Gazeta Transilvaniei, august 1918 (Anul 81, nr. 88-98)

1918-08-02 / nr. 88

Pasrina. 2 GAZETA TRANSILVANIEI Nr 88-1918. ortodoxiei românești. Aducând prinos în- | vățătorului său iubit, — care a creiat din biserica sa, umilă până la dânsul, scut puternic a! existentei noastre etnice, — episcopul N colae Popea trece pragul savantului corp, pragul nemuririi culturale.• Discursul de recepţie este subliniat cu ovaţii îndelungate... Bătrânul rege, purtătorul coroanei (ţe c°boară tronul. .'frânge mâna în cârnit duha purtător al mitrei arhiereşti şi astfel statorniceşte simbolul tăriei bisericii dreptcredincioase ! Acest tablou măreţ şi fără păreche în Istoria bisericii noastre, al anului 1900, ani se desprinde de pe pânza amitirilor, stând în faţa crucii de marmor negru, care străjueşte de nouă ani de zile la capul în Domnul adormitului episcop al Caransebeşului Nicolae Popea. In fecare an, în ziua morţii îi cercetez mar mântui din acel colţ al cimiterului, care stăpâneşte alina Sebeşului în sus, spre... izvorîrea sa. Şi aici, în tăcerea asfinţitului dogoritor de August, mi se deschide cartea vieţii şi a lucrării episcopului dispărut. Să privim în ea ! Episcopul Nicolae Popea s’a născut la 17 Februarie 1826 în Satulung, de lângă Braşov, din familie preoţească. Studiază în Braşov, Blaj, şi Vieca, unde-i află vijelia anului 1848 şi unde face cunoştinţa marilor bărbaţi Const. Negri, fraţii Golescu, Bolintineanu ş a. Mântuind studiile întră în serviciul statului. Murind la anul 1856 secretarul consistorial, pro-, tosincelul Dr. Grigore Pantazzi,cinemuritorul Șaguna îl chemă în slujba bisericii scriindu-i : ,,Perzând pe Grigore, am mare lipsă de tine. Acum vino la mine“. A mers și a stat lângă dânsul până ce a apus, devenindu-i „mâna dreaptă*. A lucrat împreună cu Şaguna actele cele mai însemnate privitoare la ridicarea bisericii din umilinţa trecutului şi la democratizarea ei prin Statul organic. Ia parte în viaţa publică ca deputat în dieta din Sibiiu, în senatul imperial din Viena, ca preşedinte al comitetului naţional din Transilvania şi conduce la 1881 memorabila conferenţă naţională. Devine pe rând fondator al tuturor însoţirilor noastre culturale. Şi lucrează neîncetat opuri ştienţifice ca: „Vechea metropolie*,,Memorialul* şi „Bografia lui Şaguna*, care o închină „poporului românesc, pe care l a iubit Şaguna mai mult decât pe sine însuşi"* Aceste scrieri ii deschid porţile Academiei. La 1859 întră în tagma călugărească, ca la 1871 să fie hirotesit întru arhimandrit, după ce cu un an înainte Şaguna îl numeşte vicar arhiepiscopesc, predestinându-l astfel să-i fie urmaş. Partisani săi au şi încercat în două rânduri să împlinească dorinţa lui Şaguna, dar fără succes. Activitatea bisericească şi naţională a arhimandritului Popea a fost în schimb resplătită în Bănat, care l-a înălţat la 27 Martie 1889 pe tronul marelui arhiereu al Caransebeşului , Ioan Popasu. Iată cum întâmpină acest colţ de ţără, prin graiul marelui bănăţean Coriolan Brediceanu, pe învăţăcelul lui Şaguna: „Ales cu bucurie, întâmpinat cu mândrie, primit cu iubire fiiască ! „Razimul Tău fie legea bisericii noastre constituţionale ; Scutul Tâu fie dreptatea ; Acoperământul Tău fie încrederea şi atunci Speranţa Ta însoţită de palpitările inimei sutelor de mii, speranţa Ta, care e şi a noastră : prosperarea bisericii, progresul culturii, o vei vedea cu ochii şi ca să ajungi această răsplată doamnă de nobilul Tău, suflet, ca braţul Tău să poarte cu tărie toiagul eparhiei noastre, ca"înţepciunea să-ţi lumineze toate fantele Tale, ca devotamentul Tău cătră biserică şi naţiune să ardă cu foc nestins, pentru Tine părintele nostru demn,ridicăm la tronul Tatălui ceresc fieştile noastre rugăciuni .. .„ Arhiereul îi răspunde .* „Episcopului i se dă cârja în mână nu pentru pompă sau mărire deşartă, ci ca un simbol al arhipăstoriei sale, ca o armă morală, cu care să lupte pentru biserică, pentru adevăr şi dreptate, pentru binele şi fericirea eparhiei încredinţate arhipăstoriei sale.l Acesta este al doilea moment, pe lângă recepţia de la Academie, care luminează cu putere pagina, ce a lăsat-o în istorie episcopul Nicolae Popea. Ca episcop a continuat opera nemuritorului său înaintaş, întărind eparhia şi instituţiunile ei, aducând cinste cârjei arhiereşti, luptând luptă dreaptă şi făcându-se vrednic de oolina veşnică, la care a fost chemat în 26 iulie 1908, în vârstă de 83 de ani. Şi acum, după moartea sa, se înfrăţesc cele două momente luminoase ale vieţii sale cu al treilea, care dovedeşte gândirea înaltă şi