Gazeta Transilvaniei, mai 1919 (Anul 82, nr. 85-107)

1919-05-01 / nr. 85

Bani 20 (40 filer!) numărul Joi IAnul 80-lea Nr. 85. ORGAN NAȚIONAL Reaacjtfa și n.ambnis*ra|1a 3tr. PrKR?i*f*î £fc. K. Teiftfut. 3E$. îaa. ari di® lu.oar'UL. Isn !Br®bSBO"v Ftjatni Arini: Pfbonamenîul: "72 Gor. 36 „ 18 I Pentru vechiul Regat: Pe un an Pe i/j an Pe V4 an 60 Le fa ” Propagandă duşmănoasă Ne aşteptasem să vedem apărând unul din capetele hidrei, încă neretezate. Stăpânirea ungurească a fost prea de multă durată ca să nu fi lăsat urmele otrăvei sale şi oamenii săi ca s-o răspândească. Trebuie să o spunem: între noi trăesc atâţi duşmani cari nu iartă soarta armelor şi fericita noastră evoluţie spre libertate, fiindcă nu pot înţelege rostul vremurilor şi nu pot renunţa la nici un mijloc de a răsturna ordinea de lucruri de astăzi, fiindcă ei cred că trebuie să încerce cu orice preţ înlăturarea conducerei româneşti din Ardeal. Această convingere ne-am făcut-o, privind la actele ungurilor cari trăiesc încă printre noi şi mai ales descoperind acţiunea ascunsă pe care o duc împotriva noastră, chiar printre aceia dintre români cari nu au încă mintea destul de coaptă şi în destul de încăpătoare să cuprindă toată măreţia şi trăinicia împlinirei idealului nostru naţional. Vrem însă să precizăm : printre oamenii simpli de la noi, chiar în Braşov, se colportează tot felul de ştiri cari tind să micşoreze impresia produsă de strălucitele victorii ale armatei române. Astfel se spune că înaintarea vertiginioasă a armatelor române nu e rezultatul bravurei ei şi slabei firi a ungurului, fricos, dar tot pe atât de lăudăros, cu suflet mic dar crud, — ci se datoreşte tacticei(?...) militare ungureşti care constă într’o cursă dibace întinsă armiatei noastre, să cadă în ea. Retragerea ungurilor ar ascunde deci — după imbecilii colportori ai acestor ştiri, — un plan tainic care ar pregăti dezastrul nostru, prinzând armata română într’un cerc pe care îl vor face ungurii cu bolşevicii ruşi în jurul nostru (!? !...) Şi pentru a da ştirilor o coloare de adevăr, răspândesc vestea că Odesa şi Galaţii — „porturi ale României !“ (sic) — sunt în mâna bolşevicilor ruşi. Ba şi mai mult, ei ar înainta spre Bucureşti, unde ar fi isbucnit revoluţia“(?..) In acelaş timp şi paralel cu această campanie de răspândire a ştirilor mincinoase, ziarele ungureşti din Braşov — cenzurate — vorbesc prin locurile albe, fanteziei populare, comentându-se în sensul că la cenzură se suprimă toate ştirile nefavorabile nouă Românilor. In perfectă legătură, agenţii unguri lucrează la slăbirea încrederei în durabilitatea stăpânirei româneşti, cercând să inducă în eroare şi pe cei neştiutori dintre noi. Că nu sunt crezuţi, trebuie să o spunem, dar că strecoară naivilor unele îndoieli -- „deoarece încă nu s’au schimbat funcţionarii puşi de statul ungar“, cum o spunea un biet cetăţean al Braşovului — este iarăşi adevărat. Minciunile ungureşti nu merită a fi desminţite. Şi nu acesta este scopul articolului de faţă, ci vrem să arătăm încă odată spiritul curat duşmănos care îl au aceia cari, la adăpostul baionetelor noastre, pot trăi nesupăraţi de tovarăşii roşii din Ungaria. Vrem să demascam perfidia lor, cari mâncând din pâinea pământului românesc, uneltesc totuşi împotriva noastră. Apoi vrem să mai relevăm îndrăsneala procedeurilor în presă câe şi în cercurile lor în ajungerea scopurilor ce şi-au propus. Căutând să se folosească de nemulţumirea pe care starea mizeră a ţărei de pe urma jafurilor duşmanilor o poate face ici şi colo — ei cearcă a strecura strop cu strop veninul propagandei lor în chiar sânul al