Gazeta Transilvaniei, aprilie 1914 (Anul 77, nr. 74-93)

1914-04-02 / nr. 74

Nr­ 74. Anul LXXVII. Iasov Miercuri 2­­15 Aprilie 1914, REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Târgul Inului Nr. 80 INSERATILE se primesc la adminis­traţie Preţul după tarif şi învoială. TELEFON 226 ZIAR POLITIC NAŢIONAL. Manuscrisele nu se ia napoiasă. ABONAMENTUL Pe no an . . . 24 Cor. Pe o mim. da an 12 „ Pe trei ioni. . . 6 „ Pentru Rom­Ania şi strainătate . Pe ai sa . . . 40 iei. Pe o­­ram. de an 20 „ S’a bolnăvit un actor... La teatrul naţional din Bucu­reşti urma să se joace zilele acestea piesa lui Zaharie Bârsan: „Se face ziuă.“ O frumoasă piesă într’un act, al cărei subiect e luat din istoria neamului nostru. Publicul românesc din Ardeal o cunoaşte. A fost pu­blicată în »Luceafărul.» Spre marea surprindere a tutu­ror, în seara reprezentaţiei, afişele au anunţat că piesa nu se va mai juca, deoare­ce un actor, care de altfel avea un rol secundar, s’a bol­năvit. S’a bolnăvit subit şi nu pu­tea să’l suplinească nici chiar auto­rul, despre care gurile rele spun că pe lângă calitatea de scriitor o mai are şi pe aceia de talentat interpret. Ştie Dumnezeu. Destul că piesa lui Zaharie Bârsan nu s’a jucat, iar spectatorii au trebuit să se mulţă­­meascâ cu „Akim“-ul dlui Eftimiu, piesă despre care ziarele spun că mai acum doi ani ar fi fost a lui Cehov. Ori­cum, dacă nu ne-a fost dat să vedem pe scena teatrului na­ţional figura de patriarch a popei Costan, am fost introduşi în cutele sufletului „mujicilor“ ruşi. Şi asta înseamnă o recompensă. A doua zi, ca prin farmec, boa­la actorului a trecut şi el a putut să joace, fireşte nu rolul baronului din „Se face ziuă.“ Ciudata piesă, pentru reprezen­tarea căreia s’au făcut repetiţii, s’au făcut cheltueli cu montarea, are un titlu simbolic. Da. Se face ziuă. A­­cum începem să vedem lucrurile mai clar. Prea ne-au ameţit succesele. Marşul triumfal al celor şase sute de mii de oşteni români, cari au pa­cificat, în numele culturei, peninsula balcanică, ne-a făcut prea încreză­tori în puterile noastre şi în curajul celor ce dau acestor puteri o anu­mită direcţie. A trebuit însă să se bolnăvească un actor, ca să se facă ziuă în su­fletele noastre, să venim la realitate, să ne aducem aminte că suntem un element de cultură, că datoria omu­lui civilizat este de a menaja cât se poate de mult susceptibilităţile vecinilor. De aceia s’a bolnăvit ac­torul. Mâne, probabil se vor bolnăvi şi tipografii, cari tipăresc cărţi cu conţinut istoric. Aşa cere bon-tonul dela un popor civilizat şi civilizator. Odată începutul făcut, uşor ne putem aştepta să se bolnăvească actorul şi cu ocazia pieselor lui Delavrancea, cari şi ele păcătuesc prin luarea subiectului din dome­niul istoriei. Nu cumva „Vlaicu- Vodă“ nu s’a mai jucat din cauza originei maghiare a doamnei Clara, care întrupează toată dragostea ce ne-o poartă cavalerismul şi suscep­tibilul popor maghiar? Ar fi intere­sant să ştim. In timp ce la Bucureşti se bolnăvesc actorii, când este vorba de a se reprezenta o dramă cu su­biect din revoluţia lui Horea, pe scenele ungureşti îşi culeg aplau­zele şi laurii lor piese ca „Elné­mult Harangok“, „Florika Szerelme“ şi altele, în care valahul este pre­zentat în simpatica atitudine a ridi­colului şi criminalului. Dar asta nu-i lucru mare. Noi, element de cultură şi ci­vilizaţie, l-am admirat pe Liciu în „Diavolul« lui Molnár, pe Bulfinschi în „Ofiţerul” aceluiaş