Gazeta Transilvaniei, aprilie 1914 (Anul 77, nr. 74-93)
1914-04-02 / nr. 74
Nr 74. Anul LXXVII. Iasov Miercuri 215 Aprilie 1914, REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Târgul Inului Nr. 80 INSERATILE se primesc la administraţie Preţul după tarif şi învoială. TELEFON 226 ZIAR POLITIC NAŢIONAL. Manuscrisele nu se ia napoiasă. ABONAMENTUL Pe no an . . . 24 Cor. Pe o mim. da an 12 „ Pe trei ioni. . . 6 „ Pentru RomAnia şi strainătate . Pe ai sa . . . 40 iei. Pe oram. de an 20 „ S’a bolnăvit un actor... La teatrul naţional din Bucureşti urma să se joace zilele acestea piesa lui Zaharie Bârsan: „Se face ziuă.“ O frumoasă piesă într’un act, al cărei subiect e luat din istoria neamului nostru. Publicul românesc din Ardeal o cunoaşte. A fost publicată în »Luceafărul.» Spre marea surprindere a tuturor, în seara reprezentaţiei, afişele au anunţat că piesa nu se va mai juca, deoarece un actor, care de altfel avea un rol secundar, s’a bolnăvit. S’a bolnăvit subit şi nu putea să’l suplinească nici chiar autorul, despre care gurile rele spun că pe lângă calitatea de scriitor o mai are şi pe aceia de talentat interpret. Ştie Dumnezeu. Destul că piesa lui Zaharie Bârsan nu s’a jucat, iar spectatorii au trebuit să se mulţămeascâ cu „Akim“-ul dlui Eftimiu, piesă despre care ziarele spun că mai acum doi ani ar fi fost a lui Cehov. Oricum, dacă nu ne-a fost dat să vedem pe scena teatrului naţional figura de patriarch a popei Costan, am fost introduşi în cutele sufletului „mujicilor“ ruşi. Şi asta înseamnă o recompensă. A doua zi, ca prin farmec, boala actorului a trecut şi el a putut să joace, fireşte nu rolul baronului din „Se face ziuă.“ Ciudata piesă, pentru reprezentarea căreia s’au făcut repetiţii, s’au făcut cheltueli cu montarea, are un titlu simbolic. Da. Se face ziuă. Acum începem să vedem lucrurile mai clar. Prea ne-au ameţit succesele. Marşul triumfal al celor şase sute de mii de oşteni români, cari au pacificat, în numele culturei, peninsula balcanică, ne-a făcut prea încrezători în puterile noastre şi în curajul celor ce dau acestor puteri o anumită direcţie. A trebuit însă să se bolnăvească un actor, ca să se facă ziuă în sufletele noastre, să venim la realitate, să ne aducem aminte că suntem un element de cultură, că datoria omului civilizat este de a menaja cât se poate de mult susceptibilităţile vecinilor. De aceia s’a bolnăvit actorul. Mâne, probabil se vor bolnăvi şi tipografii, cari tipăresc cărţi cu conţinut istoric. Aşa cere bon-tonul dela un popor civilizat şi civilizator. Odată începutul făcut, uşor ne putem aştepta să se bolnăvească actorul şi cu ocazia pieselor lui Delavrancea, cari şi ele păcătuesc prin luarea subiectului din domeniul istoriei. Nu cumva „Vlaicu- Vodă“ nu s’a mai jucat din cauza originei maghiare a doamnei Clara, care întrupează toată dragostea ce ne-o poartă cavalerismul şi susceptibilul popor maghiar? Ar fi interesant să ştim. In timp ce la Bucureşti se bolnăvesc actorii, când este vorba de a se reprezenta o dramă cu subiect din revoluţia lui Horea, pe scenele ungureşti îşi culeg aplauzele şi laurii lor piese ca „Elnémult Harangok“, „Florika Szerelme“ şi altele, în care valahul este prezentat în simpatica atitudine a ridicolului şi criminalului. Dar asta nu-i lucru mare. Noi, element de cultură şi civilizaţie, l-am admirat pe Liciu în „Diavolul« lui Molnár, pe Bulfinschi în „Ofiţerul” aceluiaş