Gazeta Transilvaniei, mai 1914 (Anul 77, nr. 94-117)

1914-05-01 / nr. 94

Nr- 94. Braşov Joi 1 (14) Maiu 1914. Anul LXXVII ABONAMENTUL Pe un an . . .24 Cor. P® o m­m. fie an 12 „ Pe trei luni. . . 6 „ România şi străinătate . Pe aa­re „ . . 40 Iei. pe o jam. de an 20 „ ÎS&EFCR SR 226 ZIAR POLITIC NAŢIONAL. REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Târgul Inului Nr. 80 INSERATELE sa primesc la administ­­răţie. Preţul după tari­­ţi Învoială. Manuscrisele nu se in­­napoiasă. Să nu fim inconştienţi- Pe când în consfătuirea clubu­lui electoral braşovean unul dintre membrii da desluşirile privitoare la dreptul de alegător -- un alt membru, un preot bătrân, se anunţă la cuvânt şi spuse cam următoarele : — Eu nu înţeleg D-lor la ce ne-am mai bate capul atâta cu legea asta. Ea e atât de nedreaptă faţă de noi, încât ori de unde am apuca-o nu găsim nici o dispoziţie, care ni-ar asigura un succes la a­­legeri. Uite de pildă la noi în C. sunt într’o majoritate atât de sdro­­bitoare alegătorii streini, încât ori­ce luptă din partea noastră ar ră­mânea zadarnică. Să-i dăm mai bine pace şi să ne vedem de alte­­ năcazuri. Cam acestea le spuse bătrânul preot, martor al unor vremuri, când altfel se simţia, altfel se vorbia şi altfel se lucra. Abia termină părintele şi se a­­nunţă la cuvânt un dascăl, care reflectă cam următoarele la apro­poul desnădăjduit al încărunţitului părinte: — Daţi-mi voie D-lor ca eu să fiu cu toată convingerea sufletului meu împotriva celor spuse de antevorbi­tor. E drept că legea asta (electo­rală !) e rea şi că ea ne pune la tot pasul piedeci. Dar ori­cât de rea ar fi, con­ţine şi ea un bine. Căci chiar dacă în urma dis­poziţiilor ei atât de duşmane nouă, n’am putea alege nici-un deputat, ea ne constrânge ca să stârpim a­­nalfabetismul şi îndeamnă pe oa­menii noştri ca să se intereseze mai de aproape de cunoştinţa scri­sului şi a cetitului. Când conştiinţa dreptului se va afirma cu mai multă putere în sufletul omului dela ţară şi când va şti el, că a­­propierea acestui drept atârnă dela cunoştinţa scrisului şi a cetitului, atunci nu va ezita de a se interesa , mai de aproape de valoarea cărţii.­­ Iată deci D-lor un profit care pentru noi Românii, cari dăm un escedent atât de mare de analfabeţi, e de mare valoare. Omul nostru dela ţară va simţi necesitatea învă­ţăturii, a culturii şi simţind şi în­ţelegând aceasta, ne-am atins scopul pentru care până acum n'ara putut munci pe lângă toate străduinţele noastre — cu destul succes. Gând ţăranul nostru va şti carte, când el va fi un om cu în­văţătură, atunci D-lor n’avem de ce ne mai teme. Şi nici cele mai aspre legi nu vor mai însemna pentru noi piedeci de neînvins pentru înlesni­rea progresului nostru. * Iată două mentalităţi: una care însemnează regres, blazare, întune­­rec; alta care se însufleţeşte pentru progres, pentru lumină. Una care însemnează inconştienţă, alta care şi dă seamă, în conştiinţa răspunderii ce o are, de realitatea vieţii aşa cum e ea. Bătrânul preot, care a vorbit atât de trist, atât de rău şi atât de desnădăjduit nu e singur, el are mulţi tovarăşi, unii îl secundează deschis, alţii în taină, în intimitatea sufletului lor. Ş’asta e tot ce se poate mai trist, asta e piedecă de neînvins la înaintarea neamului nostru. Dascălul, care a vorbit atât de cuminte, de entuziast, de plin de nădejde încă nu e singur, el încă-şi are tovarăşii lui. Şi până când tovarăşii celui dintâi sunt ecourile şterse ale unor glasuri răguşite, ale unor clopote hodorogite, — tovarăşii celui din urmă sunt solii vremurilor ce au să vie, sunt semnalul puternic al unui timp de renaştere, de vieaţă, sunt clopotul care bate înfricoşat într’o dungă anunţând primejdia şi che­mând la luptă de apărare pe toţi fiii satelor noastre. Şi noi simpatizăm cu