sub aceste rogojini cât mai multe pae, — deşi paele, la dreptul vorbind, pentru dediu-Andrei erau un lucru absolut de prisos, când e vorba să te’ntinzi pe ele : paele au altă menire ş’o altă întrebuinţare mai logică ; şi, oftând cu muţuroire, gospodarul găsi prilej să ne vorbească cu laude despre doi boi ai lui foarte frumoşi »Volovi I vulovi!« zicea el cu mândrie. Simplicitatea şi moralitatea într’adevăr patriarhală şi-o vădi dediu* Andrei şi cu prilejul unui compliment al camaradului nostru sublocotenentul M. Baba Maria se arătase cătră noi cu urnit mai blajină şi mai îngăduitoare decât moşneagul ei. Era o fiinţă simpaticâ ş’avea glasul dulce. Şi, cum am mai spus, umbla îmi strae rurată; şi obrazul ei bătut de bruma vremii păstra urmele unei alese frumuseţi. Deci stând la lumina focului de seară, pe scăunelele cele mici şi »imposibile«, sublocotenentul M. se gândi să facă o plăcere bătrânilor. Şi le zise, cu zâmbetul cel mai prietenesc : »Dediule Andrei, baba dumitale e cuminte şi bună la inimă — ş’a fost femee frumoasă în tinereţea ei!«. Bătrâna rămase nemişcată lângă foc, iar dediu Andrei ne privi cu răutate, deodată supărat: »Cum? zise el cu glas de ceartă. Beba mea n’a fost nici frumoasă, nici urâtă, — a fost nevasta mea și nimeni nu trebue să se uite la dânsa !«.... Mărturisesc că acest răspuns care ar fi încântat pe un ture cu harem, ori pe un puritan, mie mi-a adus un zâmbet de nedumerire ,ci de milă. Moşiţi pufni ridicându-se în picioare, se uită şi mai urât la babtă, apoi cu o privire piezişă spre noi eşi din odae, cu desăvârşire indignat de scandaloasele cuvinte ale camaradului nostru. Peste noapte, am dormit un somn bun ; apoi, cătră ceasul 2 după miezul noprii tinţii în ogradă mişcarea oamenilor noştri cari aprindeau focuri. Auzii şi glasul tânguitor al lui dediu Andrei, care par’că toată noaptea stătuse la pândă. Pumnul lui bătu în uşă, dintâiu mai sfios, apoi mai hotărât, şi se treziră şi camarazii mei. »Geeste, dediu Andrei?« întrebă căpitanul V. Bătrânul deschise uşa şi vârî în încăpere mâna înarmată c’o lampă afumată, ş’un cap spăriat. »Domnilor ofiţerii strigă ei. Soldaţii dumneavoastră mi-au furat tot grâul şi-l fierb afară la focuri... Afară de asta toate vreascurile pe care Ieam şi eu adunate în ogradă, cu câtă greutate numai Dumnezeu ştie, le-au luat, le-au rupt. Ie pun pe foc.. M’au lăsat calic, lipit pământului!. . Ce fac eu? Nu mă lăsaţi!« Căpitanul sări dela locul lui. »Nu se poate, dediu Andrei! — Ba dai ba da!» strigă cu disperare bătrânul. La strigătul înfricoşat al căpitanului se înfăţişă în grabă un sergent. —Ce-i cu grâul? de unde aveţi grâul şi cu ce-i fierbeţi? întrebă el scurt. — Domnule căpitan, răspunse omul; aseară, precum ştiţi, oamenii s-au culcat fără să li se dea pâinea reglementară.. Am făcut şi noi ce-am putut: am cumpărat făină, ne-am nevoit, am mai răbdat... — Ei? Şi peste noapte, a venit veste că se distribuie grâu, — ca să-l fierbem. Ne-am dus la aprovizionare, am luat partea noastră, ş’acuma îl fierbem cu câteva vreascuri de la bulgar. .. Bătrânul mormăia ţinând deasupra capului lampa, — şi nu înţelegea. Totuşi se uita neîncrezător şi duşmănos la sergent — văzând scăzută mânia căpitanului. Dediu Andrei, zise căpitanul nostru cătră bulgar, du-te şi te uită bine în magazia d-tale... Oamenii noştri, după cât spune sergentul, au privit grâu dela stăpânire... — Aşa? îngână dediu Andrei, privind pieziş pe sergent, dar cu vreascurile cum rămâne?... — Ţi-au luat câteva vreascuri, le plătim. — Mi le-au luat pe toate, die ofiţer. — Auzi, Gheorghieş,—zice că i-aţi luat toate vreascurile! — Trăiţi domnule căpitan vorbi sergentul râzând. Are destule: mormanu-i întreg în mijlocul ogrăzii; puteţi să vă încredinţaţi. Nici nu se cunoaşte de unde am luat şi noi câteva uscături, pentru nevoia noastră». Căpitanul tălmăci bătrânului răspunsul lui Gheorghieş. Dedu-Andrei dădu din cap [necăjit. »Vra să zică, ţi-au luat ori nu grâul»? întrebă râzând căpitanul. Bătrânul nu răspunse. »Dar gătejele?... Anexarea, insulei Creta. Mâne. Duminecă, se va proclama cu mare solemnitate anexarea insulei Creta, realizându se după o aşteptare de decenii un vechi ideal al grecilor. Regele Constantin se va duce la Cappia, unde va proclama anexarea. Probabil că regele va fi însoţit de primul ministru Venizeros. Crucişătorul Gaverofe şi 3 torpiloare, având pe bord 2 companii de infanterie, au şi plecat la Canea în vederea acestei