Gazeta Transilvaniei, martie 1917 (Anul 80, nr. 25-35)

1917-03-04 / nr. 25

ISV. 25. Brașov (Brasso) Sâmbătă 4 (17) Martie 1917 Anul LXXX, ABONAMENTUL: £®e mm an . ...............................554 — cor. ZIAR POLITIC NAȚIONAL, n 'li »..................................*•— » „ Vl „.................................. *■- » „ 1 lună . . S50 cm. isumând IO baici. Proprietar : Tip. A. Mureşianu , Branisce & Comp. Redactor responsabil: Ioan făgărăşan. Redacţia şi administraţia: Strada Prundului Nr. 15. Inseratele se primesc la administraţie. Preţul după tarif şi învoială. — Manuscrisele nu se înapoiază. LOVITURA SORŢII. De George Gârneţîu. Om morocănos mai era badea Gheorghe. Nimeni nu-i putea face pe plac, căci chiar dacă cineva îi făcea vreun bine, totuşi îşi auzia îndărătul său mormăiturile sale de nemulţumire, ba de multe ori chiar înjurături. Ii era gura învăţată să înjure şi să critice mereu. De apoi pizmătăreţ de prima clasă. Să nu fi dat Dumnezeu să vadă, că un vecin al său are un lucru, pe care el nul are, căci apoi toată drăguţa de zi îi toca gura de blesteme, să sucia şi învârtea prin casă şi curte fără astâmpăr, ca şi când cine ştie ce griji îi apăsau creerul. Dar griji nu prea avea, căci afară de cei doi copii, — deşi cu stare bunicică— pe lângă cânele ce alerga toată ziulica pe la curţile vecinilor după traiul zilnic şi o pisică, care toată ziua era în mijlocul drumului, împletecindu-se printre picioarele trecătorilor, altă lighioană nu avea la casă, de care să se îngrijească. Ba da, de găinile vecinilor, cari în decursul timpului frumos se svârcoleau în ţărâna de lângă păretele casei lui, cu acestea se mai distra, căci cum le vedea şi par’că dinadins le păzia, începea cu înjurături şi aruncând cu bolovani după ele, le alunga hăt departe. Pe care găină însă o ajungea bolovanul aruncat de badea Gheorghe dădea ortul popii, iar vecinul păgubaș mai bine rămânea de pagubă, decât să se pună cu el, căci doar știa bine, că cu el nimeni n’a dus’o la caăt nefiind batjocurit. — Ăsta n’o să moară cum se cade — murmurau vecinii, când auziau ce fel de vorbe ieşiau din gura lui. De multe ori i se spunea în faţă aceste cuvinte, dar el întotdeauna avea ce să răspundă : — O să mor cum mi-o fi scris. La curtea nimănui n-o să viu, ca să închid ochii. Intr’aceea prin sunete de trâmbiţă ţara îşi chema fiii săi sub drapel. Fiecare alerga să-şi îndeplinească datoria sfântă cătră patrie. Toţi se simţiau datori a-şi apăra pământul strămoşesc, pe care au trăit şi s-au înmulţit sub ocrotirea bunului nostru rege, pentru care acum să-şi verse sângele pe altarul patriei. Numai unul singur nu se simţia înflăcărat la vestea aceasta. Nepăsător îşi vedea de gura lui, care umbla ca o melită de înjurături pe tot ce a creat Dumnezeu, iar duşmanul cel mai înverşunat al găinilor trăia nepăsător mai departe . Totuşi însă o grije îl apăsa pe suflet. Feciorul sau cari împlinise 23 de ani, şi care în timp de pace fusese soldat numai aşa de fermă, acum trebuia să meargă şi el alături de ceialalţi întru apărarea patriei. Badea Gheorghe în el mai avuse puţină speranţă pentru bătrâneţe. Nu că doar îl iubea, dar spera, că odată îl va ajuta cu ceva, când nu va mai putea alerga după găini, ci îi va lăsa locul fiului său. Când însă văzu că nu-i glumă şi că feciorul său va trebui totuşi să plece pe front în loc să-şi mai astâmpere năravul şi să mai încete cu înjurăturile, îndreptându-şi privirile şi spre Tatăl ceresc, începu mai din gros cu blestemele. Intr’o zi îşi conduse feciorul până la gară, care pleca pe câmpul de luptă, iar el la întoarcere se înfundă într’o cârciumă, din care nu ieşi până ce nu se văzu crâmpei de beutură venid pe brânci acasă, huiduit de o