autor maghiar, ne-am dus la Taifun şi am aplaudat nimicurile muzicale ale lui Lehár. La aceste reprezentaţii nu s’a bol­năvit nici un actor. Nici un mem­bru al comitetului de lectură nu s’a sim­ţit indispus, nimeni n’a venit să spună că ar putea fi jignită o susceptibilitate. Aceia a mândriei naţionale Sau aceasta nu trebue menajată? Se prea poate. Nu tu­turor le este dat să-şi asimileze con­cepţii aşa de înalte. Vorba e cum vom mai putea vedea „Scrisoarea pierdută«, când prin personalitatea simpaticului Aris­tide Dandanache se cam calcă în picioare susceptibilitatea viteazu­lui popor elin? Şi ce s-ar face fra­ţii din Macedonia fără simpatia a­­cestor urmaşi ai lui Leonida ? Şi ce mai caută pe afiş „Răzvan şi Vi­dra“? Uşor s ar putea să protesteze d-l Dinicu. Iată-ne deci la o răspîntie, de unde nu ştim încotro s-apucăm. Căci rare sunt piesele de teatru, în cari o categorie de oameni să nu se vadă zugrăviţi aşa cum sunt şi cari, în urma adevărului, să nu se simtă oare­cum afectaţi. Vânătoarele de cuceriri n-ar trebui oare menajate? Atunci ce rost mai are „Sanda“? Nu se găseşte vre­un mijloc de a se bolnăvi actorii şi cu ocazia astor fel de reprezentaţii ? Nu trebue să jignim pe nimenea. Atâta nobilă delicateţă, atâta prevenire, atâta curtoazie cred că ne va da dreptul la viaţă în mij­locul atâtor neamuri, cari, deşi au o cultură mai veche, nu se pot mân­dri cu fineţea noastră, cu rafinăria noastră sufletească. In această pri­vinţă i-am întrecut cu mult pe fran­cezi, cari ar fi fost aşa de puţin politicoşi şi nu i-ar fi permis artis­tei Sarah Bernhardt să se bolnă­vească în seara reprezentaţiei lui „Aiglon“. Şi doar scenele din piesa lui Rostand sunt mult mai grozave, vina ce li se aruncă Austriacilor este mult mai înjositoare decât aceea ce prin piesa lui Zaharie Bârsan s-ar arunca, să zicem, celor ce au poto­lit pe răsculaţii lui Horea. Probabil însă că Francezii vor fi crezând că faptele trecute în do­meniul istoriei nu mai pot esercita aşa de mult asupra sufletelor şi ele, după un timp oare­care, asupra ge­neraţiilor cari vin, exercită mai mult emoţii estetice. Să-l bănuim pe Ros­tand că ar fi scris o operă tenden­ţioasă, menită să deslănţuiască pa­timi în loc de emoţii estetice? Pro­babil nici la Viena nu există această bănuială. La noi însă e destul să se a­­nunţe o piesă cu subiect din viaţa actuală sau trecută ardeleană, pen­tru ca să se vorbească de anumite bătături, cari s’ar sânţi călcate, de legături de prietenie, cari trebuesc menajate. Atunci, ca prin farmec, se bolnăveşte actorul. Piesa e pri­vită ca un balast, de care trebue să scape scena în vre­un chip. Fo­cul ce ar trebui să-l trezească în inimi e învălit, fără de nici un gând la simbolicele vorbe ale lui Crişan din „Se face ziuă“: Focule, focşorule. Eu te’nveselesc, tu nu te’nveli, Eu te potolesc, tu nu te potoli... De ce? Pentru că se bolnăveşte actorul. Ar trebui să ne dăm seama şi să fim sinceri cu noi înşine. La ce să mai alergăm la subterfugii? Actorul e bolnav de mult. S-a în­tremat cu ocazia espediţiei în Bul­garia, dar starea lui devine iar în­grijitoare. Şi numele acestui actor nu este Ion Manolescu, după cum Unele scăderi ale părinţilor în creşterea copiilor lor. De Radu Prişcu în­ director, împrejurările, între cari trăim şi cari nu atârnă de noi, pot face din mulţi copii oameni fricoşi, mincinoşi, necrescuţi adecă fără­omenie şi destră­bălaţi, dar cu toate acestea părinţii şi