Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1914 (Anul 77, nr. 1-22)
1914-01-01 / nr. 1
In pragul anului ce vine. Trecem peste un an istoric. Anul 1913 a fost însemnat cu numărul cel mmi fatal, dar în faţa lui noi ne simim îndemnaţi să ne închinăm Am suferi multe, am fost cercaţi de mâna lui Dumnezeu în multe locuri, mai ales noi Românii din Ardeal dar din mijlocul acestor suferinţe ne ridicăm cu toţii mai mântri şi mai înălţaţi, mai încrezuţi n forţele noastre ca oricând, Cristos se ridică deasupra întregei omeniri în momentul, când i se pune pe frunte «imina de spini şi i se spune: ecce homo! Noi neamul românesc răsărim din mijlocui anului fatal 1913 cu fruntea încuunată cu laurilE un an de glos pentru noi. In acest ai « reînviat în plinătatea sa cea mai strălucită aceea ce de mult îgropaserăm: cea mai sublimă cuştîinţâ de neam. Acea armaă română, care asta vară purta avântul său, cu care trecea Durirea, sufletul neamului românesc de pretutindeni, ' Oi* Irt-nu-Sou adormitâ a unităţii de neam. Acea întâmpinare, pe care i-o trimiteam astăvară dorobanţilor români: Cu bine *mergeţi, dragii mei, şi să veniţi cu bine! a zguduit toate sufletele româneşti, a deşteptat din somn ! pe toţi cei adormiţi şi pe orizontul vieţii românismului s-a lesenat cu litere de foc adevărul »în acest semn vei învinge“ ca cel mai sublim simbol al idealimii ce avem. Binecuvântat fie anul ce trece. El trece de forță, dar va rămânea vecinic viu în istoria noastră, el va însemna ca mai strălucită pagină a acestei istorii. Pe fruntea lui va fi vecinic scris: Pacea de la Bucureşti. Anul 1913 a desgropat lumii o forţă părăginită, ignorată: forţa neamului românesc. Şi astăzi această forţă a creat o astfel de încredere în noi înşine, încât ni se pare că nici o altă putere nu mai poate opri mersul repentin al completei noastre emancipări naţionale. Simţim, că vom trăi ca neam Ş’acest sentiment nu-l nutreşte ci atâta putere nemărginita încrederi în noi, dobândită în cursul anului 1913. Pesimismul, care ne spulberase orice ideal a dispărut cu desăvârşire. Laşitatea care ne chinuia, astăzi nu mai este. Un dor de luptă, o vajnică pornire de muncă, un optimism clotitor de forţe noui, viguroase ne iagită sufletul. Pacea cu orice preţ, pe care ni-o oferă adversarii nu ne mai ademeneşte. Pentru un blid de linte nu ne vine să ne vin. Nu ne lasă conştiinţa. Nu ne lasă neastâmpărul, care ne frammura piepturile. Un presimţ curios, un al ademenitor ne cearcă inimile. Totul ce ne înconjoară ne îndeamnă la luptă. Ş’un glas adânc tainic, par’că D-zeu însuş ne spune : Feţi învinge ! Trebue să învingem, căci noi nu facem decât să împlinim voinţa lui Dumnezeu, să ne confirmăm legilor firii, să ne mântuim viaţa, să împlinim porunca supremă a naturii, care nu îngădue pieirea nici unui firicel de iarbă necum a unui neam. Astfel ne aflăm în pragul anului ce vine. Renăscuţi, plini de încredere întâmpinăm anul 1914 cu cuvintele lui Mircea cel Buforan: „De-o fi una, de-o fi alta , ce e scris şi pentru noi, Bucuroşi le om duce toate : de e pace, de-i război“. In această firească conştiinţă ne întâlnim cu toţii, întemeiaţi pe această desăvârşită solidaritate de forţe stăm neclintiţi în faţa oricăror vijelii, cari s’ar abate asupra noastră. Şi suntem siguri că mânia lor se va sparge de tăria rezistenţei noastre. Iniere. O, zeii mei căztă fulgeraţi, Olimpul lor e pi acum de tine: Oriunde tată ţiil 'nfioraţi Răsună astăzi atece dirine. Pe unde dorul fu neînţeles Cu lacrimeidi stropise locul, Prieteni, ochii ti în cale ’mi ies Şi mâna ta îmi mână norocul. Şi unde primai s’a prăbuşit, Se ’nalţă azi dimarmoră altare, Şi gura ce blestul a rostit Ţi-aduce ţie câni de ’nchinare. Se ’ntunecă o lut ’n jurul meu Cu teama ei, cuincul ei de ură, Prin albă ţi mănărul. Dumnezeu Mi’ntinde sfânta dinecătură. De toate, ce frunte le-am