Gazeta Transilvaniei, decembrie 1914 (Anul 77, nr. 265-286)

1914-12-02 / nr. 265

Nr. 265. Braşov, Luni-Marţi 2 (15) Decemvrie n. 1914. Anul LXXVII. abonamentul Pa an an­ . . . 24 Cor. Pe o m­m. de an 12 „ Pa trei luni. . . ” ! Pentru România şi atrâb­atete: I» an M . , 40 lai ?• o m­ns. de an 20 220. ZIAR POLITIC NAŢIONAL. R­ED­ACŢI­A Şl ADMINISTRAŢIA Str. Prundului Nr. 15 INSERATELE •a primeno la adminia­­traţia. Preţul după tarii şi învoială. Manuscrisele nu ce ii­­nipulală­ împlinirea datorinţelor. Discurs rostit la serbarea Sf. Sofii în faţa corpului profesoral şi al elevilor şcoalelor noastre secun­dare din Braşov de profesorul Dr C. Papuc. „Trăim vremuri grele“ — e vorba tuturora. Şi întradevăr, istoria nu cu­noaşte momente mai înfiorătoare, decât cele, cari ne înlănţue în zilele noastre. De când e pământul, pă­mânt, n’a fost un eveniment mai plin de urmări istorice, ca cele care se desfăşură înaintea ochilor noştri. Desigur lumea noastră îndură »cea mai mare catastrofă« ale cărei con­secinţe, nici cea mai bogată fantazie nu şi­ le poate imagină. El a ridicat împărăţie contra împărăţie, şi popor contra popor; cataclismul ia pro­porţii atât de uriaşe, încât pare că ne apropiem de acea vreme, pe care religia o numeşte­­ziua de apoi“. Vor fi fost năpraznice, năvă­lirile barbare în vremile apuse, dar ele au fost mai mult un vânt, care iscându-se la răsărit a pierit la apus. Furtuna zilelor noastre însă, e un uragan, care a cuprins deodată răsărit şi apus, miază zi şi miază­noapte. E un ciclon ce doboară tot ce-i stă ’n cale — fiinţe şi instituţii. Marile războaie ale trecutului au fost numai epizoade, faţă de marea dramă, ce se reprezintă de 4 luni şi jumătate. Şi e îngrozitoare această dramă, nu numai prin numărul cel mare de combatanţi — aproape 20 de milioane — nu numai prin frontul cel, întins al terenului de luptă — de sute de km — ci şi prin mij­loacele de distrugere, ca şi prin calitatea popoarelor ce se bat. Popoare, cari pân’aci erau pio­­nerii culturii şi ai progresului, azi folosesc tot, ce le poate ajuta spre a distruge şi nimici, viaţa sutelor de mii. De aceea pentru multă vreme vor rămânea deşerte sforţările de veacuri, a multor generaţii, tocmai la pragul triumfului cultural de mâne. Fără a intra în motivele şi cauzele, cari au aruncat Europa 'n flăcări — voi aminti, cu ocazia ser­bării Sf. Sofii de acuma, ceva de aceea, ce ni se cere mai mult în momentul de faţă, de împlinirea datorinţelor. Datorinţe înlănţite pe om în decursul întregii sale existenţe. Ele îşi iau începutul încă din timpul, când stăm sub priveghiarea mamii şi ne însoţesc în tot cursul vieţii,­­ până la părăsirea acestei lumi. Aşa se vorbeşte în raporturile familiare despre datorinţele copiilor faţă de părinţi, şi ale acestora faţă de copii, apoi despre datorinţele reciproce ale soţilor, a fraţilor, a stăpânilor şi ser­vitorilor. In lumea socială dăm de datorinţi faţă de prietini şi colegi, de vecini şi concetăţeni, faţă de neamul din care facem parte, faţă de biserica căreia­­ aparţinem, faţă de stat şi organele lui s. m. In orice direcţie ne întoarcem privirea, dăm de fel de fel de obli­gaţii. Şi nu e moment, care n’ar aştepta dela noi împlinirea vr’unei datorii. Fie cât de mică sfera acti­vităţii noastre ,­ împlinirea datorii­lor ce izvoresc din ea, încorporează idealul cel mai înalt despre viaţă şi caracter. De ace­ea se poate zice: a-şi cultiva caracterul înseamnă a-şi împlini datoria cu statornicie. Sentimentul datoriei continue să se­­ manifeste în viaţa de toate zilele, cu orice ocazie, la ocupaţiile noastre principale, ca şi secundare. Fiecare zi, fiecare ceas, să ne fie o ocazie binevenită pentru a ne face datoria. Prin împlinirea regulată şi statornică a datoriilor, noastre , noi ne deprindem mai bine la prac­ticarea virtuţilor. Iar virtuţile cele mai trebuincioase, cele mai binefăcă­toare şi cele mai durabile sunt a­­celea, cari se referă mai ales, la tre­buinţele zilnice. Nu fiecare din noi e menit să facă lucruri mari. Dar