educatorii copiilor pot lucra foarte mult într-acolo, ca din copii să scoată oameni îndrăzneţi, sinceri, oameni cu inima deschisă, iubitori de adevăr, mo­deşti, cinstiţi şi de omenie. Ştiut este, că fiecare părinte ar dori să aibă ast­fel de copii, dar tot aşa de adevărat este că numai foarte puţini părinţi sunt, cari nu-i împrietinesc pe copii cu acele obiceiuri şi apucături rele, cari fac din copil un fricos, un mincinos, un obraznic şi­ un destrăbălat. Încă de mic, aşa zicând din lea­­găn, se dedă copilul cu apucăturile rele ale părinţilor cari isvorăsc din dragoste prea mare, din răsfăţ, din neştiinţă sau din necugetare şi cari stăpânesc inima copilului viaţa Întreagă. Când părinţii văd că copilul plânge prea mult şi cei dimpre­jur nu-l pot suferi, încearcă în tot chipul să-l împace, ca sâ tacă. 11 giu­giulesc, îl leagănă şi când n-au ce-i mai face, încep să-l sparie. »Tac,« îi zice »taci că vine goaga şi te duce« Sau »Vine ţiganu şi te duce-n traistă«. Vre-un membru oarecare al familiei, pentru ca să-l îngrozască şi mai tare, trece în odaia vecină şi începe să mormăe şi să facă sgomot. Cei ce ră­mân cu copilul fac o faţă speriată, ca şi când s’ar teme şi ei de sgomotul auzit. Şi-n chipul acesta şoptesc copi­lului: »Ai auzit, vine goaga şi te duce, dacă mai plângi«. Copilul în urma celor petrecute se linişteşte, tace şi se ircâ întrebător la cei dimprejurul lui. Tace, şi după ce a reuşit cea dintâi încercare, şi co­pilul a încetat să plângă, părinţii sau fraţii mai mari încearcă tot în felul acesta să-l facă să tacă­ încetul cu încetul copilul — care pănă acum nici nu s-a gândit că goaga, ţiganul, urb­ierul şi drotosul,­­ sunt duşmani, cari voiesc să-l ducă — începe să se teamă. Părinţii atât şi-au tot spăriat copilul plângăcios, atât­ l-au îngrozit, încât sufletul copilului e plin de frică. A întrat frica’n el, cu toate ca nici el nu ştie de ce. Şi cu toate astea de plâns nu se desbară. Căci copilul nu plânge nici­odată fără să aibă de ce. Plânge copilul, dacă e bolnav, dacă o flămând, dacă e murdar sau in sfârşit dacă il doare ceva. Atunci părintele cuminte se sileşte să-l împace, iar nu să-l sparie pe miti­telul neajutorat. Când copilul se măreşte şi începe să se mişte colo-încoace, părinţii se tem că copilul se duce la sobă, la trepte, la fântână, la vale, unde se­­ poate primejdui. Şi fiindcă nu-l pot urmări cu ochii în tot momentul, încep din nou să-l sparie. »In fântână e o broască mare« — îi spune — care te prinde şi te mă­nâncă.« «Dincolo în odaie e un câine rău, să nu te duci, că te muşcă«. Senţelege, că copilul speriat de mic, se sparie şi mai mult şi se face atât de fricos, încât nu numai sara, dar nici ziua amiazi nu cutează să între singur iu odaia vecină. Când copilul ajunge la etatea de şcoală, părinţii ca să nu fie prea sburdalnic, îl sparie cu învăţătorul şi cu şcoala. »Stai tu neastâmpâratule ce eşti, că te dau eu la şcoală! O să te pună la ordine domnul învăţător!» Auzind astfel de cuvinte din gura părinţilor, copilul se îngrozeşte şi de învăţător şi de şcoală şi încă până nici n’a dat ochi cu învăţătorul şi nici n’a văzut şcoala, socoteşte că în­văţătorul îi e un duşman şi şcoala e un loc de tortură şi nu e mirare că’n inima copilului se naşte teamă faţă de învăţător şi ură grozavă faţă de şcoală Şi apoi părinţii se mai miră că sunt siliţi să-şi târască cu puterea copii la şcoală şi-şi învinuiesc copii, că oco­lesc şcoala. Părintele cuminte mai