autor maghiar, ne-am dus la Taifun şi am aplaudat nimicurile muzicale ale lui Lehár. La aceste reprezentaţii nu s’a bolnăvit nici un actor. Nici un membru al comitetului de lectură nu s’a simţit indispus, nimeni n’a venit să spună că ar putea fi jignită o susceptibilitate. Aceia a mândriei naţionale Sau aceasta nu trebue menajată? Se prea poate. Nu tuturor le este dat să-şi asimileze concepţii aşa de înalte. Vorba e cum vom mai putea vedea „Scrisoarea pierdută«, când prin personalitatea simpaticului Aristide Dandanache se cam calcă în picioare susceptibilitatea viteazului popor elin? Şi ce s-ar face fraţii din Macedonia fără simpatia acestor urmaşi ai lui Leonida ? Şi ce mai caută pe afiş „Răzvan şi Vidra“? Uşor s ar putea să protesteze d-l Dinicu. Iată-ne deci la o răspîntie, de unde nu ştim încotro s-apucăm. Căci rare sunt piesele de teatru, în cari o categorie de oameni să nu se vadă zugrăviţi aşa cum sunt şi cari, în urma adevărului, să nu se simtă oarecum afectaţi. Vânătoarele de cuceriri n-ar trebui oare menajate? Atunci ce rost mai are „Sanda“? Nu se găseşte vreun mijloc de a se bolnăvi actorii şi cu ocazia astor fel de reprezentaţii ? Nu trebue să jignim pe nimenea. Atâta nobilă delicateţă, atâta prevenire, atâta curtoazie cred că ne va da dreptul la viaţă în mijlocul atâtor neamuri, cari, deşi au o cultură mai veche, nu se pot mândri cu fineţea noastră, cu rafinăria noastră sufletească. In această privinţă i-am întrecut cu mult pe francezi, cari ar fi fost aşa de puţin politicoşi şi nu i-ar fi permis artistei Sarah Bernhardt să se bolnăvească în seara reprezentaţiei lui „Aiglon“. Şi doar scenele din piesa lui Rostand sunt mult mai grozave, vina ce li se aruncă Austriacilor este mult mai înjositoare decât aceea ce prin piesa lui Zaharie Bârsan s-ar arunca, să zicem, celor ce au potolit pe răsculaţii lui Horea. Probabil însă că Francezii vor fi crezând că faptele trecute în domeniul istoriei nu mai pot esercita aşa de mult asupra sufletelor şi ele, după un timp oarecare, asupra generaţiilor cari vin, exercită mai mult emoţii estetice. Să-l bănuim pe Rostand că ar fi scris o operă tendenţioasă, menită să deslănţuiască patimi în loc de emoţii estetice? Probabil nici la Viena nu există această bănuială. La noi însă e destul să se anunţe o piesă cu subiect din viaţa actuală sau trecută ardeleană, pentru ca să se vorbească de anumite bătături, cari s’ar sânţi călcate, de legături de prietenie, cari trebuesc menajate. Atunci, ca prin farmec, se bolnăveşte actorul. Piesa e privită ca un balast, de care trebue să scape scena în vreun chip. Focul ce ar trebui să-l trezească în inimi e învălit, fără de nici un gând la simbolicele vorbe ale lui Crişan din „Se face ziuă“: Focule, focşorule. Eu te’nveselesc, tu nu te’nveli, Eu te potolesc, tu nu te potoli... De ce? Pentru că se bolnăveşte actorul. Ar trebui să ne dăm seama şi să fim sinceri cu noi înşine. La ce să mai alergăm la subterfugii? Actorul e bolnav de mult. S-a întremat cu ocazia espediţiei în Bulgaria, dar starea lui devine iar îngrijitoare. Şi numele acestui actor nu este Ion Manolescu, după cum Unele scăderi ale părinţilor în creşterea copiilor lor. De Radu Prişcu în director, împrejurările, între cari trăim şi cari nu atârnă de noi, pot face din mulţi copii oameni fricoşi, mincinoşi, necrescuţi adecă fărăomenie şi destrăbălaţi, dar cu toate acestea părinţii şi educatorii