ceată de copii. Cum simţi, că răsuflă aerul din uliţa unde şedea el, începu să tragă o doină din bătrâni, o doină de jale, încât ieşiră toţi vecinii pe la ferestre să vadă minunea cea mare, căci numai atunci pentru prima oară îl auziră cântând. Badea George cu capul pe piept împletecindu-se mergea spre casă trăgând cu jale doina sa, iar vecinii în urma sa începură să murmure : — O să se schimbe vremea ! La poartă îl întâmpinară cânele și pisica împletecindu-se printre picioarele lui, încât perzându-și echilibrul căzu la pământ, iar cânele începu să-i lingă obrazul înfierbântat de beutură. Nu doar că el avea drag, dar văzându-l cu voie bună, a crezut că acum este momentul în care poate şi el căpăta vreun os de ros de la el, căci doar se săturase şi el de atâta alergătură pe la vetrele străine. Simţind pământul rece de sub el, Badea George dădu să se scoale, dar picioarele nu-l puteau ţine şi cădea din nou, când pe pisică când pe câne, cari apoi fugeau chelălăind de lângă el. Tot încercând să se scoale svârcolindu-se se pomeni deodată în valea, care curgea prin apropiere şi care, din norocire nu era plină cu apă fiind tocmai secetă. Cu faţa în apă zăcu aşa vreo câteva minute, până ce apa îl desmeteci mai aproape de tot, dar cădea iarăși pe spate. Un vecin, care tocmai trecea pe acolo văzu munca zadarnică a lui badea Gheorghe, dar nu cuteză să-i ajute, știind bine ce răsplată va avea. — Ce holbești ochii la mine, măi omule, par’că nu m-ai mai văzut. Vino de dă-mi mâna să mă scol de nici — se răsti badea Gheorghe vecinului, care mai bucuros şi-ar fi vămit de drum. Totuşi simţământul de a face bine de-aproapelui îl birui şi ducându-se îl scoase din vale punându-l pe mal şi-şi văzu de drum, nevoind să-şi ia răsplata binefacerei sale, pe care o ştia el bine, care va fi. Soarele cald începu să dogorească pe badea Gheorghe moleşindu-l mai tare din cât era, încât nu putu să meargă până acasă. Simţindu-se neputincios începu să zbiere şi să înjure toată fiinţa, care nu-i venia în ajutor. La zbieretele lui ieşi din casă Anica, fata lui mai mare, care luându-1 de subsuori mai mult târându-1 îl duse în casă. Se mai auziră câteva răcnete şi după aceea totul se afla într’o linişte de mormânt. Badea Gheorghe adormise. Feciorul lui aflându-se pe frontul galiţia, nici habar n’avea. îşi petrecea zilele între camarazii de arme ţinând piept duşmanului. De altfel era foarte îndrăzneţ, căci la toate atacurile era printre rândurile cele dintâi, împrăştiind moarte printre şirurile duşmane, întocmai ca tatăl său, care împrăştia moarte printre găinile vecinilor. Era o dimineaţă de primăvară. Soarele prin căldura sa topia troienele de zăpadă de pe munţi, iar apa se scurgea la vale în jos, aşa că fiecare şanţ era plin de apă, iar apele râurilor ieşiau din matca lor. După lunile lungi de iarnă pare că natura însufleţise, căci paserile cu cântecul lor te înveseliau şi atunci când te aflai în cea mai mare tristeţe. Printre arborii pădurilor, la cari începeau să le iasă mugurii, o patrulă de soldaţi iscodiau cu mare băgare de seamă terenul. Primiseră în poruncă să iscodească mişcările duşmanului, care se afla cam la 500 de metri de tranşeele noastre. Pădurea se afla tocmai în mijlocul tranşeelor. Călare pe cal Ghiţă, feciorul lui badea Gheorghe, părea un Napoleon, care credea, că nimeni n-o să-l poată birui. Şi el ca şi tatăl său credea în aceea că va muri „cum îi va fi scris.