bine se unzuieşte, ca copilul să-ndră­­giască şcoala şi pe învăţător. Căci, dacă copilul se uită cu încredere la învăţător, merge cu drag la şcoală, e vesel cât ţine prelegerea, vede că şcoala îi e de folos, învaţă mai mult, mai uşor şi mai cu plăcere, decât dacă părinţii îl sparie. Mulţi părinţi nu se-ndestulesc nici cu atât. ci şi cu poveştile se ui­­zuiesc, să deştepte teamă şi frică în sufletul copilului. Ei le spun poveşti despre haiduci, despre bălauri, vrăji­tori, animale răpitoare, vârcolaci, pri­colici, stafii, şişte şi sară de sară — ca copii să nu se destrăbăleze — îi adună pe lângă sine înşirându-le câte ’n lună şi ’n soare. Se înţelege, că co­pil ascultă cu gura căscată şi dârdă­­indu-ie dinţii de frică lângă faiţa dela poartă sau pe prispa casei. Ei se vâră unul într’altul şi tremură dar, aţâţaţi de curiozitate ascultă cu plăcere deo­sebită aceste poveşti, cari le umple su­fletul de frică şi de groază. Şi apoi îna­inte de culcare se gândesc la ele, noaptea visează despre ele şi plâng şi gem şi se răsucesc în pat până dimi­neaţa, din pricina poveştilor, cari le strică somnul. Copii astfel crescuţi rămân nişte fricoşi şi-n etatea lor de mai târziu, şi dacă sunt trimişi noaptea undeva, ii cuprinde frigurile da groază şi ne­contenit să tot uită înapoi, să ’ vadă, nu cumva pândeşte la vr’un colţ de stradă, vr’una din acele figuri de groază, cu cari i-au um­plut capul po­veştile în etatea copilăriei. Cu vremea copilul îşi câştigă o altă convingere despre spărietoarea asta a părinţilor. Părinţii i-au tot a­­mintit de goaga, de ţigan, ba ca să-l îngrozască mai tare i-au făcut şi sgo­mot în odaia vecină. Apoi l’au ame­ninţat cu urioierul şi cu drotosul. L’au speriat cu broasca din fântână, cu câneie cel rău din odaia vecină, care sta la pândă. Cândva mai târziu, apoi copilul se convinge că cel ce a făcut sgomot nu este goaga, ci un membru al familiei, se uită în fântână şi vede că nu-i nici o broască, deschi­de odaia vecină şi nu află nici un câne rău. Tot asemenea se întâmplă şi cu urb­ierul, care nu-l duce şi cu droto­sul care nu-i ia şi tot aşa şi cu învă­ţătorul, care nu-l chinuieşte, ci din contră tractează cu ei frumos şi cu adevărată dragoste părintească. După toate acestea copilul ajunge singur la convingerea că lui părinţii nu i-au spus adevărul, încearcă şi el şi la început numai imitează pe părinţi. Vorbeşte, î­spăriind pe alţii, de re­gulă pe tovarăşii lui de joc — despre goaga, despre câne, despre broască, şi acum şi­e şi el să spună ceeace nu e adevărat. Se înţelege, că atât nu­­ e deajuns, ci se nizuieşte să scornească alte lucruri nouă neadevărate, şi de­odată părinţii văd numai, că copilul lor s’a făcut un mare mincinos! Şi apoi se ntreabă miraţi unul pe altul: oare dela cine o fi învăţat copilul ăsta să mintă. Zău dela nimenea altul, decât dela aceia, cari l-au îngrozit cu goaga cu şişte şi vrăjitoarele, cu pricolicii şi stafiile, cu canele şi broască şi în sfârşit s’a spus din greşală, ci este con­ştiinţa valoarei noastre. Este demnitatea, la care nu ştim să ţinem. I. V. Soricu. Mişcare», electorală. Des­pre mişcarea electorală, ce o fac par­tidele maghiare, se mai dau următoa­rele informaţii : Partidul poporal face pregătiri deosebite în vederea alegerilor. Cen­trul e foarte bine informat din cercuri prin ramificaţiile reuniunii catolice po­porale. Partidul democrat aranjează cer­curi electorale în oraşe. Partidul social- democrat atrage