copiilor pot lucra foarte mult într-acolo, ca din copii să scoată oameni îndrăzneţi, sinceri, oameni cu inima deschisă, iubitori de adevăr, modeşti, cinstiţi şi de omenie. Ştiut este, că fiecare părinte ar dori să aibă astfel de copii, dar tot aşa de adevărat este că numai foarte puţini părinţi sunt, cari nu-i împrietinesc pe copii cu acele obiceiuri şi apucături rele, cari fac din copil un fricos, un mincinos, un obraznic şi un destrăbălat. Încă de mic, aşa zicând din leagăn, se dedă copilul cu apucăturile rele ale părinţilor cari isvorăsc din dragoste prea mare, din răsfăţ, din neştiinţă sau din necugetare şi cari stăpânesc inima copilului viaţa Întreagă. Când părinţii văd că copilul plânge prea mult şi cei dimprejur nu-l pot suferi, încearcă în tot chipul să-l împace, ca sâ tacă. 11 giugiulesc, îl leagănă şi când n-au ce-i mai face, încep să-l sparie. »Tac,« îi zice »taci că vine goaga şi te duce« Sau »Vine ţiganu şi te duce-n traistă«. Vre-un membru oarecare al familiei, pentru ca să-l îngrozască şi mai tare, trece în odaia vecină şi începe să mormăe şi să facă sgomot. Cei ce rămân cu copilul fac o faţă speriată, ca şi când s’ar teme şi ei de sgomotul auzit. Şi-n chipul acesta şoptesc copilului: »Ai auzit, vine goaga şi te duce, dacă mai plângi«. Copilul în urma celor petrecute se linişteşte, tace şi se ircâ întrebător la cei dimprejurul lui. Tace, şi după ce a reuşit cea dintâi încercare, şi copilul a încetat să plângă, părinţii sau fraţii mai mari încearcă tot în felul acesta să-l facă să tacă încetul cu încetul copilul — care pănă acum nici nu s-a gândit că goaga, ţiganul, urbierul şi drotosul, sunt duşmani, cari voiesc să-l ducă — începe să se teamă. Părinţii atât şi-au tot spăriat copilul plângăcios, atât l-au îngrozit, încât sufletul copilului e plin de frică. A întrat frica’n el, cu toate ca nici el nu ştie de ce. Şi cu toate astea de plâns nu se desbară. Căci copilul nu plânge niciodată fără să aibă de ce. Plânge copilul, dacă e bolnav, dacă o flămând, dacă e murdar sau in sfârşit dacă il doare ceva. Atunci părintele cuminte se sileşte să-l împace, iar nu să-l sparie pe mititelul neajutorat. Când copilul se măreşte şi începe să se mişte colo-încoace, părinţii se tem că copilul se duce la sobă, la trepte, la fântână, la vale, unde se poate primejdui. Şi fiindcă nu-l pot urmări cu ochii în tot momentul, încep din nou să-l sparie. »In fântână e o broască mare« — îi spune — care te prinde şi te mănâncă.« «Dincolo în odaie e un câine rău, să nu te duci, că te muşcă«. Senţelege, că copilul speriat de mic, se sparie şi mai mult şi se face atât de fricos, încât nu numai sara, dar nici ziua amiazi nu cutează să între singur iu odaia vecină. Când copilul ajunge la etatea de şcoală, părinţii ca să nu fie prea sburdalnic, îl sparie cu învăţătorul şi cu şcoala. »Stai tu neastâmpâratule ce eşti, că te dau eu la şcoală! O să te pună la ordine domnul învăţător!» Auzind astfel de cuvinte din gura părinţilor, copilul se îngrozeşte şi de învăţător şi de şcoală şi încă până nici n’a dat ochi cu învăţătorul şi nici n’a văzut şcoala, socoteşte că învăţătorul îi e un duşman şi şcoala e un loc de tortură şi nu e mirare că’n inima copilului se naşte teamă faţă de învăţător şi ură grozavă faţă de şcoală Şi apoi părinţii se mai miră că sunt siliţi să-şi târască cu puterea copii la şcoală şi-şi învinuiesc copii, că ocolesc şcoala. Părintele