Gazeta Transilvaniei, decembrie 1913 (Anul 76, nr. 263-284)

1913-12-01 / nr. 263

ABONAMENTUL: Pe an an . . . 24 Cor. Pe p mim. da an 12 „ Pe trei luni. . . 6 H Pentru România şi străinătate . Pe an an . . . 10 iei. Pe co­rora. da an 20 „ REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Târgul Inului Nr. 30 INSERATELE se primesc la adminis­traţie. Preţul dupfi tarii ţi înroialS. telefon n­, m ZIAR POLITIC NAŢIONAL. Manascrisele nu se in­napoiază. Campania apărărei naţionale în România. f Par itt, 6 Decemvrie. Văzută de aici de la distanţă, prin prisma liniştei şi nepreocupă­­rei sufleteşti şi a unei obiectivităţi mai severe, campania de apărare naţională, dusă de Liga culturală şi de toate elementele curat româneşti din ţară contra puhoiului de cutro­­pire evreiască, ne apare în toată mă­reţia ei... Cum adică? De aci înainte, în­cetăţenind în massă pe evrei, să ne deschidem singuri calea spre abi­sul periei, de unde nu mai este reîntoarcere? Să zguduim bazele statului naţional românesc prin in­troducerea în dreptul suveranităţei naţionale un popor care la toate ocaziile n’a dovedit faţă de scumpa noastră Românie decât perfidie, lă­comie materială, lipsă de scrupule şi o duşmănie înnăscută, tenace, teribilă contra firei noastre etnice? Să dăm drepturi politice evreilor cari vor să facă stat în stat spre a putea exploata şi mai bine poporul român, care chiar și acum sufere destul, mai ales în Moldova, din cauza cutropirei israelite? Cum adică? De aici înainte ori­ce evreu născut în România, fiu al altui evreu venit cu cârpele în spate din Galiţia şi primit de milă, dintr’un sentiment înalt de umanitate, în ţara Români­lor, să fie egal în drepturi cu des­cendenţii lui Mircea cel Mare, Şte­fan cel Mare şi Mihaiu Viteazul, cari au udat în abondenţă, cu sân­gele lor, acest pământ şi l’au apă­rat cu preţul vieţei de nesfârşitele invazii streine?... Dar unde este dreptatea? Cum am putea fi noi, vreodată, egali cu aceşti oameni cari sunt streini de noi, de sufletul românesc, de cultu­ra românească, de tendinţele româ­­neşti şi de idealul mare al româ­nismului întreg?... N-ar însemna a­­ceasta să renunţăm singuri la stă­pânirea netulburată a ţării moştenite dela eroicii noştri strămoşi ? N-ar fi aceasta o crimă faţă de memoria sfântă a părinţilor noştri, cari ne-au lăsat o moştenire curată şi neatinsă, cari au trăit într’o Românie a Ro­mânilor, iar nu a Românilor şi a evreilor?... N-ar însemna aceasta si­nuciderea noastră ?... Acestea erau ideile cari mi-au fulgerat într-o singură clipă prin creer când am cetit în ziarele ro­mâne şi streine că evreii din ţară au îndrăsneala să ceară încetăţenirea lor în massă. Am rămas uluit şi mi-am zis că este imposibil ca să se găsească în ţară conducători politici cari, printr-o revizuire a ar­ticolului VII. din Constituţie, să des­chidă porţile invaziei evreeşti în po­litica românească, în conducerea da­­tinelor patriei-mame a Românilor. Mi-am zis că este peste putinţă ca şefii noştri politici cari, cu toate cele câteva excepţii dureroase, au ştiut şi ştiu să dea dovadă de patriotism, să nu îşi dea socoteală că evreii sunt la noi la ţară un element din cale afară periculos, că ei sunt foar­te tari chiar şi acum, ne­având drep­turi politice, şi că ei ar stăpâni ţara dacă ar izbuti să obţină în massă dreptul de încetăţenie... Campania de apărare