fiecare are ocazie să şi probeze O­­menia; fiecare din noi vine în si­tuaţia să fie om de cuvânt, om a­­devărat cu dreptate, plin de în­credere şi discret etc. Deci fiecare poate fi om de caracter. Oamenii geniali sunt rari. Ei pot să ne inspire admiraţie, oamenii de caracter Insă ne insuflă mai multă stimă, silindu-ne să ne imităm exem­plul lor. Până când cei dintâiu for­mează intelectul societăţii şi sunt productul raţiunii, oamenii de carac­ter formează conştiinţa societăţii şi sunt productul inimii. In drumul cel lung al vieţii însă, aceea ce ne însufleţeşte, aceea ce ne stăpâneşte viaţa, e inima — zice Smiles. Sentimentul datoriei continue ni se prezintă ca cimentul ce încheagă întregul edificiu moral al omului. Cine are acest sentiment, poate să se ridice în situaţiile cele mai grele şi delicate, chiar slab fiind, la cin­stea unui viteaz, pe când fără el, cade şi cel mai puternic. Fără de acest sentiment al datoriei continue şi statornice întreagă zidirea exis­tenţii noastre se nărite şi noi stăm în ruine, mirându-ne, de nimicinicia noastră. Cel ce totdeauna se sileşte să-şi împlinească datoria onest, acela ’şi ajunge scopul pentru care a fost creat, puindu-şi temelia unui carac­ter bărbătesc. Sunt mulţi oameni, de cari se spune că nu posed nimic pe lume, decât caracterul lor şi cu toate a­­cestea o duc foarte bine. Căci ca­racterul lor e o mare posesiune, cea mai nobilă posesiune. El nu câştigă stima şi respectul tuturor. Cine are acest caracter îşi află mulţumirea în numele cel bun. Câştigesc acest nume cu încetul, totuşi calităţile es­­celente ale unui astfel de om, nu pot rămânea mult timp ascunse. Ele pot fi hulite de unii, neînţelese de alţii, pot fi asuprite de duşmani, dară cu vremea ele vor câştiga acea stimă, vor insufla acea încredere, pe care cu drept o merită. (Va, unna). Patru ape... Patru ape ’nflorate Povestesc la fapt de seară, Sufletu-mi ascultă ’o taină Povestirea lor amară. Oltul aice citri Murăş: Codrul frunza nu şi-o bate Mângâiat da d’alba lună Doinele n­vinovate Prin livezi nu mai răsună. Nu mai spun poveşti bătrânii Copilaşilor şăgalnici Lacrimi izvorăsc din ochii Lor, îndureraţi şi jalnici. Murăşul răspunde-aiene Undoindu-şi coama iată: S’au dus toţi la bătălie Şi nevasta in ogradă A rămas fără de ratim. Plâng copii 'n larg de drumuri Se cutremură bătrănii, Au ajuns cei mici să vadă Cum se războesc stăpânii. Someşul, străjerul mândru Al virtuţilor străbune Ferecat In jale-adâncă Cu cucernicie spune: Fraţilor, aşa năpastă N’a mai fost de multe veacuri, Mă temeam că curge sânge Pe vestitele-mi meleaguri. Triste vremuri, tristă soarte Nu ştii ’n care clipă-ţi cere Viaţa, ne ’ndurata moarte. Nistru e scăldat In sânge Mirosă a fum de tunuri, Fraţilor, ie spune’o taină, Au rămas de-acum pe drumuri Vechii mei stăpâni şi oaspeţi. „Nu vă tânguiţi zadarnic Loc de plâns acuma nu e. Steaua fericirei noastre Spre ’nălţimi Încet se ştie. Din Golgota seculară Amintirea doar’ rămâne, Zorile răsar alene Ziuă se va face mâne“. Şona, 1914. Vasile Stoicanea. Adunare municipală. Co­mitatul Făgăraşului va ţinea o adu- nare generală­­extra-ordinară în 21 Dec. a. c. O declaraţie a prinţului Onlow. Din Berlin se anunţă: Intr’o convorbire cu redactorul-şef al ziarului filo-german »Vittoria« din Roma, prinţul Billow a­bis: N’am cerut Italiei nici un aju­tor armat. Onorabilitatea cercurilor conducătoare şi inteligenţa politică a Italiei ne apără de o atitudine contra noastră. Germania şi Italia sunt menite să se înţeleagă între dânsele şi nu sunt despărţite prin amintiri neplăcute sau prin contra­ziceri de interese. O nouă manifestaţie de simpatie a Camerei Italiene. Din Roma se anunţă cu data de Sâm­bătă că în Cameră, preşedintele a co­municat că citirea discursurilor rostite în parlamentul italian spre a comemora pe Regele Carol a fost primită în Ca­mera deputaţilor români cu aplauze unanime şi o impunătoare manifestaţie După această comunicare deputa­tul Gailenga a spus, că se bucură de această elocventă