Ilustratiunea Română, 1932 (Anul 4, nr. 1-27)
1932-01-01 / nr. 1
De Anul Nou La marginea stratosferei, vechiul an, gârbov şi amărât de ingratitudinea oamenilor care L-au asvârlit ca pe un simplu funcţionar fără rude la Ierusalim, sa întâlnit cu noul om, un copilaş cu aripi de înger, micuţ şi vioi. — Încotro ? — Spre pământ. Sunt noul om. Oamenii mă aşteaptă cu cântece de veselie, încrezători în destinul meu ceva mai trandafiriu decât ţi-l închipui şi în orice caz mai norocos decât ţi-l poţi imagina. Dar d-ta cum ai ajuns aci ? — E drumul pe care mi l-au hotărît „domnii de la circulaţie" : sensul iunie al Capitalei... Te vei deprinde şi tu, copile. Ca să faci pe după un colţ învecinat cu Calea Victoriei, mergi pe la Belu, ajungi în stratosfera şi te întorci aproape de unde ai plecat... S-ar putea crede că domnii aceştia sunt tovarăşi cu taximetrele şoferilor. Doamne păzeşte, sunt simple exerciţii pentru rezolvarea problemelor de circulaţie, care dacă ar lipsi, Bucureştii nu s’ar mai putea numi Capitală. — Dar nu cunosc Capitala şi nu’nţeleg nimic... — Nici nu-i nevoe sa înţelegi. Acesta-i şi sensul, sensului unic.... Unchiaşul cu cele trei sute şease zeci şi cinci de zile în spinare ură apoi, îngeraşului grăbit, călătorie „sprâncenată", adăugând : — Bagă de seamă pe calea Victoriei... Să nu te împiedici de lanţurile... fericirii pietonilor. Copilaşul făcu ochii mari. Apoi, îşi luă sborul grăbit spre planeta care-l aştepta cu braţele deschise. * La graniţa pământului o delegaţie de oameni nevoiaşi îl întâmpină, şi urându-i bun venit, il rugă să aducă pământenilor cel puţin speranţa unor zile mai bune. — Aşa ceva, în orice caz, o-am adus. Dar cum se face că nu mă întâmpinaţi cu cântece de veselie ? — Cine să cânte ? De când cu radiofonia care reproduce cântece de gramofon, ziua şi noaptea, lăutarii au dispărut. Şi apoi, chiar dacă n’ar fi dispărut până la unul, greu sa mai găseşti oameni veseli.... Cei care cântau anul trecut pe vremea asta — astăzi sunt ca şi noi, săraci lipiţi pământului... Copilaşul privi nedumerit oamenii sfrijiţi şi amărâţi. Unul dintre aceştia, tremurând în hăinuţe de pară, peticite, părea mai necăjit dintre toţi. —■ Dar d-ta cine eşti? — Funcţionarul public.... — Şi de ce eşti aşa de amărât ? — Cum să nu fiu? Cu două curbe de sacrificiu în stomac şi patruzeci de impozite în spinare.... — Şi cât ai pe lună ? — Bruto 2415 lei. Neto — trebue să mai aduc de acasă 216 lei.... Copilaşul cu cap de înger, adânc mişcat de suferinţele oamenilor, făgădui să aducă în prim rând funcţionarilor publici o mângâere : un medicament care să le ţie de foame, de frig şi de sete până ce bugetul nu permite o îmbunătăţire. Apoi îşi luă sborul. * Prin dreptul închisorii Văcăreşti, copilaşul văzu un lung convoi de oameni, conduşi de sentinele. — Cine sunt aceşti delicvenţi ? — Deponenţii băncilor concordatare... — Şi pentru ce-i închideţi? — Şi-au permis să-şi ceară depunerile.... — Dar pentru ce mulţimea aceea de oameni în libertate încearcă să intre pe poarta închisorii ? — Sunt şomerii domnului Dobrescu, care susţin că e mai bine mărumtiri decât... afară... Şi directorul închisorii ce zice? — Ce să zică? Nu-i primeşte, pentru că nu sau făcut cu nimic vinovaţi. Apoi, susţine că deabea şi-a amenajat închisoarea pentru cei ce vor veni în „pansion" — în virtutea legii controlului averilor funcţionarilor publici şi oamenilor politici... * Anul Nou, într'un aeroplan ceva mai bun decât acelea în care intreprizii noştri aviatori îşi găsesc eroica lor moarte, făcu o „recunoaştere" deasupra Capitalei. Copilaşul fiind impresionat de întunecimea şi tristeţea oraşului, coborî în dreptul unei case feeric luminata în faţa căreia dormita un pardist... — Dar ce-i atâta întuneric, onorabile ? — Economie, puiule. — Dar în casa asta de ce-i atâta lumină ? — Aci e casa statului;se lucrează, nu se petrece. — Şi ce se lucrează? — La catalogarea nouilor legi. Uite-le şi d-ta pe fereastră : vezi bătrânul acela cu ochelari, prostit în faţa hârţoagelor ? Este domnul perceptor. Nu mai pricepe nici el socoteala impozitelor. Impozitele noui, impozitul excepţional al salariaţilor particulari, impozitul pe cărţi poştale ilustrate, afară de elementar, complimentar, adiţional, global şi toate câte le rabdă pielea contribuabilului. — Dar oamenii ce zic? — Ce să zică ? Ziceau ei când statul mai avea ce să le ia. Acum nu mai zic nimic, pentru că nici ei nu mai au nimic.... Dar tu, puiule, ce ne-ai adus ? — Prafuri de răbdare, de sănătate şi de noroc. Şi pe deasupra tuturor un sfat: mai multă încredere în voi şi în steaua voastră.... .. .ILUSTRATI UN LA ROManNA"