lor noştri. Nu mai vorbim de ai lor : aceştia pot să se confunde — desigur, majoritatea, cu agenţii propagatori, fiindcă acelaş sânge, semit ori turanic, curge în vinele lor şi au aceleaşi dorinţi de reîntronare a apusei pe veci domnii maghiare. Cu astfel de elemente printre noi, trebuie să avem şi mijloace de apărare. Nu mai îşi are rost aplicarea celui mai larg sistem de toleranţă, odată ce ei nu se poartă loial faţă de poporul şi ţara noastră. An- gajamentele pe care le-am luat la Alba-Iulia, înţelegând să fim un factor de progres şi să nu devenim din împilaţi împilători, nu mai pot fi luate în seamă, atunci când duşmanii de emi continuă să rămână printre noi, cu acelaş suflet laş, mizerabil şi provocator. Ar fi credem o atitudine greşită pe care ei încearcă să o prezinte chiar de pe acum ca o slăbiciune a noastră. Ori nu este slăbiciune — şi dacă vor să o boteze astfel, să ştim a le arăta că nu este şi nici nu tolerăm să fie astfel interpretată. Deci, să reacţionăm, pe cale de legi, cu judecata rece, fără pornire, aşa cum am făcut-o pe frontul provocaţiunilor ungureşti din Crişana. Să ştie tot sufletul din Ardeal, că mâna de fier nu ni se lasă uşor, necugetat, dar nici mai puţin grea atunci când e nevoie să lovească. După cum soldatul nostru şi-a făcut datoria, cu preţul sângelui său din care nici un strop n’ar merita să fie vărsat pentru mizerabilii ce îndrăsniseră să creadă că ne pot înfrânge, tot astfel, cetăţeni, să ne facem datoria, denunţând pe provocatorii unguri şi respingând cu scârbă infamele lor născociri. Iar pentru acei dintre unguri, cari se leagănă în visuri smintite de dominaţiune, de cuceriri — sub forma bolşevismului sau a imperialismului unguresc, va veni curând complecta desamăgire, vaet şi lacrimi sângerate. Nici pământul nu-i va mai putea răbda, nu noi. S’o știe însă cu un moment mai curând. Serbătoarei Ariei româneşti de lada Sssifflin Nu-mi închipuesc să fi fost mai mare bucurie şi mai mare cinste în viaţa artiştilor noştri, decât în ziua când li s’a vestit plecarea în Ardealul eliberat ! Slujitorii Thaliei române, cu sufletul înfrigurat şi ochii înlăcrămaţi — au pornit’o, duşi ca de aripi, spre sfântul pământ — pe care, până mai ieri, graiul românesc răsuna, doar înnăbuşit, de sub lespedea mormântului — sub care, de vii îngropat, ne gemeau fraţii ! Braţul soldatului nostru, ca al unui nou arhanghel, a ridicat lespedea mormântului. Sub trăsnetele dezlănţuite şi sub cutremurul răzbunării, pământul s’a năruit peste sbirii şi călăii de veacuri ai fratelui nostru, şi Ardealul a înviat. Intr’o zi, un nou Torquato Tasso al neamului nostru, va căuta în sublime imnuri suprema bucurie ce ne-o dă acest nou Gerusaleme Iiberaiat Ardealul nostru ! Deocamdată, pe urma vitejilor care au zăgăzuit furia roşie a hoardelor barbare la Pralea, Oituz şi Mărăşeşti, pentru a porni apoi la asaltul celei mai sfinte răzbunări peste crestele* Carpaţilor — gonind fiara până dincolo de Tisa, păşesc azi, ca o nouă oaste de desrobitori, purtătorii de cuvânt ai artei româneşti. E drept, graniţa de apus sângeră încă, şi, inter arma silent musae. Dar, deşi zângăiul armelor tot se mai aude, şi vieţi tinere şi nevinovate încă mai cad jertfă — sub ghiarele fiarei gonite, pe urma aprigilor izbăvitori ai Ardealului — îngerul dreptăţii şi al păcei îşi întinde tot mai mult, liniştitoare, aripele! In aceste clipe de măreţie — păşesc pe marea poartă a României Mari —’artiştii Teatrului Naţional din Bucureşti. Iată-i, dar, pe artiştii noştri — plecând în dimineaţa zilei ’de Vineri 25 Aprilie, din Bucureşti. De cu seara pornise o avantgardă puternică — din „trupă**, şi cu un vagon de recuzită, decoruri şi costume. Din capitală până la Braşov — vagonul artiştilor e ataşat la trenul Expres „Simplon** ce merge spre Paris. Timpul e rece. Plouă. Pe valea Prahovei, cerul se întunecă tot mai mult. De la Comarnic începe să se zărească zăpadă pe munţi ! — La Sinaia şi Predeal ninge, spune cineva din tren. — Să fulgere şi să trăsnească; armata muzelor merge înainte cu sufletul voios. Or câtă zăpadă ar fi căzut pe munţi şi pe ora? — Ia Braşov — vom găsi tot soare, fiindcă îl purtăm cu noi în suflete; căci, am uitat să spun, doritor d’a sbura mai repede peste Ardealul liberat, să-mi văd visul cu ochii, m’am folosit de prilej şi fac acest sfânt pelerinaj in tovărăşia artiştilor, în acelaş tren. Se înşiră, una după alta, ca un şirag de pietre scumpe sfărămate’n picioare — Câmpina, Comarnic, Sinaia, Buşteni-Predeal! Fabrici distruse, clădiri năruite, dărâmături de case, vile ciuruite şi molozuri de gospodării, avuţii întregi schimbate în pulbere, trec pe sub ochii noştri îndureraţi. Peste toate aceste urme ale barbariei huno-teutonice — zăpada îşi întind® mantia de argint. Sufletele copleşite, abia de pot adsalta majestatea naturei — care e vecinie aceeaş. Dar, îngreunat parcă şi el de durere, „Simplonul** nostru se opreşte şi el la fiecare staţie ba şi îa câmp, în interminabile popasuri, să-şi potolească setea şi să îmbuce combustibil! Sortit s’ajungă la ora 2 după amiază, abia seara la 872 „expresul** nostru a sosit la Braşov! Plouă şi ninge. In gara Predeal — n’am mai întâlnit jandarmul ungur! In gara Braşov — am zărit tricolorul românesc şi uniforma oştianului nostru! Clipă ’ sfântă — şi fără putinţă de grăire! Un comitet — care în timpul zilei de patru ori alergase la gară — în cap cu Prefectul Dr. Baiulescu , ne primeşte şi conduce oaspeţii la locuinţele zortus. La hotel „Coroană* sunt încartiruiţi, o bună parte din artişti, restul de celelalte hotele. Doasna şi dl Peretz sunt oaspeţii d-nei Posovici. A doua zi, Sâmbătă 26 Aprilie, ziarul „Gazeta Transilvaniei consacră tot numărul acestui fericit eveniment: sosirea Thaliei române! Ra publica şi gândurile artiştilor trecând pragul Ardealului, rânduri scurte da impresii, sub semnătura fiecărui artist Braşov e în serbătoare. Citeşti pe faţa fiecrui pelerin, ca o străluminare cerească ! Cerul însuşi începe să se limpezească. Nu mai ninge, nu mai plouă. Copiii Thaliei îşi încep repetiţiile şi vizitează oraşul. Braşovul îl revedem pentru a nu ştiu câta oară! Ce mare, ce frumos, ce strălucitor ne apare însă de data aceasta! De pe „Warte** de pe„Stejer“ ~ îi contemplu panorama. Munţii până la jumătate strălucind sub hlamida de argint a iernii, jos livezile şi grădinile trecuite de floarea de zăpadă a arborilor fructiferi. Aşternute la picioarele stâncilor, păduri de brazi, poene de smarald — verdele înviorător al Primăverii. Impejmuit de turnurile, şi zidurilevechei cetăţi, Braşovul îşi înalţă acoperişurile roşii de ţiglă, şi subtile bisericilor dintre care, ca unpărier cu braţele întinse spre binecuvântare, se ridică misiva şi severa „Biserica Neagră!