manifestaţie, prin care colegii săi au primit comunicarea preşedintelui, care e o probă nouă de legăturile tradiţionale, care unesc cele două ţări. Oratorul şi-a exprimat între aplauze vii dorinţa ca aceste legături tradiţionale de fraternitate să fie şi mai strânse în viitor. Ssyen­âfUgp. La sediul soc. »Prietenii Ştiinţei« din Bucureşti V au început Sâmbătă cursurile pentru pregătirea instructorilor cercetaşilor. A. S. R. Principele Carol coman­dantul general al legiunii cercetaşilor a deschis cursurile, desvoltând o con­­ferenţa, ascultată cu deosebit interes de numerosul public asistent. Comitetul asociaţiunii cercetaşilor, în dorinţa de a fixa o pregătire sufi­cientă pentru consolidarea integrală a sufletului infructorilor cercetaşilor Ro­mâniei, — a zis principele Carol — a dispus ţinerea unor conferinţe. La apelul făcut de comitet, a răspuns un număr însemnat de per­soane şi aceasta e un semn îmbucu­rător, dovedind interesul pentru aceasta instituţiune, a cărei primă şi necesară chemare este să formeze sufletele tine­retului. Cei veniţi printre cercetaşi cu scopul de a le desăvârşi educaţia de viitori cetăţeni ai României de mâine, dau dovada, că ştiu să înfrângă egois­mul, jertfindu-şi multe clipe, cu ştiinţa înălţătoare de tinere, a întregi nişte suflete Cercetăşia are ca temeiu com­pletarea conştiinţelor pe baza disci­plinei morale şi ordinei, — însuşiri, care alcătuesc eflorescenţa năzuinţelor­­ sincere şi cinstite. Instructorii Însă, ca să poată avea o înrâurire directă asupra minţilor fragede, trebue să dea ei cei dintâi pilda întreagă a confirmării disciplinelor cerute cercetaşului. Utilizând ca mij­loace de educaţie dragostea şi sim­patia reciprocă, necălcând nici un mo­ment înlănţuirea dintre vorbă şi faptă. Numai astfel roadelor cercetăşiei vor fi într’adevăr eficace şi cu folos, ajungând să formeze generaţii de ro­mâni, cari să binemeriteze dela patrie până la serviciile reale şi integrale aduse. A. S. Regală îşi încheie interesanta conferinţă recomandând viitorilor in­structori să-şi împlinească toată dato­ria, pe care o asumă chemarea instruc­torilor cercetaşilor României. D-l G. G. Costa-Fora ia apoi cu­vântul, spre a ţine o conferinţă despre »Importanţa şi scopul moral în îndru­marea cercetaşilor­. Conferenţiarul afirmă ca o nece­sitate a formării cercetaşilor, viabilita­tea temeinică a însuşirilor de ordin şi frumos moral. Dacă pentru împlinirea acestor însuşiri se utilizează mijlocul militari­zării, aceasta să se înţeleagă limpede, că e o necesitate externă, nu e un scop. Cercetăşia e un mijloc de racor­dare a forţei fizice cu frumuseţea mo­rală, pentru scopul înălţător, ca cetă­ţeanul posesor al unei atari conştiinţe să facă servicii vădite progresului ge­neral al patriei. Servindu-se de armă prin voinţa fermă şi ascultând de comanda raţiu­nii, cercetaşul trebue format astfel ca pentru ei ca om, disciplina conştiinţei să fie un factor susceptibil de desă­vârşire, întrebuinţând fiecare zi cu folosul împlinirii unei fapte bune, luând pildă vie de la Principele Carol, cercetaşul şi mai ales instructorii lui vor deveni e­­lemente de utilitate socială. D-l G. M. Marxod urmează la tribună, desvoltând o conferinţă din cadrul necesar studiilor instructorilor cercetaşilor: »Utilitatea cunoaşterii oşi cetirii hărţilor«. Din Senatul roman. Manifestaţii pentru Italia. O interpelaţie In chestia externă. Senatul român a făcut Vineri o însufleţită manifestaţie pentru Italia. După ce preşedintele Senatului, d-l Missir, a comunicat telegrama de condoleanţă a»Reichstag«-ului german şi după ce a dat cetire, între aplauze generale, celor petrecute în parla­mentul Italiei cu prilejul comemo­rării morţii regelui Carol, a rostit următorul discurs însufleţit şi des întrerupt de aplauzele maturului corp: Cuvintele ministrului afacerilor străine, ale d-lui baron Sonnino, ale preşed. Camerei deputaţilor, d-l Mar­­cora, şi ale preşedintelui Senatului d­l Manfredi, însoţite de aplauze şi apro­bări unanime şi ascultate prin