solemnităţi. Duminecă se va celebra la Canea un serviciu divin, la care vor asista şi consulii streini. După serviciul divin se va arbora steagul grecesc, ce mai acum câţiva ani fusese îndepărtat de trupele internaţionale. Din delegaţiunea ungară, Apponyi şi Tisza despre România şi tratativele de pace cu Românii din Ungaria. Asupra şedinţei de alaltăeri a delegaţiunei ungare merită să insistăm ceva mai pe larg complectând cele publicate în noul de eri. In această şedinţă desbaterea pătimaşă, iniţiată de delegaţii opoziţionali în jurul expozeului contelui Berchtold, şi-a ajuns culmea. Contele Apponyi, acest saltimbanc grandoman şi cutezător, a ţinut să facă o aspră critică politicei contelui Berchtold cu deosebire în ce priveşte atitudinea Monarhiei faţă de România şi rolul României în timpul crizei balcanice. In partea a doua a discursului său s’a năpustit asupra contelui Tisza, a cărui politică internă, — cu deosebire tratativele de împăciuire cu Românii în y,cele mai critice vremuri pentru Ungaria" — ar constitui un joc periculos pentru viitorul Ungariei Lui Appony, al cărui discurs sforăitor a fost secundat de aprobările opoziţionarilor, i-a răspuns după o scurtă pauză contele Tissa, care a căutat să-şi motiveze punctul său de vedere în politica externă şi în chestia tratativelor cu Românii. Contele Tisza a fost de altadatâ ceva mai lămurit în expunerile sale asupra necesităţii împăcării elementului român cu cel maghiar din Ungaria conchisând că activitatea sa în direcţia aceasta, care este reclamată deopotrivă de interesele statului ca şi de „interesele vitale imperative“ ale Românilor din Ungaria, va duce la un resultat salutar. In următoarele facem un resumat al acestor desbateri interesante, cari scot din nou la iveală, că rezolvarea conflictului naţional intre Români şi Maghiari a ajuns în primul plan al preocupărilor bărbaţilor politici ai Ungariei. Din discursul lui Apponyi. Din toate declaraţiile contelui Berchtold şi acele ale contelui Tisza reese, în mod clar, faptul că apărarea intereselor României a alcătuit un factor atât de important al acţiunei noastre încât creşterea teritorială dorită de România a devenit ca una din principalele noastre cereri. La o întrebare făcută de ministrul nostru în Bucureşti in ziua de 21 iunie, deci două zile după discursul lui Tisza, cu prilejul unei vizite la şeful guvernului român, asupra preţului neutralităţei României într’un eventual al doilea război balcanic, acesta a primit ca răspuns simpla enumerare a doleanţelor României. Cererile României deveniseră însă atunci mai mari. România nu mai dorea numai teritoriul Turtucaia-Balcic, ci cerea și rolul de arbitru în desfășurarea crizei balcanice. La acest răspuns rece, ministrul nostru n’a îndrăsnit să răspundă decât cu cuvintele că »România ar fi cerut înainte mai puţin«. Contele Apponyi vorbeşte apoi de evenimentele de mai târziu, conform documentelor dinCartea Verde, şi aminteşte de vizita miniştrilor Franţei şi Rusiei la primul ministru român şi asigurarea lor că Rusia şi Franţa vor garanta împlinirea cererilor României la intrarea ei in Bulgaria. Din faptul că Franţa şi Rusia au intervenit în locul nostru în România, se poate stabili cu previziune înrăutăţirea ce a urmat în raporturile noastre cu România, după discursul lui Tisza. Oratorul stabileşte că a urmat apoi o răcire între Monarhie şi toate statele balcanice, căci fiecare stat care s’a mărit a simţit că nu ne datoreşte nouă această mărire. In acelaşi timp atitudinea noastră a produs o răcire şi în raporturile noastre în Tripla alianţă. Ideia revizuirei păcii dela Bucureşti a fost în merit justificată, căci această pace este o operă de deplâns, dar a fost o mare greşală din partea noastră, că am iniţiat în această direcţie o acţiune fără să ne fi asigurat sprijinul aliaţilor noştri. In ce priveşte relaţiile noastre ca România, pentru îmbunătăţirea acestora sunt gata să aduc şi eu jertfe. Totuş nu trebue să uităm că suntem o mare putere şi n’avem nici un motiv să ne lăsăm trataţi de România ca până aci. Faţă de România trebue să ne păstrăm demnitatea. In derogaţiuni a fost o adevărată întrecere pentru a câştiga bunăvoinţa României, mesajul român însă a fost cât se poate de rece pentru noi. Cercurile politice româneşti au aerul, că vor să ne facă cu sila să ne schimbăm politica faţă de naţionalităţi, şi să se amestece în afacerile noastre interne. Cercurile hotărâtoare austriace