acest dascăl şi condamnăm din tot su­fletul nostru pe bătrânul preot. Pletele albe ale acestui preot, care reprezintă de altfel o figură de uriaş, fără să vrem ne-a reamintit figuri din trecut. Altfel erau preoţii trecutului. Preoţii fără congruă. Ei erau tri­bunii, care trăiau şi muriau alăturea de credincioşii lor, cari nu cedau, cari nu se încovoiau, cari luptau pentru drepturi, cari înţelegeau ros­tul crucii, cari ştiau să poarte a­­ceasta cruce pe drumul greu al Calvarului şi cari simţiau o bucurie să-l urmeze pe Crist­iană în cul­mea suferinţelor şi să l­eată cu el, răstigniţi pe cruce. Ce vremuri erau acelea! Era vremea, când sufletul era stăpân, când individul se contopea cu mul­ţimea, când trupul lui nu mai avea importanţă, când credincioşii recu­noscători îngenunchiau la picioarele martirului. Şi astăzi trăim vremuri mai grele ca atunci. Astăzi mai mult ca totdeauna fruntaşii acestui popor ar trebui să­­şi facă datoria. Nu, cinstiţi preoţi, nu, cuvioa­se părinte, să nu stăm cu mânile în sân, privind cum ne îneacă ava­lanşa valurilor cari se rostogolesc cu furie spre barca acestui neam. Ci dimpotrivă, să puneţi să se tragă clopotele într’o dungă anun­ţând primejdia iubiţilor voştrii cre­dincioşi şi din uşa altarelor şi din amvonul bisericelor să vestiţi şi să învăţaţi poporul ce trebuie să facă, ca să se mântuiască. Să-i spuneţi acestui popor să­răcit, lipsit de drepturi cum trebuie să purceadă ca să-şi însuşească fă­râma de drept, ce i-o dă legea. Căci altfel ajungem la aman. Timpul e scurt, vorbiţi, spuneţi, chemaţi poporul în bisericuţele sa­telor noastre şi daţi-i lumină. Să nu fim inconştienţi. In a­ceastă clipă supremă cel inconştient încetează de a mai fi un om, un părinte, el e duşmanul lumini, e pro­­tivnicul propriului său neam. Nici-un credincios, nici-un Ro­mân care întruneşte condiţiile legii să nu fie esclus din listele electorale. Şi să se facă tot posibilul, toa­te jertfele ca peste un an, peste doi să fie introduşi în listele electorale toţi, cei pe cari se razimă viitorul neamului nostru, viaţa generaţiilor de mâne. Şi ei sunt stăpânii De-acuma pe ea. Plângând am ţesut Din zori până ’n sală Cu focul în suflet, Cu noaptea în gând, Ţesut-am la haină Cu ochii pe-afară. Au nu-mi văd bărbatul In casă intrând?­ ­. U. Soricu. Legendă despre „Mater Dolorosa“. Tradusă din prilejul concertului de Joi („Stabat Mater11) dat sub conducerea maestrului Gh. Dima, Vedere Napoli e pol mori re! —­­să vezi Neapolul şi-apoi să mori! Ade­vărul acestor cuvinte a putut pătrunde ori­ce inimă şi a făcut, să lăcrimeze ochii, cam­ în o dimineaţă splendidă de Octomvrie, în anul 1735, au văzut îm­prejurimile Neapolului, ,cu cupolele şi turnurile lui nenumărate cari strălu­­ciau în lumina soarelui. La o parte se zâria cupola puternică, învăluită în ceaţă, a celui mai măreţ dom al na­turei — vârful Vezuvului —­ iar golful auriu lucea, mişcându-şi încetinei valu­rile, ca un cristal splendid la sinul naturei. Un parfum dulce şi îmbătător plutea între tufişurile de iasmin şi de mirt, iar lujerii viţei sălbatice îmbrăţi­şau cu dragoste şi jucând sărutau flo­rile cu petale mari şi plantele căţără­toare, ce acoperiau pământul ca o reţea colorată. Suflul Dumnezeiri pare­ că plutea de­a­supra acestui romanti­c ţinut, unde sălăşluia pacea eternă, estu­zul şi fiu în­soţea. Pe coasta unei coline înflorite, ascuns intre tufişuri bogate în flori, intre roze strălucitoare de dafin, în umbra platanilor cu frunze mari şi a cipreşilor, la adăpostul magnoliilor în­florite şi a plante­or căţărătoare, se afla o statuă g­ântă, un crucifix înalt de piatră, ridicată în gemuri vechi, la picioarele căruia era »Mater dolo­rosa«. D-zeu ştie, cine va fi aşezat a­­colo acea statuă şi prin a cui credinţă s’a păstrat ea în acel loc retras şi