“ Cu această nestrămutată credinţă, Ghiţă se arunca în primejdia cea mai mare, căci lui îi era tot una, dacă va muri străpuns de vre-o baionetă duşmană, sau acasă lângă tatăl său, care la moartea sa nu va şti să depună nici o rugăciune pentru odihna sufletului său.... Patrula se apropia tot mai mul de tranşeele duşmane, care se aflau în marginea cealaltă a pădurei. I Cam interpretăm noi discursul deputatului Dracomiot Braşov, 4 Martie v. 1917. I. Povăţuitorul cel mai rău în orice acţiune este supărarea şi iritaţiunea şi nedreptatea cea mai mare, ce o poate comite cineva o face numai în primaturie şi sub impresiunea momentului, nici când însă nu în calmul redobândit după o noapte de cugetare. Această convingere ne mână în cazul de faţă la analiza capetelor principale ale discursului ţinut de domnul Dr. Schmidt şi comentat cu multă parţialitate de o parte a presei noastre româneşti. Noi niciodată n’am fost prieteni ai aţâţării şi duşmăniilor, iar când avem păreri diferite sau observaţiuni de făcut, ne dăm toată silinţa să păstrăm cea mai rece obiectivitate şi imparţialitate, chiar şi cu fizicul de a nu fi tocmai pe placul multor sanguinici şi expansivi şi a ne pune în opoziţiune cu păreri pripite formate în prima mânie. In aceste timpuri grele este poate momentul cel mai nefericit ales pentru polemice politice şi pentru descurcarea de mici chestiuni de ordine personală şi privată şi dacă totuşi o facem şi noi, scopul ne este să atenuăm pe deoparte critica aspră, ce s’a făcut în parte pe nedrept discursului din chestiune, pe de altă parte să indicăm unele greşeli, din care e bine să eşim pentru viitor. Dr. Schmidt susţine în discursul său, că încă din anul 1913 era răspândită, între Românii din comitatele dela graniţă vestea, că la cea mai de aproape constelaţiune Românii vor ocupa Ardealul, iar când vinul deslega limbile, ei trădau, că ar exista planul, cum să se împartă casele săseşti... Nu tragem la îndoială veracitatea afirmaţiunei acesteia, dar avem temeinice motive de a dubita în seriozitatea lucrului."; din simplu motiv, că — cum spune însuşi domnul deputat — asemenea lucruri s’au petrecut la pahare de vin şi oricât ar întemeia cineva pe zicala , in vino veritas, în cazul de faţă nimic nu probează, că în faptă oameni de greutate şi serioşi ar fi fost capabili de asemenea enunciaţiuni copilăreşti. Câte nu vorbesc oamenii de rând prin cârciume, de s’ar lua toate în serios, toate puşcăriile ar fi pline şi toate tribunalele ar trebui să fie ocupate numai cu chestiuni salevate la pahare. Această afirmaţiune are deci valoarea unei simple figuri retorice; nici decum însă a unui cap de acuză. Se susţine mai departe în discurs, că dacă nu s’ar da despăgubirile necesare, relaliunile de avere în Transilvania s’ar schimba într’o astfel de direcţiune, care nu este corăspunzătoare intereselor statului ungar. Cu alte cuvinte în acest caz ar rămânea săracă o parte a poporaţiunei, care a servit interesele statului şi ca consecvenţă s’ar îmbogăţi altă pătură a poporaţiunei, care nu serveşte interesele statului. După a noastră convingere, una dintre cuceririle răsboiului actual va fi abolirea privilegiilor de tot soiul şi în consecinţă şi a virilismului, care deja de mult nu mai are sorţi de existenţă. Din această pricină teama este absolut neîntemeiată pe eventuală schimbare a relaţiunilor de avere, care la nici un cas nu va influenţa acordarea bazelor largi de drepturi şi înfăptuirea reformelor devenite indispensabile. Suntem departe de a presupune, că s’a ţintit aci la stabilirea principiului, că existenţă şi desvoltarea pe cale naturală şi cinstită a elementului românesc din patrie ar constitui o primejdie, ci din contră vitejia şi spiritul de jertfă a soldatului nostru pe toate fronturile au dovedit până la evidenţă, cât de greu păcătuesc aceia, cari ne trag la îndoială loialitatea şi iubirea noastră de patrie, trăgând concluziimea din ţinuta şi faptele unor descreeraţi vânători de interese, cari pentru a putea trăi