cuminte mai bine se unzuieşte, ca copilul să-ndrăgiască şcoala şi pe învăţător. Căci, dacă copilul se uită cu încredere la învăţător, merge cu drag la şcoală, e vesel cât ţine prelegerea, vede că şcoala îi e de folos, învaţă mai mult, mai uşor şi mai cu plăcere, decât dacă părinţii îl sparie. Mulţi părinţi nu se-ndestulesc nici cu atât. ci şi cu poveştile se uizuiesc, să deştepte teamă şi frică în sufletul copilului. Ei le spun poveşti despre haiduci, despre bălauri, vrăjitori, animale răpitoare, vârcolaci, pricolici, stafii, şişte şi sară de sară — ca copii să nu se destrăbăleze — îi adună pe lângă sine înşirându-le câte ’n lună şi ’n soare. Se înţelege, că copil ascultă cu gura căscată şi dârdăindu-ie dinţii de frică lângă faiţa dela poartă sau pe prispa casei. Ei se vâră unul într’altul şi tremură dar, aţâţaţi de curiozitate ascultă cu plăcere deosebită aceste poveşti, cari le umple sufletul de frică şi de groază. Şi apoi înainte de culcare se gândesc la ele, noaptea visează despre ele şi plâng şi gem şi se răsucesc în pat până dimineaţa, din pricina poveştilor, cari le strică somnul. Copii astfel crescuţi rămân nişte fricoşi şi-n etatea lor de mai târziu, şi dacă sunt trimişi noaptea undeva, ii cuprinde frigurile da groază şi necontenit să tot uită înapoi, să ’ vadă, nu cumva pândeşte la vr’un colţ de stradă, vr’una din acele figuri de groază, cu cari i-au umplut capul poveştile în etatea copilăriei. Cu vremea copilul îşi câştigă o altă convingere despre spărietoarea asta a părinţilor. Părinţii i-au tot amintit de goaga, de ţigan, ba ca să-l îngrozască mai tare i-au făcut şi sgomot în odaia vecină. Apoi l’au ameninţat cu urioierul şi cu drotosul. L’au speriat cu broasca din fântână, cu câneie cel rău din odaia vecină, care sta la pândă. Cândva mai târziu, apoi copilul se convinge că cel ce a făcut sgomot nu este goaga, ci un membru al familiei, se uită în fântână şi vede că nu-i nici o broască, deschide odaia vecină şi nu află nici un câne rău. Tot asemenea se întâmplă şi cu urbierul, care nu-l duce şi cu drotosul care nu-i ia şi tot aşa şi cu învăţătorul, care nu-l chinuieşte, ci din contră tractează cu ei frumos şi cu adevărată dragoste părintească. După toate acestea copilul ajunge singur la convingerea că lui părinţii nu i-au spus adevărul, încearcă şi el şi la început numai imitează pe părinţi. Vorbeşte, îspăriind pe alţii, de regulă pe tovarăşii lui de joc — despre goaga, despre câne, despre broască, şi acum şie şi el să spună ceeace nu e adevărat. Se înţelege, că atât nu e deajuns, ci se nizuieşte să scornească alte lucruri nouă neadevărate, şi deodată părinţii văd numai, că copilul lor s’a făcut un mare mincinos! Şi apoi se ntreabă miraţi unul pe altul: oare dela cine o fi învăţat copilul ăsta să mintă. Zău dela nimenea altul, decât dela aceia, cari l-au îngrozit cu goaga cu şişte şi vrăjitoarele, cu pricolicii şi stafiile, cu canele şi broască şi în sfârşit s’a spus din greşală, ci este conştiinţa valoarei noastre. Este demnitatea, la care nu ştim să ţinem. I. V. Soricu. Mişcare», electorală. Despre mişcarea electorală, ce o fac partidele maghiare, se mai dau următoarele informaţii : Partidul poporal face pregătiri deosebite în vederea alegerilor. Centrul e foarte bine informat din cercuri prin ramificaţiile reuniunii catolice poporale. Partidul democrat aranjează cercuri electorale în oraşe. Partidul social- democrat