crezut, Fug ochii mei c’ati o rătăcire,— Când tu troiești, până cea de lut Mai poate fi a do strălucire? Mai poate noapteatrele stafii In sufletul uimit sâ strecoare, Când ochii tăi sprijie cată vii Și soarele în piepti,eu răsare?.» I. U. Sari eu. — Scrisori din Paris. —29 Decemvrie 1913. I — »Reîntoarcerea» Giocondei — Extensiunea Parisului Trei morţi iluştrii: Fournire. Pugne, Fragsson. In ziua de 23 August 1911 eram la Milan, când vânzătorii de ziare prin strigătele lor prelungite anunţau dispariţia din muzeul Louvrului a celebrei pânze a lui Leonardo da Vinci. Durerea pe care a manifestat-o în acel timp întreaga lume artistică, în Italia a luat proporţiile unui doliu naţional. In Milano, patria lui Leonardo da Vinci, ziarele şi revistele au publicat articole, semnate de cei mai de seamă artişti, în cari se plângea pierderea Monei Lisa del Giocondo, iar în faţa monumentului marelui pictor Leonardo da Vinci din piaţa vestitului teatru »Scala» o mulţime enormi de oameni a defilat ore întregi . Cercetările poliţiei şi justiţiei franceze furi zadarnice. După doi ani trecuţi în seara de 12 Decemvrie 1913 vânzătorii de ziare alergau pe străzile Parisului strigând »la Jaconde est retrounde». — Ziarele furi smulse din mânile vânzătorilor şi palatele marelor ziare fură asaltate de o mulţime de curioşi cari doreau o reconfirmare imediată. A doua zi ziarele publicau o bogăție de amănunte relative la împrejurările în cari g’a comis furtul și la autenticitatea celebrei pânze a lui Leonardo da Vinei. — Gioconda fusese furată de un lucrător Perrugia, pe când lucra în interiorul muzeului.—Am vrut să raspun ţara mea de jafurile artistice ale lui Napoleon» a declarat Perrugia. Acest motiv patriotic nu poate ascunde că suntem in faţa unui furt de drept comun, cu toate că în Italia mari maestri ai baroului au oferit serviciile lor profesionale lui Perrugia. Gioconda nu a fost adusă de cătră Napoleon in urma campaniei sale în Italia, ei a fost cumpărată de regele Franţei Francisc I. de la Insus Leonardo da Vinci. Secole dearândul a figurat în galeriile regilor Franţei şi secole dea rândul a privit cu acelaş surâs de sfinx. Când regititatea a fost abolită, toate bunurile coroanei revenind naţiunea, Gioconda împreună cu celelalte picturi gipare de Iartă a fost expusă la Louvre. Motivul patriotic mărturia:" de Perrugia mai trebuie dat la o parte având în vedere preţul pe care-l ceruse anticarului din Florenţa pru remiteri Giocondri Dacă este adevărat deasemenea că Napoleon a adus multe capodopere de artă din Italia, după restaurarea Bourbonilor in Franţa, o comisiune de artişti italieni a venit la Paris şi a primit cea mai mare parte din acele tablouri. In fine Gioconda a revenit. In ziua de 1 şi 2 ianuarie a fost expusă la Şcoala de bele-arte unde n-a putut fi văzută decât plătind 5 lei, un beneficiul unei societăţi italiene de binefacere. La Roma, Florenţa şi Milano, unde a fost expusă câteva zile, o mulţime enormă şi entuziastă a alergat pentru a o vedea. La Paris, însă, dacă în primele zile cât a fost expusă la şcoala de Bele Arte, n-a atras multă lume, a treia zi, când a revenit la Louvre, în acelaş loc de unde fusese furată, peste o sută de mii de oameni au defilat înaintea Giocondei, a cărei trist surîs va continuă să chinuiască pe mulţi oameni ca şi până acum. * * * Mărirea Parisului a fost unul din planurile lui Napoleon I. El voia să facă din Paris un oraş imens, colosal, cum să nu fie altul în întreaga lume. Răsboaiele însă l-au împiedicat. Totuşi Parisul a continuat să i se mărească an după an şi dela 3370 hectar*' cât avea la începutul secolului trecut, azi cuprinde 7802 hectare. In a doua jumătate a secolului XIX, şi mai ales în timpul celui de al douea imperiu, municipalitatea Parisului a urmărit şi realizat in largă măsură înfrumuseţarea oraşului prin creiarea de