atrage atenţia mem­brilor săi asupra noului procedeu electoral prin broşuri volante. Socialiş­tii vor avea candidaţi în 70 de circum­scripţii. Partidele opoziţionale vor aranja meetinguri în toată ţara, în care între altele se va pune pe tapet şi chestiunea triplei alianţe. Guvernul face şi el preparative. Se vor decreta unele schimbări de co­miţi supremi şi se vor lua şi alte mă­suri cu scopul ca guvernul să aibă pre­­tutindenea oameni de încredere. Împăratul Wilhelm in bu­cureşti şi Budapesta. La întoar­cerea sa din Corfu împăratul Germani­ei se va opri la Bucureşti, făcând vizi­tă regelui Carol. »Bud. Hétfei Hirl.» de ori e imformat, că de la Bucureşti îm­păratul va veni la Budapesta unde se va alia monarhul nostru, la delegaţiuni. Venirea împăratului la Bucureşti şi Budapesta are însemnătate politică, dar în ce priveşte venirea la Budapesta, ştirea trebue primită cu rezervă. E posibilă o împăcare între Românii şi Rutenii din Bucovina? Cernăuţi, April 1914. S’a vorbit în ultimul timp foarte mult atât în foile din regat cât şi’n pressa germană din Cernăuţi despre o apropiată împăcare între Românii şi Rutenii din Bucovina, în vederea unei lupte comune în contra germanismului, respective contra limbei germane care s’a ’ntronat în toate oficiile publice ale ţării, bine înţeles în detrimentul celorlalte limbi. Şi s-a făcut — trebue s’o recu­noaştem — multă paradă de vorbe — pe tema aceasta, proslăvindu-se până’n al nouălea cer iniţiatorii acestei acţiuni »salvatoare«, d-nii Nicolai Wassilko şi Teofil Simionovici, şi-am rămas cu atât... din toată­­împăcarea româno- ruteană •• In ţara noastră însă, unde totul ce să face, se face numai de dragul reclamei şi al foloaselor personale, nu-i de loc mirare, dacă toată acţiunea de a împăca cele două elemente, cari com­pun majoritatea absolută a locuitorilor Bucovinei, elementul român şi rutean, s’a redus la neşte imne de laudă la adresa celor doi corifei ai deputaţilor ambelor naţiuni ce aveau să se împace, la adresa d-lor Wassilko şi Simiono­­vici... Nu e primul caz la noi şi de si­gur nu va fi nici ultimul acesta, când se iniţiază o acţiune, care, dacă s’ar realiza, ar fi foarte folositoare, dar care n-are alt scop decât reclama în favorul unor anumiţi indivizi... Reclama e doar, sufletul­­ politicei noastre bu­­covinene ! Fiindcă s’a bătut atâta apă ’n piuă, cum zice Românul pe tema a­­cestei împăcări, voi căuta să răspund la întrebarea ce involuntar a trebuit să mi-o pun cetind laudele ce s’au a­­dus »marilor« împăciuitori ai celor două neamuri învrăjbite, în o parte din pressa din Regat, d-lor Wassilko și Si­­mionoviei: e posibilă peste tot o împă­care între Românii şi Rutenii Buco­vinei. Dela început şi fără cea mai mică ezitare, trebuie să răspund negativ la această Întrebare. O împăcare şi dacă s’ar înfăptui vre-odată între aceste 2 popoare, n’ar fi sinceră şi mai curând sau mai târziu ar degenera iarăşi In dujm­ănii, poate mai inverşunate ca cele de acum. Din Corpurile legiuitoare române. In ședinţa de Sâmbătă a Camerei s’au votat următoarele două proiecte: 1) Proiectul de lege pentru chemarea sub drapel a clasei anului 1915. Se vor chema sub drapel 52.000 tineri şi 1200 pentru marina militară. 2) Proiectul de lege prin care se mo­difică legea recrutării în sensul că în­văţătorii pot deveni ofiţeri de rezervă. În şedinţa de Sâmbătă a Sena­tului s-a început desbaterea proiectului­­ pentru organizarea Dobrogei noui.

Next