atrage atrage atenţia membrilor săi asupra noului procedeu electoral prin broşuri volante. Socialiştii vor avea candidaţi în 70 de circumscripţii. Partidele opoziţionale vor aranja meetinguri în toată ţara, în care între altele se va pune pe tapet şi chestiunea triplei alianţe. Guvernul face şi el preparative. Se vor decreta unele schimbări de comiţi supremi şi se vor lua şi alte măsuri cu scopul ca guvernul să aibă pretutindenea oameni de încredere. Împăratul Wilhelm in bucureşti şi Budapesta. La întoarcerea sa din Corfu împăratul Germaniei se va opri la Bucureşti, făcând vizită regelui Carol. »Bud. Hétfei Hirl.» de ori e imformat, că de la Bucureşti împăratul va veni la Budapesta unde se va alia monarhul nostru, la delegaţiuni. Venirea împăratului la Bucureşti şi Budapesta are însemnătate politică, dar în ce priveşte venirea la Budapesta, ştirea trebue primită cu rezervă. E posibilă o împăcare între Românii şi Rutenii din Bucovina? Cernăuţi, April 1914. S’a vorbit în ultimul timp foarte mult atât în foile din regat cât şi’n pressa germană din Cernăuţi despre o apropiată împăcare între Românii şi Rutenii din Bucovina, în vederea unei lupte comune în contra germanismului, respective contra limbei germane care s’a ’ntronat în toate oficiile publice ale ţării, bine înţeles în detrimentul celorlalte limbi. Şi s-a făcut — trebue s’o recunoaştem — multă paradă de vorbe — pe tema aceasta, proslăvindu-se până’n al nouălea cer iniţiatorii acestei acţiuni »salvatoare«, d-nii Nicolai Wassilko şi Teofil Simionovici, şi-am rămas cu atât... din toatăîmpăcarea româno- ruteană •• In ţara noastră însă, unde totul ce să face, se face numai de dragul reclamei şi al foloaselor personale, nu-i de loc mirare, dacă toată acţiunea de a împăca cele două elemente, cari compun majoritatea absolută a locuitorilor Bucovinei, elementul român şi rutean, s’a redus la neşte imne de laudă la adresa celor doi corifei ai deputaţilor ambelor naţiuni ce aveau să se împace, la adresa d-lor Wassilko şi Simionovici... Nu e primul caz la noi şi de sigur nu va fi nici ultimul acesta, când se iniţiază o acţiune, care, dacă s’ar realiza, ar fi foarte folositoare, dar care n-are alt scop decât reclama în favorul unor anumiţi indivizi... Reclama e doar, sufletul politicei noastre bucovinene ! Fiindcă s’a bătut atâta apă ’n piuă, cum zice Românul pe tema acestei împăcări, voi căuta să răspund la întrebarea ce involuntar a trebuit să mi-o pun cetind laudele ce s’au adus »marilor« împăciuitori ai celor două neamuri învrăjbite, în o parte din pressa din Regat, d-lor Wassilko și Simionoviei: e posibilă peste tot o împăcare între Românii şi Rutenii Bucovinei. Dela început şi fără cea mai mică ezitare, trebuie să răspund negativ la această Întrebare. O împăcare şi dacă s’ar înfăptui vre-odată între aceste 2 popoare, n’ar fi sinceră şi mai curând sau mai târziu ar degenera iarăşi In dujmănii, poate mai inverşunate ca cele de acum. Din Corpurile legiuitoare române. In ședinţa de Sâmbătă a Camerei s’au votat următoarele două proiecte: 1) Proiectul de lege pentru chemarea sub drapel a clasei anului 1915. Se vor chema sub drapel 52.000 tineri şi 1200 pentru marina militară. 2) Proiectul de lege prin care se modifică legea recrutării în sensul că învăţătorii pot deveni ofiţeri de rezervă. În şedinţa de Sâmbătă a Senatului s-a început desbaterea proiectului pentru organizarea Dobrogei noui.