sculare în picioare, sunt aşa de preţioase Se­natului şi ţărei că mi-e teamă că nu voi exprima destul de­­bine sentimen­tele d­v. de mulţumire şi recunoştinţă. Omagiile elocvente şi călduroase, aduse memoriei marelui nostru rege Carol, adânc ne mângâie de marea pierdere ce am suferit. Pe lângă încercarea de a alina durerea M. S. regina Elisabeta, suntem fericiţi să vedem că frumoasele virtuţi şi însuşiri literare ale mult iubitei noas­tre regine, numită cu drept cuvânt »Mama Poporului«, sunt pretutindeni apreciate. Urarea ca poporul român să con­tinue a prospera şi sub noua domnie a M. S. Regelui, e semnul vădit de sin­ceră şi adevărată amiciţie. Glasul ce ne vine de la Roma, ce­tatea nemuritoare, leagănul latinităţei, ne deşteaptă scumpe şi duioase amin­tiri. Pomenirea mai cu seamă că noi suntem colonie romană pusă de marele împărat Traian, strajă la marginea ves­titului imperiu al Romei, ne arata In­tr’o limbă înflorită dragostea com­uni­­tăţei de origină şi ne îndritueşte a răs­punde că straja cu toate năcazurile, de veacuri îndurate, stă mândră şi neclin­tită la postul său. Dar, când parlamentul şi poporul italian ne asigură călduros de senti­mente frăţeşti şi de interese comune, ne umple sufletul de tot ce putem dori şi ne convingem că Roma, străbuna noastră nemuritoare, nu ne-a uitat. Un singur strigăt poate să iasă din piepturile noastre şi ale întregului popor român, un strigăt sincer şi fră­ţesc: trăiască Italia . Senatul aplaudă mai multe mi­nute, stând în picioare. D. E. Porumbaru, ministru de externe luând cuvântul a spus ur­mătoarele: După cuvintele de o aşa căldu­roasă elocinţă ale d-lui preşedinte şi după aplauzele unanime cu care ele au fost primite de Senat, Îmi rămâne pu­ţine de adăugat din partea guvernului Aceste cuvinte atât de bine simţite sunt expresiunea sentimentelor noastre ale tuturor, sentimente de sinceră, şi a­­dâncă recunoştinţă pentru manifestaţiile de simpatie ce ne vin de la parlamen­tele de peste hotare. Omagiile aduse cu această ocazie memoriei marelui rege, a cărui nobilă figură planează a­­supra României şi care va purta în is­torie titlul de întemeetor al regatului român, condoleanţele adresate ilustrei văduve ale cărei­ multe virtuţi au făcut fala tronului, precum şi întregei familii regale, atât de scumpă nouă, urările călduroase şi speranţele legitime ce se pun pretutindeni în domnia Augustului continuator al regelui defunct şi în în­ţelepciunea poporului român, toate a­­cestea ne umple inima de bucurie. In special cuvintele aşa de măgu­­li­to­are pronunţate cu atâta căldură în staUlxP­arl,?meatulul italian, nu pot de­cât să întărească şi mai mult legătu­­nte de veche şi sinceră prietenii ce există între cele două ţări, datorite co­­munitaţei de origină şi de aspiraţiuni ale celor două naţiuni.­­ In numele guvernului adresez par­lamentului şi guvernului italian toate mulţumirile şi toate simpatiile noastre. (Aplauze). După aceste manifestaţii însu­fleţite Senatorul Dobrescu a adresat guvernului o interpelare pe chestia externă.­­Protetul de răspuns­ al Camerei române, la Mesagiul Tro­nului, este de următorul­ cuprins: Sire, Suirea prin drept de moştenire,­pe tronul ţărei, este înfăptuirea uneia din dorinţele Divanurilor Ad hoc, înscrisă în Constituţiune de marea generaţiune dela 1866, care a voit astfel să curme, pentru totdeauna, luptele pentru dom­nie cu toate consecinţele lor de ură şi vrajbă din trecut. Adunarea deputaţilor, care a pri­mit jurământul şi a ascultat primul nostru mesaj vă urează o domnie lungă fericită şi glorioasă. Sire, Plângem, împreună cu M. Sa re­­gina­ Elisabeta, care şi-a închinat în­treaga viaţă alinărei suferinţelor, plân­gem împreună cu Majestatea Voastră şi Augusta familie regală perderea iu­bitului nostru mare rege Carol I. Ne amintim, Sire, cu recunoştinţă că Domnul ales de naţiune la 1866, în­­crezându-se în însuşirile poporului ro­mân, a făcut printr’un râsboiu glo­rios din statul nostru, un regat inde­pendent. Domnia regelui Carol este cea

Next