Adevărul Harghitei, octombrie-decembrie 1990 (Anul 2, nr. 214-276)
1990-10-02 / nr. 214
în urma unor operaţii de cioplire cu dalta şi decupări cu fierăstrăul din lemn se pot plămădi forme structurale şi decorative ce dobîndesc repede valoare de simbol. La Băile Tuşnad acum trei ani cîţiva tineri, studenţi Pe atunci la Institutele de arte plastice au lăsat in cadrul ambiant de aici cîteva semnificative lucrări de artă, astăzi admirate de localnici şi oamenii veniţi aici la odihnă şi tratament. (N. Bucur) Maria Curticupean, Iaşi „LEAR" (strngă) Pop Ion, Bucureşti „ZBOR“ (dreapta) NOTE Neovandalii Treburile mau determinat în ultimul timp te călătoresc şi prin Gheorgheni, oro® curat, care iţi face o impresie plăcută: în una din zile deplasarea de la gară în centrul oraşului n-am făcut-o cu autobuzul, ci pe picioare pe noua arteră de cârcuflăţie, prin cartierul Bucin — strada Floriilor. Avînd timp suficiient să admir arhitectura noului cartier, strada şi trotuarele largi, m-a surprins neplăcut situaţia în care se află la ora actuală arborii ornamentali plantaţi în truionii ani de către cetăţeni pentru înfrumuseţarea urbei. Pe o lungime de circa 800 m, aproape în totalitate aceştia sunt rupţi sau smulşi dim rădăcină. Am impresia că au fost „bîntuiţi“ de om puternic uragan, dar aşa ceva n-a existat de Gheorgheni „Urgia“ (Centrini»ht racattrT *, VAMCU 5. — Despre Casa comună a Europei. Ideea este emanată şi susţinută de anumiţi politicieni, aflaţi în a treia vîrstă a vieţii. Un fel de zestre, fata morgană ademenitoare, delirantă, lăsată posterităţii de către bătrini. Cred că eforturile promotorilor acestei concepţii, care seamănă întruniva cu ..Die neue Ordnung in Europa“, ar trebui dozate şi dirijate altor scopuri, mai practice şi imediate. Deocamdată nu se potate visa nici măcar la o baracă europeană ! F.poea iluziilor a apus. Este mul mai realist să trăim cu picioarele pe pămîrnt. Mai clar, europenii se urăsc: iubirea e doar o vitrină, o mască. Exste mari tensiuni zonale, care pot, în anumite condiţii, să acopere Întregul cost - tineret. Va trebui iarăşi să prefabricăm „prind nou“ pe întreaga Europă ? De fapt e„ eseistă“, este individul care nu are nici măcar ochi să privească spre semenul său. Un monument al răutăţii şi urii pe pămint ! Cum se poate concepe o comunitate alcătuită din asemenea piese ? ! Nu se poate ! 0. — In haosul, mai mult sau mai puţin răspindit pe continent, consider că România, va trebui, ca, în relaţiile pe care le are sa-i le va avea, să-şi aleagă singură, după criteriile proprii, colaboratorii şi prietenii, manifestând o reţinere riguroasă in acest act. La temelia oricăror intimităţi sau apropieri, trebuie să existe o triere severă, garantă a sincerităţii şi a intenţiilor loiale ale partenerilor noştri. România are motive de mîndrie universală şi ni trebuie să scape din vedere, nici o clipă, că este a opta ţară ca mărime şi populaţie în Europa ; că, după eforturile şi sacrificiile militare, imclusiiv potenţialul economia uriiaş, aduse pe câmpurile de luptă un pet de ul doilea război mondial împotriva fascismului, ne considerăm ca tacă cobengerantă, chiar daca place sau nu cuiva. Sunt realităţi care ne pot oferi încredere în viitor şi nu mai este cazul de a accepta toate neghiobiile. Altfel, Revoluţia noastră din decembrie, va fi întoarsă pe dos. Ne va blestema. 