Gazeta Transilvaniei, octombrie 1918 (Anul 81, nr. 112-123)
1918-10-02 / nr. 112
Redactor responsabil: G. Crainic. Editura: Tipografia „Gazeta Transilvaniei", Strada Prundului Nr. 15. Redacţia şi administraţia: Strada Prundulii Nr. 15 Inseratele se primesc la administraţie Preţul după tarif şi învoială. Manuscrisele nu se înapoiază. + Metropolitul Vasile Mangra. Luni în L14 octombre dimineaţa la orele 9 metropolitul Vasile Mangra a murit pe neaşteptate în urma unei apoplecsii în hotelul Bristol din Budapesta, unde plecase ca de obicei, în cauzele oficioase ale bisericei isbite în timpul din urmă cu atâta îndârjire de valurile împrejurărilor escepţionale. Ziua morţii Sale neaşteptate este ziua, când ar fi trebuit să se deschidă la Sibiu congresul naţional bisericesc, care de astădată la stăruinţele energice ale fericitului metropolis avea să se întrunească fără asistenţa comisarului guvernal, şi avea să aducă in discuţie toate gravaminele bisericei gr. or. române. In această coincidenţă se manifestează fără îndoială mâna atotputernică a lui Dumnezeu, care a chemat la sine pe fericitul metropolit tocmai în mijlocul frământărilor şi sbuciumului său pentru drepturile bisericii noastre, — ca un protest semnificativ în contra acelora, în mijlocul cărora a trăit, de n’au voit să-l cunoască şi carora în vârtejul patimilor le-a plăcut a vedea intr’ânsul ceeace nici când n a fost.... Sunt vremurile încă prea turburi şi minţile încă prea agitate, decât ca în opinia publica să se poată ficsa tabloul definitiv şi întru toate fidele despre rolul şi activitatea publică şi în special politică a metropolitului V. Mangra. Istoria imparţială va fi chemată odată să frcseze cu toată fidelitatea şi desbrăcată de orice patimă rolul, ce l-a jucat metropolitul V. Mangra în frământările politico-culturale ale neamului românesc din Ungaria. Dar şi până atunci trăsăturile remarcabile ale caracterului său şi ale activităţii sale publice se desprind cu destulă evidenţă din fondul încâlcit al evenimentelor şi stau mai presus de orice îndoială înaintea tuturor celor cu judecată dreaptă şi obiectivă, aderenţi ca şi adversari. Fericitul metropolit a fost un caracter puritan, ale cărui gânduri şi fapte n au fost nici când tulburate de consideraţii materiale : sărac a fost nntotdeauna, sărac a trăit şi sărac a murit. N’a râvnit după deşertăciunile a- cestei lumi, iar atunci, când votul conigresului naţional bisericesc l-a ridicat pe scaunul metropolitan, s’a executat şi s’a plecat înaintea acestui vot, nu ca să-şi măgulească boldul ambiţiei deşerte, pe care n’a avut-o, ci în firma speranţă, că în noua situaţie de arhipăstor i se va da posibilitate mai largă să-şi realizeze idealul politic, căruia i se dedicase cu trup cu suflet în timpul din urmă, de a înfăptui o împăciuire şi apropiere sinceră între elementul românesc şi maghiar din patrie şi astfel de a înfăptui aspiraţiile juste ale poporului românesc din Ungaria pe calea bunei înţelegeri şi a încrederei. Ca toţi idealiştii, n’a cunoscut aşa numita politică cu două feţe: a fost întotdeauna de "cea mai târâtă bună credinţă şi a avut curajul de a-şi spune şi profesa convingerile deschis şi pe faţă,mai ales atunci când experienţele unor frământări politice sterile, l-au silit să-şi schimbe nu fondul convingerilor, ci mijloacele de luptă. A fost întotdeauna, în tinereţe, ca şi la bătrâneţe, un anteluptător sincer şi neadormit al drepturilor fireşti ale poporului român din Ungaria. La început şi-a apărat convingerile cu intrantigenţa radicală a tinereţelor, fiind unul din membrii cei mai espuşi ai partidului naţional român. Mai târziu, îndemnat de experienţele şi decepţiile tinereţelor, sub presiunea grea a împrejurărilor, a adoptat o tactică mai reala, fără a-şi schimba idealul de luptă, pe care l-a ştiut apăra şi la bătrâneţe cu acelaş avânt şi energie, ci moderându-şi numai mijloacele de luptă. Astfel conflictul, în care se părea că a ajuns cu sine, şi cu tovarăşii săi de luptă de odinioară, a fost numai o aparenţă. In fond vicarul V. Mangra dela Oradea-mare şi metropolitul Mangra dela Sibiiu a rămas acelaş apărător sincer al ideii împăciuirii dintre elementul românesc şi maghiar din Ungaria şi acelaş luptător credincios şi devotat pentru drepturile poporului românesc din Ungaria, ca şi profesorul de odinioară ‘V. Mangra de la seminarul din Arad. Intrarea sa ca deputat dictat întrunul din partidele politice maghiare, cale urmată şi de alţi fruntăşi ai Românilor, tot atât de huliţi la început, dar preamăriţi la urmă, — n’a însemnat nici schimbare de front, nici deşertare. V. Mangra n’a încetat nici un moment a-şi apăra steagul şi fondul credinţelor politice, ci acest fond l-a amplificat cu însemnata experienţă, care-i spunea, că poporul românesc din Ungaria atât de redus de împrejurări ca factor şi forţă politică, — nu-şi poate validita aspiraţiile sale fireşti şi juste, decât pe calea împăciuirii şi înţelegerii sincere cu poporul maghiar. Intranscenţa naţională adusese cu sine isolarea politicianilor români şi lipsa de ori şice contact şi intimitate cu factorii vieţii politice maghiare şi astfel şi neîncrederea din partea cercurilor politce maghiare. Lipsa încrederei reciproce a fost apoi piedeca principală, că nu s’a putut ajunge la apropierea dorită între politicianii români şi maghiari. Pentru risipirea acestei neîncrederi şi în dorinţa ca factorii politici maghiari şi opinia publică maghiară să poată fi mai uşor convinsă şi câştigată pentru aspiraţiile juste ale poporului românesc din Ungaria, — a trecut V. Mangra în tabăra contelui Şt. Tisza, singurul din politicianii maghiari de atunci, care între problemele sale politice îşi înscrisese şi rezolvarea chestiei româneşti pe baza înţelegerei şi armoniei între Maghiari şi Români. Neîncrederea politică faţă de .Românii escluşi de împrejurările vitrege aproape cu totul de la viaţa politică, alimentată şi de falsa doctrină politică, că consolidarea statului ungar nu e cu putinţă decât prin suprimarea desvoltării fireşti a elementelor nemaghiare din ţară — grămădise nori preste nori împrejurul aşezămintelor culturale româneşti : şcoala şi biserica românească. Vijelia se înteţia, naia bisericei şi a şcoalei româneşti începuse să trosnească din încheieturi, iar străjerii şi vâslaşii parte se dăduseră apatici la o parte, parte fuseseră reduşi la tăcere şi neputinţă; la această situaţie a intervenit pe neaşteptate răsboiul mondial, de care se legaseră din capul locului atâtea speranţe şi din partea poporului românesc din Ungaria. Era momentul de mult aşteptat, ca poporul român să şi pecetluiască şi să-şi răs-