naţională, pornită în deosebi de Liga Culturală, a avut darul să liniştească inimile româneşti şi să le facă să spere că opinia publică românească nu va toleră ca chestiunea revizuirei arti­colului VII al Constituţiei, în favoa­rea evreilor, să fie măcar adusă în discuţie în Corpurile legislative. Ac­ţiunea patriotică a Ligei Culturale a avut mare răsunet şi găseşte imi­tatori. Trebue să recunoaştem meri­tele d-lor Virgil Arion şi Bogdan­ Duică, distinşii naţionalişti cari con­duc această acţiune şi cred că ex­prim sentimentele întregei colonii ro­mâne din Paris­ când îi felicit din ini­mă pentru curajul şi energia lor de patrioţi. Pot să asigur pe aceşti buni conducători români că tineretul îi va urma. O telegramă de protestare contra perfidiei campanii evreeşti, ce am propus să se expedieze M. Sale Regelui nostru a fost acoperită ime­diat de numeroase semnături ale co­legilor mei din Paris. Lăsând chiar la o parte consi­­deraţiunile de ordin sentimental, punctul de vedere al evreilor nu se poate susţine nici istoriceşte şi ştiin­­ţificeşte. Istoria dovedeşte că no­ţiu­nile cari şi-au pierdut o­mogen-ta­tea, lăsând să se infiltreze în sânul lor elemente străine, au pierit, vic­time ale ospitalităţei lor pentru streini.. Cel mai ilustru exemplu este Roma, care a fost puternică şi a făcut o lungă cale de cuceriri glorioase cât timp elementul roman, iubitor de patrie, a rămas neamestecat, curat. Şi Roma a pierit când a deschis porţile ei sacro-sancte pentru influ­­enţa conrupătoare a streinilor. Roma s-a prăbuşit când drepturile vechi ale Quiriţitor au fost pângărite trans­­miţându-se şi la Barbari (Caracalla, 212 după Cristos). Iar ştiinţificeşte (psichologiceşte ca şi juridiceşte) este dovedit că streinul nu poate avea pentru o na­ţiune aceeaşi dragoste ca fiul acelei naţiuni, ca acela care este legat de acea naţiune prin legătura indisso­­lubilor a sângelui, iar nu acea a intereselor materiale cari pot varia. Iată de ce diferitele naţiuni s’au for­tificat, juridiceşte, în potriva streini­lor prevăzând în constituţiile lor jus sanguinis, dreptul sângelui, iar nu­­us soli, dreptul celor născuţi pe a­­celaşi sol, teritoriu. Marii noştrii pa­trioţi: Cuza-Vodă, regele Carol, Co­­galniceanu, I C. Brătianu, etc. au avut prevederea să consfinţească prin articolul VII al constituţiei noas­tre dreptul sângelui. Nu este Român decât fiul părinţilor români ! Nu mă îndoesc o singură clipă că reprezentanţii statului român vor veghea cu sfinţenie ca uneltirile ne­legiuite ale evreimei să se sfarme de articolul VII al Constituţiei, scutul salvator al naţionalităţei noastre!... România a Românilor, numai a Românilor, dar a tuturor Românilor de sânge ! Mircea R. Şirianu. 44 ds 708 In Balpria* Dial­-ialTii, de Mihail Sadoveanu. — Bine. — Aşa între neliniştile şi zâmbetele lui prefăcute i-ara putut afla părerile asupra politicei interne şi externe şi a dat libertate babei lui, Maria, să ne pregătească sub hornul uriaş o mleş­­nită, lapte fiert cu un amestec de făină, ouă şi zăhar, — mâncare naţio­nală de care se arăta destul de mân­dru. Buna lui voinţă a mers şi mai departe. La jumările de douăsprezece ouă, s’a hotărât să adauge cel mai fin şi mai picant condiment al bucătăriei bulgăreşti: ardei pisat. Era o bună­voinţă vrednică de luare-aminte, ş’a­­cest articol culinar a fost scos tot de sub nişte