bulevarde, svenituri, pieţe şi parcuri, insă opera secolului trecut nu mai corespunde nevoilor actuale, Parisul care azi are aceiaş întindere ca acum 60 aici, se sufocă în centura forturilor. De aceia se agită în cercurile municipale şi guvernamentale întinderea Parisului dincolo de centura fortificaţiilor. Prevăzând această extensiune prefectul departamentului Seriei, a întocmit un remarcab proect, după care Parisul va trebui să se întindă până la limitele departamentului, devenind cel mai mare oraş, adevăratul centru mondial. Prin proiectul d-lui Delanney se urmăreşte pe deoparte a se decongestiona Parisul prin mărirea razei sale spre vastele întinderi libere, iar pe de altă dându-se o soluţie problemei «spaţiilor libere« preparând lărgirea marilor artere de comutubaţie, şi creindu-se la porţile actuale ale Parisului farai explanade şi parcuri, întrucât Parisul este foarte sărac în grădine particulare. •% In cele dintâi zile ale noului 80 catolic, lumea artistică şi ştiinţifică a Parisului a purtat doliu după trei dintre cei mai de seama reprezentanţi ai săi. Unul din cei mai iubiţi artişti ai Parisului, Fragsson, un maestru al cântecului, care prin arta sa se făcuse cunoscut în lumea întreagă şi câştigase, deşi în vârstă numai de 30 ani, peste 2 milioane, a fost ucis de tatăl său într’un moment de nebunie. înmormântarea lui Fragsson, care a avut o moarte atât de tragică, s a făcut în mijlocul a zeci de mii de oameni In afară de marea familie a artiştilor, toţi parizieni cari fuseseră Încântaţi de glasul maestru al lui Fragsson, veniră pentru a-i oferi flori pentru ultima oară. Maoul Pagno, cel mai iubit şi mai *%. JtX ii ' i 7 ? Wt ni*,m.Kixh wj6f/ / Braşov, Miercuri 1 (141 Ianuarie 1914 Anul LXXVII. REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Târgul Inului Nr. 3© * ** msKVARbLs se primesc la administraţie. Preţul dupa tarii şi învoială. Manuscrisele nu se innapoinzft. ZIAR POLITIC NAŢIONAL. Camera. Eri in 12 i. c. s-a ţinut cea dintâi şedinţă a camerei după vacanţele de Crăciun. După unele formalităţi, s-a pus la ordinea zilei proiectul legai de presă. A vorbit un singur deputat din opoziţie Bakonyi Samu, care a atacat vehement proiectul. Şedinţa s a terminat aseară la orele 7. Contele Apponyi a prenotat o interpelaţie în chestia tratativelor cu Românii, înainte de începerea şedinţei s a petrecuturmătoarea scenă hazlie, ca aluzie la pactul româno-maghiar . Deputatul Sümegi intrând în sala de şedinţă, află numai pe ministrul Balog, care -la cufundat în cetire. Stimei sţilorâţi IPS/TC-îi ! Balogîi a tresărit, a privit un moment în jur, apoi a continuat cu cotitul. Situata politică in Si România. Dur Bucureşti ni se scrie cu dala de el. Din cauza răcelei, de care sufere Maj. Sa Regele, numirea noului guvern liberal Întârzie Din informaţiuni din sursă guvernamentală rezultă, că până cu seara prim-ministrul Maiorescu n-a prezentat Suveranului demisia guvernului. D-l I. Brătianu va fi primit în audienţă deasemenea deabia astăzi, astfel că constituirea noului cabinet liberal, ivindu-se şi unele vederi în sânul liberalilor, se va amâna până după anul nou. Cugetări de anul nou. De Dr. Valer Moldovan. Un optimism sănătos pe care î l cultiv cu îngrijire fiindcă mi-a făcut bune slujbe în multe clipe de descordare sufletească, mă fereşte de boala aşa numitului romantism istoric, care numai cele trecute le vede în colori luminoase pe când în prezent nu găseşte nimic bun şi mângăitor. De data asta însă, când stăm în pragul unui an nou, şi închidem nervoşi uşa în urma anului fatal şi plin de grele încercări, gândul mă poartă fără voe prin trecut căutând un razim şi o încurajare într’o pagină mai senină a istoriei noastre, decât cea pe care tocmai am încheiat’o cu sfârşitul anului 1913, înainte de asta cu 53 de ani, tocmai în ziua de Anul nou, s’au întrunit pe o vreme grea de