li­niştit, nestricată şi neminată, căci o­­pera era de o frumseţe pătrunzătoare, vrednică să serviască ca o podoabă aleasă în ori­ce biserică pompoasă. In toate formele statuei se obiserva mâna măiestrului, care frământase patra solidă ca pe un material moale, dân­du-i înfăţişarea vietăţii. Pe cruce era răstignit Martirul învingător, şi nu chipul celui care a suferit atâtea chi­nuri şi batjocuri. Trăsăturile nobile, cari erau însufleţite de strălucirea blândă a păcii, şi trupul splendid în nemişcarea rigidă a morţii neinvinci­bile, nu arătau nici o urmă a luptei şi a suferinţei. Dar ,apoi Preacurata Fe­cioară ? Ce formă încântătoare! Dobo­râtă de greutatea chinurilor sufleteşti, cu espresia durerii împietrite pe faţa-i minunată, tablou fermecător al sufe­rinţei fără sfârşit! Lacrimi grele îi a­­târnau pe pleoape, iar pe buz©le-i fru­moase mur­­a un zâmbet de durere. Frunze verzi şi proaspete nerceziau cu compătimiră haina îndureratei Marie, şi flori frumoase acoperiau blând ranele Celui răstignit pa cruce. Nu mai arare­ori se întâmpla, ca vre­un trecător să observe statua a­­ceasta, şi numai ararea ori vre-un ge­­nunchiu se pleca înaintea acestei cruci In dimineaţa aceea de Octo Tnvrie însă, un tinăr palid îo genunchie îna­intea statuei retrase. Faţa ii era se­rioasă şi palidă, ochii negrii, obosiţi şi trişti, statura-i o­altă aplecată. .Oftând, adânc, îşi r­dică ochii spre cruce. Privi apoi estaziat pacea cerească a Celui răstignit şi o evlavie sfântă îl cuprinse, iar durerea de nespus, care se revărsa pe trăsăturile sublime ale Fecioarei, îl pătrundea până la inimă. El fu cuprins de o adâncă compătimire şi simţi că­ va trebui să scoată afară pumnalele înfipte în inima îndurerata de mamă. I­ se păru apoi, că lacrimile ei împietrite îl imploara cu voce tare să aibă îndu­rare. Simţi cum durerea lui proprie se afină faţă cu aceste uriaşe şi mute chinuri şi îşi înăbuşi în suflet toată durerea, apoi, plin de evlavie, îşi plecă capul. Atunci răsună prin aier, dulce şi sonor, imnul »Ave Maria«, cântat de două glasuri fermecătoare de femeie. Erau două surori, de a căror mamă, la intervenirea Madonei, D-zeu se milos­­tivise a o vindeca. Ele veniseră să a­­ducâ flori proaspete, ca jertfă de mul­­ţămită Reginei Ceriurilor. Erau două fete încântătoare; una, bine făcută, brunetă şi cu o privire mândră ; cea­laltă gingaşe, blondă, cu ochi negri şi cu trăsături blânde, fermecătoare. Ele aşezară cununile lor bine mirositoare la picioarele crucei, îşi făcură în tăcere rugăciunile şi se depărtară. Cea blondă însă, plecând, aruncă pe furiş o privire spre călătorul solitar. Tânărul îşi aţinti ochii asupra sta­tuei şi se rugă cu voce lină : »Preacu­rată fecioară ai m­ee de mine ! Sunt atât de singur şi părăs­i în această frumoasă lu­me şi pătimesc atât de omit. O, fă-mi parte de o inimă bună, care să mă iubească, și vindecă chinurile bolnavului meu suflet!» Atunci, ca și când un văl s’ar fi rupt in două înaintea ochilor săi lu Criza paria atentată aus­triftca. Primministrul Austriei, con­tele Stu­rgkh se află de câteva sile In Budapesta. El a iniţiat tratative cu conducătorii partidelor din parlamen­tul austriac cari în mare parte sunt şi membrii ai delegaţiunilor. Scopul tratativelor a fost restituirea capacită­ţii de muncă a parlamentului austriac. Să vedem că tratativele au avut un succes oarecare, fiindcă primministrul a invitat pe prezidentul parlamentului Dr. Sylvester la Budapest», unde se vor ţinea mai multe conferenţe pentru ap­lanarea conflictelor Dr. Sylvester va sosi în 18 i. c. în Capitala Ungariei. Ministrul Berchtold des­pre «demonstraţ­iunile anti-a­ustriitice d­in Italia. In şedinţa de alaltaeri a comisiunei pentru afacerile armatei a deregaţiunei austriace con­tele Berchtold a răspuns la interpe­larea delegatului