încuetori unde era cu scum­pete păstrat. E adevărat că ardeiul pisat ne-a adus lacrimi In ochi şi ne-a făcut să tuşim un ceas, dar asta a bucurat şi a satisfăcut pe ded­u Andrei, căci l-a Încredinţat de bunătatea şi tăria acestui articol naţional. Câte­odată şi bucătăria unui popor e în armonie cu firea lui. —Aşa-i că-i bun ardeiul? ne în­trebă biruitor dediu­ Andrei. — Foarte bun! declară domnul căpitan V., cu ochii în lacrimi. (Tre­buia să fim mosafiri îngăduitori, deşi plăteam). »Dar mleşniţa mea? aşa-i ca a fost dulce ? ne întrebă baba Maria, privindu ne prin ochelarii ei rotunzi. — Minunată!« se grăbi s’o asi­gure sublocotenentul M., care se silise pe cât putuse să potolească cu gro­zava dulceaţă a acestei mâncări arsura ardeiului. Bătrânii se arătară mulţumiţi şi zâmbiră. Apoi cum după masă trebuia să vie numai decât rândul somnului. dediu­ Andrei, ca vrednic amfitrion, îşi dădu cu părerea că cele patru rogo­jini pe care Ie avea sunt îndestu­lătoare ca s’acopere lipitura odăii noastre ; şi n’avu nimic de zis nici la propunerea ordonanţelor noastre ca să punem sub aceste rogojini cât mai multe pae, — deşi paele, la dreptul vorbind, pentru dediu-Andrei erau un lucru absolut de prisos, când e vorba să te’ntinzi pe ele : paele au altă me­nire ş’o altă întrebuinţare mai logică ; şi, oftând cu mu­ţuroire, gospodarul găsi prilej să ne vorbească cu laude despre doi boi ai lui foarte frumoşi »Volovi I vulovi!« zicea el cu mân­drie. Simplicitatea şi moralitatea în­­tr’adevăr patriarhală şi-o vădi dediu* Andrei şi cu prilejul unui compliment al camaradului nostru sublocotenentul M. Baba Maria se arătase cătră noi cu urnit mai blajină şi mai îngăduitoare decât moşneagul ei. Era o fiinţă sim­­paticâ ş’avea glasul dulce. Şi, cum am mai spus, umbla îmi strae rurată; şi obrazul ei bătut de bruma vremii păstra urmele unei alese frumuseţi. Deci stând la lumina focului de seară, pe scăunelele cele mici şi »im­posibile«, sublocotenentul M. se gândi să facă o plăcere bătrânilor. Şi le zise, cu zâmbetul cel mai priete­nesc : »Dediule Andrei, baba dumitale e cuminte şi bună la inimă —­ ş’a fost femee frumoasă în tinereţea ei!«. Bătrâna rămase nemişcată lângă foc, iar dediu­ Andrei ne privi cu rău­tate, deodată supărat: »Cum? zise el cu glas de ceartă. Beba mea n’a fost nici frumoasă, nici urâtă, — a fost nevasta mea și nimeni nu trebue să se uite la dânsa !«.... Mărturisesc că acest răspuns care ar fi încântat pe un ture cu harem, ori pe un puritan, mie mi-a adus un zâmbet de nedumerire ,ci de milă. Moşiţi pufni ridicându-se în picioare, se uită şi mai urât­ la babtă, apoi cu o pri­vire piezişă spre noi eşi din odae, cu desăvârşire indignat de scandaloasele cuvinte ale camaradului nostru. Peste noapte, am dormit un somn bun ; apoi, cătră ceasul 2 după miezul noprii tinţii în ogradă mişcarea oa­menilor noştri cari aprindeau focuri. Auzii şi glasul tânguitor al lui dediu­ Andrei, care par’că toată noaptea stă­tuse la pândă. Pumnul lui bătu în uşă, dintâiu mai sfios, apoi mai hotărât, şi se treziră şi camarazii mei. »Geeste, dediu­ Andrei?« întrebă căpitanul V. Bătrânul deschise uşa şi vârî în încăpere mâna înarmată c’o lampă afumată, ş’un cap spăriat. »Domnilor ofiţerii strigă ei. Sol­daţii dumneavoastră mi-au furat tot grâul şi-l fierb afară la focuri... Afară de asta toate vreascurile pe care Ieam şi eu adunate în ogradă, cu câtă greu­tate numai Dumnezeu ştie, le-au luat, le-au rupt. Ie pun pe foc.. M’au lăsat calic, lipit pământului!. . Ce fac eu? Nu mă lăsaţi!