** Privindu-l de pe un deal, Braşovul, la poalele munţilor acoperiţi in clipele astea de zăpadă, ara ceva de pitorescul oraş al Tirolului, Insbruc. De altfel cu tot ciripitul mioriţilor, cintezilor, şi priveghitorilor din pădurile dese şi farnaecate ce-i cad până nu poate, oraşul nostru românesc are mai mult înfăţişare nemţească sau ungurească. Pe stăzi, pe bulevard, în cafenele şi restaurante arzi mai mult grgiul lui Hindenburg şi alui Arpad. Din fericire statua sfidătoare a sinistrului utropitor, nu mai e pe Tâmpa! De la primile flăcări ale războiului nostru sfânt — mâna unor voinici români, au prăbuşit-o! Acolo, pe soclul rămas neatins, îşi va înălţa mâine, fruntea-i împărătească încununată de lauri, mândra întruchipare Turneul Teatrului Național. Ce ne spune d-l I. Peretz * profesor universitar şi directorul general al Teatrelor. Am vizitat ieri pe dl I. Peretz, profesor universitar şi directorul general al Teatrelor. D-sa cu o amabilitate deosebită ne-a dat urmitoarele lămuriri pentru a le comunica cetitorilor „Gazetei Tranilvaniei**. — Ce impresie aveţi d-le Director general, trecând Carpaţii ? — Nu este pentru prima dată când vin aici. Am fost adeaea în treacăt spre străinătate. Sunt fericit însă că am parvenit să văd realizat visul de veacuri pe care l-avea poporul român. De vreo două luni mă căznesc ca să realizez turneul dorit de mult de noi cei din regatul liber şi aşteptat cu atâta nerăbdare de cei de aici. Mi s’au pus multe obstacole în cale. Pericolul bolşevismului rus pe Nistru şi al celui unguresc la graniţa apuseană umbrea întru câtva realizarea planului de turneu. Toată lumea se gândea că nu este oportun, ci chiar precipitat. Venirea d-lui Brediceanu Tib. ne-a decis. Din Decemvrie, de când am venit ca director general al teatrelor, am primit o telegramă de la dl general Moșoiu în care îmi spune cât de mult bine ar face un turneu în Ardeal. Indolența pe o parte, cheltuelile cari necesită acest turneu pe de altă parte făcuse să se creadă că nu e momentul căci prea se azvârle sume enorme în toate părţile. Graţie d-lui ministru Angelescu şi a ■nor ardeleniei în special a d-lui Şt. Pop şi M. Popovici am ajuns să înjghebez cele ce-aţi văzut. ’ Impresiunea a fost aceea a satisfacţiei care o simţi când ţi se împlineşte o dorinţă veche. Mai am apoi satisfacţia şi mândria că eu sunt primul care am pornit cu facla artei în mână în Ardealul liberal. Prima dată când am trecut în Ardeal a fost când cu procesul Memtrandami la Cluj. Am fost obsedaţi de veacuri de visul întregirei cu Ardealul şi de aceia acum când îl vedem realizat nu ne surprinde. Era atât al nostru ceea ce am câştigat! Mi-aduc aminte, în 1914, când am ţinut prima întrunire a Ligei Culturale, dl prof. C. Stere, rectorul Universitar, m-a chemat să-mi arate „eroarea fundamentală", cum spunea d-sa, de a ne gândi că se va putea vr’o dată răsturna faţa lumii şi zmulge Ardealul din ghiara stăpânitorului. Am încercat să-i explic că după cum înţelegeam eu, ca basarabean trebuea să se gândească la Basarabia, noi muntenii suntem identificaţi cu gândul revenirei Ardealului şi că trebuia să se întâmple odată şi odată. . Această credinţă ambiantă a respirat în aer, ne a lagănat copilăria, ne-a hrănit odată cu lapte la sept din sânul mamelor. Aranjarea repertoriului. — Aţi avut multe dificultăţi de întâmpinat, la realizarea ţăruşului? — Da am întâmpinat oarecam dificultiţi ca alcătuirea repertorului. Planul fusese ca să nu venim în primul turneu decât cu piese naţionale şi în special piese istorice. Din nenorocire, istoria noastră n’a fost decât un şir de lăute în coatra vecinilor. Împrejurările au adus lucrurile în aşa fel încât să fim acuma sau îa prietenie cu ei sau să nădăjduim să trăim în viitor în bună amiciţie. Susceptibilităţi naţionale de care n’aveam să ne ocupam înainte, trebue respectate azi, mai ales aci în Ardeal unde era nouă a românismului trebue să stabilească superioritatea prin libertatea şi egalitatea tuturor neamurilor cari trăesc în Româinia Mare. A trebuit să renunţăm la Vlaicu-Vodă a lui Davila Alex, "’şi Se face Ziuă a ei Zaharie Bârsan şi în urma