şi unii încă bine, sunt în stare să se vândă şi Muscalului, ca şi Necuratului. Reduse aceste afirmaţiuni la isvorul lor, zicem noi, moartea privilegiilor şi virilismului nu o va cauza schimbarea — numai închipuită — a relaţiunilor de avere, ci răsboiul mondial şi spiritul timpului, iar experienţa de toate zilele a dovedit, că cu timpul numai desvoltarea şi susţinerea pe picioarele proprii şi cu mijloace fireşti poate asigura dăinuirea unui popor şi orice privilegii măestrite au numai efectul inhalării de oxigen aplicate unui muribund — cum însă noi nu credem să fie poporul săsesc, oricât de mic la număr s’ar părea el, căci în cursul celor aproape opt veacuri a făcut lucruri, pentru care patria şi toate celelalte popoare conlocuitoare îi păstrează cea mai mare recunoştinţă. Ce priveşte visul anexării Ardealului la România, desigur oratorul a făcut aluziune la Dr Lucaciu şiGoga şi la sateliţii lor, de cari de mult s’a lăpădat orice Român cu sentimente cinstite nu numai aici, ci şi în toate celelalte părţi locuite de Români, pentru simplu fapt, că-i cunoaşte bine şi soartea a voit să-i dea de gol ca pe nişte ciocli ai poporului nostru românesc. La această enunciaţiune domnul deputat a putut fi condus numai de aparenţa, în care s’a îmbrăcat comitetul naţional român — cu câteva escepţiuni — ori de câte ori venia în discuţiune ţinuta politică şi principiile altor grupuri, cari prevedeau marea primejdie, în care aruncă poporul nesocotinţa realităţii şi iluziile intransigenţii naţionale. Această intransigenţă deplasată a făcut pe mulţi naivi şi visători să-şi peardă sărita şi astfel şi răspunsul advocatului din chestiune şi feţele de cafenea stau în raport strâns cu aceste predispoziţiuni nesănătoase. Cât pentru vorbele de clacă ale femeilor de seama doamnei Dr. Baiulescu, când e vorba de chestiuni atât de delicate politice, îşi poate cineva cel mult exprima compătimirea, nu le poate lua însă în serios ca mărturii în judecarea unui popor, care aşteaptă să fie altfel considerat şi cântărit. Ca un fapt de tot grav, nesocotit şi nepardonabil ţinem şi noi din parte-ne atât primirea cu simpatie fie ascunsă fie pe faţă a armatelor duşmane şi cu atât mai compromiţătoare ne apare ducerea cu ele la retragere. Numai cât prin cercetarea cea mai severă va trebui stabilit cine a fost răpit cu forţa, cine s’a dus de teamă şi ameninţat şi cine a plecat de bună voie, ori chiar de teamă să nu fie tras la răspundere pentru fapte ponibile. Durerea Dl Dr. Schmidt are multă dreptate, când reaminteşte cazurile triste de barbarie, de atacuri personele faptice şi de boicotare, la care s’au lăsat răpiţi o parte de tineri imberbi şi de derbedei faţă de puţinii eroi ai convingerilor, cari s’au opus cu primejdia vieţii curentului nesănătos al intransigenţii, ca nişte apariţiuni simptomatice compromiţătoare. Le-am înfierat totdeauna după cuviinţă şi le deplângem astăzi, dar suntem absolut siguri, că chiar şi autorii lor le regretă din inimă, văzând abizul, la care ne-ar fi condus urmarea cărărilor pierzării apucate de dânşii. Nu mergem mai departe, dar cutezăm a afirma, că dacă alegerea de metropolit din iulie anul trecut nu da rezultatul norocos, pe care l-a avut, urmarea ar fi fost o adevărată catastrofă naţională şi mai groaznică decât invaziunea. Cu acea ocaziune însă a eşit la suprafaţă un simptom: elementele turbulente şi intransigente aderente comitetului naţional, văzând cum le alunecă terenul de sub picioare, au mai încercat clişeul terorismului, dar n’a mai prins şi a triumfat curentul sănătos inherent firei Românului, moderaţiunea şi prevederea. Acest fapt nu trebuia trecut cu vederea, căci nu poate fi subsumat în respectul față de puterea statului.