« Căpitanul sări dela locul lui. »Nu se poate, dediu­ Andrei! — Ba dai ba da!» strigă cu dis­perare bătrânul. La strigătul înfricoşat al căpita­nului se înfăţişă în grabă un ser­gent. —Ce-i cu grâul? de unde aveţi grâul şi cu ce-i fierbeţi? întrebă el scurt. — Domnule căpitan, răspunse o­­mul; aseară, precum ştiţi, oamenii s-au culcat fără să li se dea pâinea regle­mentară.. Am făcut şi noi ce-am pu­tut: am cumpărat făină, ne-am­ nevoit, am mai răbdat... — Ei? Şi peste noapte, a venit veste că se distribuie grâu, — ca să-l fierbem. Ne-am dus la aprovizionare, am luat partea noastră, ş’acuma îl fierbem cu câteva vreascuri de la bulgar. .. Bătrânul mormăia ţinând deasu­pra capului lampa, — şi nu înţelegea. Totuşi se uita neîncrezător şi duşmă­nos la sergent — văzând scăzută mâ­nia căpitanului. Dediu­ Andrei, zise căpitanul nos­tru cătră bulgar, du-te şi te uită bine în magazia d-tale... Oamenii noştri, după cât spune sergentul, au privit grâu dela stăpânire... — Aşa? îngână dediu­ Andrei, pri­vind pieziş pe sergent, dar cu vreas­curile cum rămâne?... — Ţi-au luat câteva vreascuri­, le plătim. — Mi le-au luat pe toate, die o­fiţer. — Auzi, Gheorghieş,—zice că i-aţi luat toate vreascurile! — Trăiţi domnule căpitan vorbi sergentul râzând. Are destule: morma­­nu-i întreg în mijlocul ogrăzii; puteţi să vă încredinţaţi. Nici nu se cunoaşte de unde am luat şi noi câteva uscă­turi, pentru nevoia noastră». Căpitanul tălmăci bătrânului răs­punsul lui Gheorghieş. Ded­u-Andrei dădu din cap [necăjit. »Vra să zică, ţi-au luat ori nu grâul»? întrebă râzând căpitanul. Bătrânul nu răspunse. »Dar gătejele?... Anexarea, insulei Creta. Mâne. Duminecă, se va proclama cu mare solemnitate anexarea insulei Creta, realizându se după o aşteptare de decenii un vechi ideal al grecilor. Regele Constantin se va duce la Ca­­ppia, unde va proclama anexarea. Pro­babil că regele va fi însoţit de pri­mul ministru Venizeros. Crucişătorul Gaverofe şi 3 torpiloare, având pe bord 2 companii de infanterie, au şi plecat la Canea în vederea acestei so­lemnităţi. Duminecă se va celebra la Canea un serviciu divin, la care vor asista şi consulii streini. După serviciul divin se va arbora steagul grecesc, ce mai acum câţiva ani fusese îndepărtat de trupele internaţionale. Din delegaţiunea ungară, Apponyi şi Tisza despre România şi tratativele de pace cu Românii din Ungaria. Asupra şedinţei de alaltăeri a delegaţiunei ungare merită să in­sistăm ceva mai pe larg complec­tând cele publicate în n­oul de eri. In această şedinţă desbaterea pă­timaşă, iniţiată de delegaţii opozi­ţionali în jurul expozeului contelui Berchtold, şi-a ajuns culmea. Con­tele Apponyi, acest saltimbanc gran­doman şi cutezător, a ţinut să facă o aspră critică politicei contelui Berchtold cu deosebire în ce pri­veşte atitudinea Monarhiei faţă de România şi rolul României în tim­pul crizei balcanice. In partea a doua a discursului său s’a năpus­tit asupra contelui Tisza, a cărui politică internă, — cu deosebire tratativele de împăciuire cu Româ­nii în y,cele mai critice vremuri pentru Ungaria" — ar constitui un joc periculos pentru viitorul Ungariei Lui Appony, al cărui discurs sforăitor a fost