Mastab­a în chestiu­nea regretabilelor demonstraţiuni anti­­austriace din Italia. In răspunsul său Berchtold a declarat, că au fost iniţiaţi toţi paşii necesari pentru lămurirea şi apreciarea demonstraţiunilor ivit©. Din infirmaţiunile primite până acum poate însă să facă deja constatarea îmbucu­rătoare că este neadevărată ştirea des­pre arderea unui steag austriac. Minis­terul de externe austro-ungar, după ce va avea toate amănuntele, va inter­veni la guvernul Italiei şi are convinge­rea că intervenţia se va face într’un spirit, care va corespunde raporturilor de alianţă, în care stăm cu regatul I­­taiiei. Răspunsul liniştitor al contelui Berchtold a fost luat la cunoştinţă. Românii din Cireaia vor primi un episcop. Din Bucureşti ni se scrie: Societatea de cultură ma­cedoneană din Bucureşti şi-a ţinut alal­taori adunarea generală, în care a a­­probat darea de samă a societăţii şi a dat descărcare comitetului de gestiu­nea sa. La sfârşitul şedinţei d-nul Ciumeti inginer a întrebat pe prezident ce mă­suri s’au luat pentru garantarea auto­nomiei şcolare şi bisericeşti. D-l doctor Leonte a dat uneie explicaţiuni spu­nând că se va depune toată stăruinţa ca românii să poată avea autonomia bisericească şi şcolară. D-l Benciu de­clară că într’o convorbire avută cu Ve­­nizelos P a asigurat că are un proect de lege pe care-l va prezintă corpurilor le­giuitoare. In acest proect, românii vor avea un episcop al lor care va face parte din Sinodul bisericesc ca şi ceilalţi prelaţi greci.­ ­Congresul Uniunii feme­ilor române din Ungaria. Convocare. Uniunea femeilor române din Ungaria convoacă în sensul statutelor Congresul Reuniunilor de femei române a­­sociate, ce se va ţinea în Sibiiu în zilele de 26 şi 27 Mai st. v. (8 şi 9 Iunie st. n), la Serbăto­­rile Rusaliilor. Ordinea de zi şi Programul festiv va urma să se publice. Comitetul Uniunii fe­meilor române din Ungaria. Informaţiuni. Toate Reuniunile de femei române sunt rugate să participe la acest Con­gres. Reprezentarea diferitelor Reuni­uni se face mima­ personal prin două membre delegate, care au drept de vot. Este de dorit însă să participe fie­care Reuniune, prin cât mai multe membre care au vot consultativ. Toate Reuniunile sunt rugate să anunţe din vreme Reuniunei femeilor române din Sibiiu — Prezidentei d-nei Maria Cosma, — care sunt membrele delegate, făcând cunoscut şi pe cele­lalte membre ale Reuniunii, care iau parte la Congres, pentru ca să se poa­tă lua măsuri de primire. La timpul său, să se anunţe şi ziua şi ora sosirii în Sibiiu. Doamnele, care doresc să ţină memorii sau discursuri la Congres, vor trebui să le prezenteze cu opt zile înainte prezidentei Uniunii, Braşov, Str Fântânii 31. Reuniunile asociate, care nu au răspuns încă la adresa Uniunii, sunt rugate să răspundă în cel mai scurt timp, pentru­ ca activitatea fiecăreia să fie resumată în raportul gene­ral. In sfârşit să face cunoscut tutu­ror femeilor române, că în sensul ho­tărârii ultimului Congres toaletele da­melor la Congres să fie simple, să se aplice după putinţă motivele noastre naţionale române, să admite insă şi blusa ţărănească cu motive naţionale precum şi toalete negre pentru damele care ar prefera această toaletă. Pălă­riile vor fi simple fără pene, ci numai I Haina Penelopei.*) Plângând am țesut Din sori până 'n sală Cu focul in suflet, Cu noaptea în gând, Temt-am la haină Cu ochii pe-afară. Au nu-mi văd bărbatul In casă întrând ? Pe unde, iubite, Intorsii oare Sau moartea crudă In Hades te-a dus? Sau te poartă Vântul pe mare Şi ochiu-ţi este La steaua de sus ? O vino, Clise, Cu crunta-ţi mânie Căci vor peţitorii Soţia să-ţi ia, fi-alungă copilul Din vechia moşie *) Din programul concertului de mâne (Joi) al Reuniunei de cântări din Braşov. Frag­ment din „Odiseus“ de M. Bruch,

Next