Ilustratiunea Română, 1932 (Anul 4, nr. 1-27)

1932-01-01 / nr. 1

De Anul Nou La marginea stratosferei, vechiul an, gârbov şi amărât de ingratitu­dinea oamenilor care L-au asvârlit ca pe un simplu funcţionar fără rude la Ierusalim, sa întâlnit cu noul om, un copilaş cu aripi de înger, micuţ şi vioi. — Încotro ? — Spre pământ. Sunt noul om­. Oa­menii m­ă aşteaptă cu cântece de ve­selie, încrezători în destinul meu ceva mai trandafiriu decât ţi-l închi­pui şi în orice caz mai norocos de­cât ţi-l poţi imagina. Dar d-ta cum ai ajuns aci ? — E drumul pe care mi l-au hotă­­rît „domnii de la circulaţie" : sensul iunie al Capitalei... Te vei deprinde şi tu, copile. Ca să faci pe după un colţ învecinat cu Calea Victoriei, mergi pe la Belu, ajungi în stratos­fera şi te întorci aproape de unde ai plecat... S-ar putea crede că domnii aceştia sunt tovarăşi cu taximetrele şoferi­lor. Doamne păzeşte, sunt simple exerciţii pentru rezolvarea proble­melor de circulaţie, care dacă ar lipsi, Bucureştii nu s’ar mai putea numi Capitală. — Dar nu cunosc Capitala şi nu’n­­ţeleg nimic... — Nici nu-i nevoe sa înţelegi. A­­cesta-i şi sensul, sensului unic.... Unchiaşul cu cele trei sute şease zeci şi cinci de zile în spinare ură apoi, îngeraşului grăbit, călătorie „sprâncenată", adăugând : — Bagă de seamă pe calea Vic­toriei... Să nu te împiedici de lan­ţurile... fericirii pietonilor. Copilaşul făcu ochii mari. Apoi, îşi luă sborul grăbit spre planeta care-l aştepta cu braţele deschise. * La graniţa pământului o delega­ţie de oameni nevoiaşi îl întâmpină, şi urându-i bun venit, il rugă să aducă pământenilor cel puţin spe­ranţa unor zile mai bune. — Aşa ceva, în orice caz, o-am adus. Dar cum se face că nu mă întâmpinaţi cu cântece de veselie ? — Cine să cânte ? De când cu ra­diofonia care reproduce cântece de gramofon, ziua şi noaptea, lăutarii au dispărut. Şi apoi, chiar dacă n’ar fi dispărut până la unul, greu sa mai găseşti oameni veseli.... Cei care cântau anul trecut pe vremea asta — astăzi sunt ca şi noi, săraci lipiţi pă­mântului... Copilaşul privi nedumerit oamenii sfrijiţi şi amărâţi. Unul dintre aceş­tia, tremurând în hăinuţe de pară, peticite, părea mai necăjit dintre toţi. —■ Dar d-ta cine eşti? — Funcţionarul public.... — Şi de ce eşti aşa de amărât ? — Cum să nu fiu? Cu două curbe de sacrificiu în stomac şi patru­zeci de impozite în spinare.... — Şi cât ai pe lună ? — Bruto 2415 lei. Neto — trebue să mai aduc de acasă 216 lei.... Copilaşul cu cap de înger, adânc mişcat de suferinţele oamenilor, fă­gădui să aducă în prim rând func­ţionarilor publici o mângâere : un medicament care să le ţie de foame, de frig şi de sete până ce bugetul nu permite o îmbunătăţire. Apoi îşi luă sborul. * Prin dreptul închisorii Văcăreşti, copilaşul văzu un lung convoi de oa­meni, conduşi de sentinele. — Cine sunt aceşti delicvenţi ? — Deponenţii băncilor concorda­­tare... — Şi pentru ce-i închideţi? — Şi-au permis să-şi ceară depu­nerile.... — Dar pentru ce mulţimea aceea de oameni în libertate încearcă să intre pe poarta închisorii ? — Sunt şomerii domnului Dobres­­cu, care susţin că e mai bine mărum­­tiri decât... afară... Şi directorul închisorii ce zice? — Ce să zică? Nu-i primeşte, pen­tru că nu sau făcut cu nimic vino­vaţi. Apoi, susţine că deabea şi-a amenajat închisoarea pentru cei ce vor veni în „pansion" — în virtutea legii controlului averilor funcţionari­lor publici şi oamenilor politici... * Anul Nou, într'un aeroplan ceva mai bun decât acelea în care in­­treprizii noştri aviatori îşi găsesc eroica lor moarte, făcu o „recunoaş­tere" deasupra Capitalei. Copilaşul fiind impresionat de în­tunecimea şi tristeţea oraşului, co­borî în dreptul unei case feeric lu­minata în faţa căreia dormita un pardist... — Dar ce-i atâta întuneric, ono­rabile ? — Economie, puiule. — Dar în casa asta de ce-i atâta lumină ? — Aci e casa statului;­­se lucrea­ză, nu se petrece. — Şi ce se lucrează? — La catalogarea nouilor legi. Uite-le­ şi d-ta pe fereastră : vezi bă­trânul acela cu ochelari, prostit în faţa hârţoagelor ? Este domnul per­ceptor. Nu mai pricepe nici el socoteala impozitelor. Impozitele noui, impozitul excepţional al sa­lariaţilor particulari, impozitul pe cărţi poştale ilustrate, afară de ele­mentar, compliment­ar, adiţional, glo­bal şi toate câte le rabdă pielea con­tribuabilului. — Dar oamenii ce zic? — Ce să zică ? Ziceau ei când sta­tul mai avea ce să le ia. Acum nu mai zic nimic, pentru că nici ei nu mai au nimic.... Dar tu, puiule, ce ne-ai adus ? — Prafuri de răbdare, de sănă­tate şi de noroc. Şi pe­ de­asupra tu­turor un sfat: mai multă încredere în voi şi în steaua voastră.... .. .ILUSTRATI UN LA ROManN­A"

Next