secundat de apro­bările opoziţionarilor, i-a răspuns după o scurtă pauză contele Tissa, care a căutat să-şi motiveze punc­tul său de vedere în politica ex­ternă şi în chestia tratativelor cu Românii. Contele Tisza a fost de altadatâ ceva mai lămurit în ex­punerile sale asupra necesităţii îm­păcării elementului român cu cel maghiar din Ungaria conchisând că activitatea sa în direcţia aceasta, care este reclamată deopotrivă de interesele statului ca şi de „intere­sele vitale imperative“ ale Români­lor din Ungaria, va duce la un resultat salutar. In următoarele facem un resu­­mat al acestor desbateri intere­sante, cari scot din nou la iveală, că rezolvarea conflictului naţional intre Români şi Maghiari a ajuns în primul plan al preocupărilor bărbaţilor politici ai Ungariei. Din discursul lui Apponyi. Din toate declaraţiile contelui Berchtold şi acele ale contelui Tisza reese, în mod clar, faptul că apărarea intereselor României a alcătuit un fac­tor atât de important al acţiunei noas­tre încât creşterea teritorială dorită de România a devenit ca una din prin­cipalele noastre cereri. La o întrebare făcută de ministrul nostru în Bucureşti in ziua de 21 iu­nie, deci două zile după discursul lui Tisza, cu prilejul unei vizite la şeful guvernului român, asupra preţului neu­­tralităţei României într’un eventual al doilea război balcanic, acesta a primit ca răspuns simpla enumerare a dolean­ţelor României. Cererile României de­veniseră însă atunci mai mari. Româ­nia nu mai dorea numai teritoriul Tur­­tucaia-Balcic, ci cerea și rolul de arbi­­tru în desfășurarea crizei balcanice. La acest răspuns rece, ministrul nostru n’a îndrăsnit să răspundă decât cu cuvintele că »România ar fi cerut înainte mai puţin«. Contele Apponyi vorbeşte apoi de evenimentele de mai târziu, conform documentelor din­­Cartea Verde, şi a­­minteşte de vizita miniştrilor Franţei şi Rusiei la primul ministru român şi asigurarea lor că Rusia şi Franţa vor garanta împlinirea cererilor României la intrarea ei in Bulgaria. Din faptul că Franţa şi Rusia au intervenit în locul nostru în Româ­­nia, se poate stabili cu previziune în­răutăţirea ce a urmat în raporturile noastre cu România, după discursul lui Tisza. Oratorul stabileşte că a urmat apoi o răcire între Monarhie şi toate statele balcanice, căci fiecare stat care s’a mărit a simţit că nu ne datoreşte nouă această mărire. In acelaşi timp atitudinea noastră a produs o răcire şi în raporturile noastre în Tripla alianţă. Ideia revizuirei păcii dela Bucu­reşti a fost în merit justificată, căci această pace este o op­eră de deplâns, dar a fost o mare greşală din partea noastră, că am iniţiat în această direc­ţie o acţiune fără să ne fi asigurat sprijinul aliaţilor noştri. In ce priveşte relaţiile noastre ca România, pentru îmbunătăţirea acestora sunt gata să aduc şi eu jertfe. Totuş nu trebue să uităm că suntem o mare pu­tere şi n’avem nici un motiv să ne lă­săm trataţi de România ca până aci. Faţă de România trebue să ne păstrăm demnitatea. In derogaţiuni a fost o ade­vărată întrecere pentru a câştiga bu­năvoinţa României, mesajul român însă a fost cât se poate de rece pentru noi. Cercurile politice româneşti au aerul, că vor să ne facă cu sila să ne schim­băm politica faţă de naţionalităţi, şi să se amestece în afacerile noastre in­terne. Cercurile hotărâtoare austriace

Next