mulţămită unei interpretări greşite, a aliaţilor noştri greci, asupra caracterului luptei naţionale dusă de Tudor Vladimirescu în contra fanarioţilor, a trebuit să renunţăm şi la Bimbaşa Sava (N. Red. a lUi I. Peretz) în urma intervenţiei personale a dlui Venizelos. An a rămas astfel numai cu piesele «in repertoriu, mulţumită numai că prietinii Poloni n’au oprit Apus de soare şi că Ucrainienii n’au ţinut să renunţăm şi la Răzvan şi Vidra. Din fericire având de făcut turneu în 14 oraşe din Ardeal, avem seri prea puţine de dat fiecărui oraş, şi cred că nu se simte nevoie de mai multe piese. Teatrul din România Mare — Aţi putea să ne spuneţi ceva despe noua organizaţie a teatrelor ? — Dela întoarcerea din Paris a dlui Ministru al cultelor dl. Anghelescu, şi mai ales cu ocazia venirei d-lui Brediceanu în Bucureşti, s’a pus chestiunea propagandei culturale româneşti prin mijlocul cel mai eficace şi cel care are o înrâurire mai repede asupra munţilor poporului, prin Teatru Germanii în ocupaţia lor ne dăduseră pilda* acestui mijloc de propagandă, căci înfiinţau teatre în orice oraş unde se instalau pentru mai multă lume.’ (Am deschis o paranteză întrebând pe dl. Director general al teatrelor dacă au ajuns la vr’un rezultat şi dacă se cunosc urmele acestei propagande. — Mi-a răspuns : — Dacă mai dura ocupaţia s’ar fi resi mţit multă vreme. De aceia, a urmat d-sa continuând ideia de mai sus, d-l ministru s’a gândit că trebuesc organizate teatre în toate provinciile româneşti revenite României. Insă nu se poate efectua acum, din motive poate mai mult economice, şi mai ales nu se poate conta ca trupele noastre de artişti să se stabilească în provincie. Avem exemple. Trupele Teatrelor Naţionale din Craiova şi Iaşi sunt despopulate. Prestigiul Teatrului Naţional din Bucureşti, multiciplitatea formaţiunilor teatrale din capitală, salariile foarte ridicate care se oferă în capitală tuturor elementelor care se disting, fac aproape imposibil crearea unei trupe teatrale stabile în provincie. De aceia, pă se, va găsi mijlocul de a aduce anumite elemente, şi până ce conservatoriile locale nu vor da numărul necesar de artişti pentru grupurile locale, este indispensabil ca teatrele din Bucureşti şi în special Teatrul Naţional să grupeze în jurul său elemente de echipe artistice, care să meargă să întărească trupele stabile din Iaşi şi Craiova şi să înjghebeze teatrul în Basarabia, Transilvania şi Bucovina. Aceasta este soluţiunea la care s’a oprit şi d-l Ministru Anghelescu. In proectul modificator al legei Teatrelor, pe care i l-am prezentat înainte de plecarea mea, s’au prevăzut aceste echipe. Organizarea echipelor. Din artiştii noi şi valoroşi se vor organiza în jurul Teatrului Naţional echipe după cum am spus mai sus. Aceşti artişti vor juca şi pe scena TV, însă ’numirea lor va fi în special pentru turnee. Sub conducerea unui artist societar de cl. I. echipele vor porni în turneu cel puţin 1 lună pe an. Fecare secietar cl. I. al teatrului este obligat să conducă o echipă din acestea care vor fi încadrate şi cu alte elemente vechi din Teatrul Naţional. Sunt proectate 9 echipe care vor juca câte trei luni pe an în diferite centre. * Ca încheere dl Director general al Teatrelor ne spune că proectează reorganizarea generală a teatrelor In comisiunea de reorganizare fac parte și dint Pantaze și Tiberiu Brediceanu. * Am mulțumit d-lui Ioan Peretz, distinsului director general al Teatrelor, pentru bunăvoinţa cu care s’a întreţinut cu noi şi l-am asigurat de recunoştinţa cititorilor „Gazetei Transilvaniei* pentru interesantele date ce ne-a procurat. Sari Marino.