iarnă, înfruntând greutăţile unei comunicaţiuni mai primitive ca cea de azi, peste 160 de fruntaşi români din toate părţile Transilvaniei în cea dintâi conferinţă naţională care s’a ţinut în Sibiiu în zilele 1/13 — 4/16 Ianuarie 1861. Conferenţa asta prezidată de cei doi mari arhivei ai Românilor Alexandru St. Şuluţiu şi Andrei Şaguna va rămânea pe veci un document nu numai despre maturitatea politică, ci şi despre solidaritatea frăţească a neamului nostru. Mai ales acesteia din urmă i s’a dat espresiune sărbătorească atât în vorbirile prezidenţilor cât mai vârtos în hotărârile conferenţei. Citez la întâmplare din declaraţiile de mare greutate ce s’au făcut în această conic.r" . - ’ ‘ ’■ '*■ Metropolitul Şuluţiu în fruntoas* sa vorbire de deschidere a zis Intre al trie: »Neamiii' naţiunii noastre, totdeauna până acum, cu Lsdoiţi şi cei mai puternici foi au suflat ia focul cel arzător — şi mai tare de fericirea naţiunii noastre mistuitor — al fanatismului religios, al despărţiri naţiunii noastre în confesiuni diverse, care au dorit că sâ fie vecinie ca şi al vestalelor, ca numai ei singuri prin el să se lumineze şi să se încălzească«.. Dar: »Românul deşi durere cam târziu şi cu mare pagubă a întregei naţiuni acum s’a deşteptat, s’a trezit din letargia sa şi a cunoscut păcatul său şi acum cu tot sufletul crede, că deşi in cele religioase, în cari are de-a face numai cu Dumnezeu, soartea sau inimicii de( Dumnezeu cu bună seamă nu au vrut să fie tăiai în două confesiuni, ei (Românii) totuşi sunt o carne, sunt un trup un sânge, o naţiune româmă, de carea tocmai religiunea ne porunceşte să ne lipim cu toată inima, cu cugete unite şi cu unite inimi şi să ne silim a o ferici şi a o sprijini cu toate umilile noastre puteri«, iar în punctul 5 al hotărârilor conferenţei se zice : „Adunarea naţională, însă feră de cuvintele prezidenţilor ei, că toţi Românii spră deosebire de confesiune sânt fraţi de acelaş sânge, şi că deosebirea de confesiune nu-i mai poate despărţi pe unii de alţii în cauza naţională politică română, trece la protocol solemna declarare ci afurisit are să fie acel Român, care va mai cerca să strice aceasta legătură frăţească«. Multe semne ne arată că am ajuns la o răspântie a politicei noastre. Se poate, că anul ce vine să ne aducă o oarecare uşurare a sorţii noastre îngăduindu ne o desvoltare mai accelerată şi mai desăvârşită a multele energii fie politice, fie culturale-economice, cari până azi parte s-au fărâmisat parte au rămas în stare latentă. Se poate însă, că şi anul ce vin şi cei ce vor urma după el, vor fi tu aşa de vitregi ca şi cei ce au trecut Lupte şi suferinţe poate să ne fie încă multă vreme partea noastră de moştenire, le o fi una de-o fi alta ui lucru e mai presus de orice discuţii că soartea noaatrâ atârnă în mare parte şi dela vrednicia noastră. Acel celebru ,prin noi înşine,ai Iorga cântăreşte sigur cât un cai întreg de cărţi pline de înţelepciuni politice. Aceste trei cuvinte alcătuesc un întreg program și un puternic imbold w{»1 9 iy —*'»•Vt 5 }«■'. 2*» ... -isteurat'ca îndreptată îa spre binele bștesc. Dar ca munca aceasta colectvă să fie într’adevăr binefăcătoare și bogată in roade, trebue să fie sprjinită de unele principii, am putea zice dogme, in faţa omora nu se admite discuţie şi interpretare ci numai supunere necondiţionată. Una dintre cele dintâi dogme ale vieţii noastre publice e. Unitatea noastră naţională. Toate luptele şi jertfele aduse în trecut au ţintit şi ţintesc şi azi: recunoaşterea şi din partea puterii de stat a acestei unităţi naţionale, întreaga muncă pe toate terenele vieţii noastre publice în mare parte chiar şi pe cel bisericesc, tred întru a întări şi înmulţi toate forţele şi bunurile noastre curs naţionale. Toate nădejdile noastre în spre mai bine sunt îndreptate înspre fericirea colectivităţii naţionale ca atare şi