inima sa de aur, cari au fost podoaba de cel mai înalt preţ al personalităţii sale — : testamentul, întreaga sa avere „câştigată cu economie şi nu„,o cruţare din modestele venite ce le-a avut* şi consistătoare din peste un pătrar milion coroane o lasă eparhiei cu îndatorirea, ca să facă o fundaţiune, care să-i poarte numele. Din interesele capitalului fundaţional 20% se dau studenţilor români ortodocşi , 20 m la învăţăceii şi sodialii români ortodocşi de la orice meserie sau industrie, 10% Consistorului, iar 50% se capitalizează. Şi precum odinioară arhipăstorul Moldovei Veniamin Costachi, astfel şi arhipăstorul adormit în Domnul al eparhiei noastre Popea, a putut face cu conştiinţa curată mărturisirea : „Totul ce mi-a stat prin putinţă am făcut, şi cu sfatul şi cu fapta, ca să sporesc şi sufleteşte şi materialiceşte, înflorirea sfintei biserici". Ne închinăm cu smerenie amintirii sale ! (Lumina). Situaţia pe frontul vestic. — Anglo-francezi* au plătit cu pierderi uriaşe rezultatele atacurile lor — A doua zi a marei ofensive dintre Ancre şi Avre a fost inaugurată şi ea de Francezi şi Englezi cu atacuri întreprinse de tankuri. Totuşi slăbite de perderile suferite în ziua preşedentă, escadrilele de automobile blindate nu desfăşurară efortul de altădată. Sub focul de baraj al bateriilor germane, ale căror obuze explodau in fântâni negre în jurul tuiurilor, atacul lor deveni nesigur. Numeroase automobile blindate fură nimerite și mistuite de incendiu. Altele se întoarseră ; ifanteria nu le urmă ca altădată; atacul nu fu dus a capăt. Abia după amiazi, aruncând în foc trupe proaspete, Englezii reușiră să întreprindă un nou atac. Pe întregul front de la Morlancourt şi până la Avre, porniră la luptă coloane de atac dese şi adânc eşalonate, precedate de puternice detaşamente de automobile blindate şi sprijinite de numeroase escadrile aeriene, cari sburau deasupra capetelor lor, căutând, print’o grindină de focuri de mitra- Peră, să sdrucine liniile germane. Abila retragere și apoi înaintarea infanteriei germane făcu însă ca lupta să oscileze, cu succese alternative, astfel că, în cele din urmă, cu toată risipa de forţe, Englezii nu reușiră să înainteze nici un pas de ambele maluri ale Sommei şi de ambele părţi ale şoselei romane. Ceva mai la sud, atacurile anglofranceze câştigară teren pe liniia Rosières-Arvillers, pe un teren cât se poate de nepriincios defensivei, astfel că a trebuit să se renunţe de bună voie şi la câmpul de luptă de pe ambele maluri ale râului Somme, pe care violentele atacuri ale Englezdor nu l-au putut cuceri. Cu cât Germanii se retrag mai mult, cu atât mai favorabil devine pentru ei terenul de apărare, căci ajung astfel în liniile dinapoi ale vechiului sistem francez de defensivă pe când atacatorii simt siliţi să lupte pe şesul întins şi fără adăposturi. * După eşecul planului lui Foch, de a împresura trupele germane, avansate în cotul de la Marna, şi după prăbuşirea cu mari pierderi a atacurilor franco-americane contra liniei de la Vesle, comandantul suprem francez încearcă imediat aceeaşi manevră, în alte puncte. Graba cu care se succed aceste operaţii, vădeşte tendinţa comandamentului Antantei de a câştiga iniţiativa şi de a preîntâmpina temutul nou asalt german. Atacul anglo-francez urma să se extină, într’o lovitură adâncă, asupra localităţii St. Quentin, spre a ajunge la flancul frontului german dela Oise. La Montidier şi Albert s’a răpit baza atacurilor anglo-franceze prin retragerea poziţiilor germane pe malul de răsărit a Avrei. Foch însă, nu se lăsă abătut dela intenţiile sale de ofensivă. Reuşi să obţie un succes prin surprindere, ajutat mult de ceaţa deasă ce tocmai domnea. Cu toate acestea, şi cu toate că terenul era cât se poate de priincios pentru utilizarea în massă a tankurilor, succesul iniţial repurtat de armatele englez© şi franceze, cari luptă sub comanda mareşalului Haig, nu întrece măsura obişnuită în prima zi de asalt. Pierderea unui anumit număr de tunuri şi prizonieri nu se poate evita în asemenea cazuri. Spre deosebire de marile ofensive germane de până acum, atacatorul n’a atins niciunul din ţelurile sale strategice; câştigul de teren obţinut joacă un rol cu atât mai mic, cu cât nu e un vast sistem de apărare, ci un teren de manevre, pe care luptele începute la 21 Martie sunt departe de a se termina. O colaborare de diverse împrejurări favorabie a făcut ca atacul anglo-francez dintre Ancre şi Avre să obţie un succes inițial. In primul rând, lovitura duşmană a fost favorizată In dimineaţa zilei 8 ort. --------1