7. — Problema minorităţii române dinafară, este una, actuala ca oricînd, nu numai pentru faptul că, deja, a intrat, ca o permanenţă, în atenţia înaltelor foruri mondiale şi europene de resort, dar, în ce priveşte etniile româneşti de peste graniţa româna, au fost şi sînt încă neglijate de guvern. România are cea mai numeroasă populaţie etnică, diar Europa, inafana graniţelor sate. Este vorba de cîteva milioane. Guvernul român ăr tContract«. V pas t* - 5 «J Gh. 1, PAŞCANU 12.ro • %i . ^ Constantin Noica — gînduri despre şcoală Et in Arcadia ego! Poate va veni o vreme mai puţin agitată, cină emoţiunile şi devoţiunile de o parte şi de alta vor conteni, lâsind loc unei deschideri spre raţionalitate care, singura dealtfel, ne-ar permite eliberarea de „libertatea fricii“ şi accederea eului spre experienţe spirituale ce nu se uită. O asemenea experienţă am avut-o cu ani in urmă într-o toamnă augustă. Am urcat spre staţiunea Păltiniş, trecând prin satul natal al „poetului pătimirii noastre“, pe uliţa îngustă a Popilor unde se află cimitirul Răşinarilor cu cavoul mitropolitului nostru ortodox Andrei Şaguna, întemeietorul ASTREL Lăsînd în urmă această autarhică vatră românească, ce l-a zămislit şi pe Emil doran, filosoful angoasei noastre anologice, am intrat în munte cu teama şi reţinerea cu care intri într-un templu. Era la cumpăna unui octombrie (anul 1977), intr-o seară blindă „cu soare viu in patimi“. Eram trei ucenici trecuţi toţi de vîrsta marilor iniţieri şi totuşi spre o asemenea iniţiere nu îndreptam nu fără teama inerentă întîlnirii cu Magul de la Păltiniş din camera 13 a Vilei 23. L-am găsit în compania mai tinărului, său discipol, filosoful Gabriel Liiceanu. Se discuta pe marginea unui eseu-studiu asupra „Organonului“ lui Aristotel şi, evident, nu se putea să nu se facă trimiteri şi la Platon, despre care maestrul avea o vorbă : „Filosofie de tip înalt, academic, spre deosebire de Aristotel — filosofic de gimnaziu“ Noi, proaspeţi neofiţi, ascultam : Noica intrase în rolul său dintotdeauna, acela ce i se potrivea atît de mult, de Profesor care ştia să-şi înseteze auditoriul. Discuţia la care noi participam modest, atît cit să-l incite pe maestru, a alunecat treptat spre Şcoală. Reflecţiile despre aceasta constituie o permanenţă a operei sale, începind cu „Jurnalul“ filosofic publicat în 1944, în care se găseşte „in nuce“ toată filosofia sa viitoare în marginea devenirii Fiinţei. Transcriu cîteva ginduri ale Profesorului despre Şcoală care îşi recapătă astăzi întreaga lor viabilitate, după o vreme cină ,,tirania profesoratului“ a clădit rău atîtea existenţe tinere : „Discipolul vine la tine să-ţi ceară. Tu trebuie ... să-l înveţi să crească. El vrea să devină iederă. Trebuie să-l laşi să fie ce trebuie să fie..." Iată aici programul paideic al Şcolii care eliberează energiile sufletului tînăr, o şcoală şt care să nu se predea lecţii seci, pe care tînărul să le înveţe pe de rost. Profesorul trebuie să stârnească interogaţiile şi mirările învăţăcelului, să-i mijlocească cunoaşterea învăţînd şi el, poate în primul rind el, din relaţia cu acesta, fiindcă : „O şcoală în care profesorul nu învaţă şi el e o absurditate“. Auzind aceste gînduri, rostite cald, de profesorul de maestru mi-am amintit cuvintele cu care se încheie „Jurnalul“ : „Revăd tot — Jurnalul “. Ce închide el în fond ? Numai două lucruri, două mituri proprii : mitul Şcolii şi mitul Fratelui“. Amurgul înghiţea ultimele zvîcniri ale luminii. Profesorul însoţit de noi păşea asemenea lui Kant în Kinnigsbergul său natal pe cărările Păltinişului cu popasul de taină la Schit, unde, în cele din urmă, s-a mutat, pentru eternitate, Ioan MAIUS. IN ZIARUL DE AZI : • Ne scriu cititorii • Unificarea Germaniei — un fapt împlinit. — în pag. a 2-a — • Cartea de pâraie tînără • Noi fie la dosarul Tőkés. ■ — in pag. a 3-a —