Literatură și artă română, 1902 (Anul 6, nr. 1-7)
1902 / nr. 2
96 ULTIME RAZE DIN VIAŢA LUI EMINESCU — Flori uscate, steaua stinsă, amintind, or să lumine viaţa mea rămasă in umbră, prin eclipsa ta de mine. »Ia’n te rog de vezi, citeşte, şi pe urmă să ţi-o scriu. Toamna, ziua in grabă piere; să nu fie prea târziu. »Eu cred că şi pe tine un dor adine te-a ars, şi razele-î în sîniţi de atuncea au rămas; şi ele luminează acum, din fundul cugetării, cum luminează un soare-apus din adîncimea mării. In locul unde a asfinţit, lumina încet dispare, şi tot atunci în alte părţi, voios din mări răsare. — E drept că scumpul nostru dor când piere în noapte adîncă, lumina stinsului amor ne urmăreşte încă; dar steaua cea îndepărtată, prin slabele ei rază, pe suflet poate să-l mîngâe, dar nu-l mai luminează.... Pe întinsa cale ce desparte inima de cugetare, am rătăcit adeseaorî neîndemânateca-i cărare. Pornit-am fost spre innălţimea simţirilor nemărginite, crezend că poate acolo sus putea-vor ele a fi intîlnite. Gălăuzit-a dorul calea, spre a fericirii dulce har; iar eu păşii nerăbdătoare spre ţărmul fără de hotar. Plecat-a în urmă cugetarea cu pasul ei cel chibzuit; ajuns-a inima in cale şi din greu drumu-i a oprit. Au stat La steaua care-a resărit E-o cale atât de lungă Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă. Poate de mult s’a stins in drum In depărtări albastre, Iar raza ei abia acum Luci privirii noastre. Icoana stelei ce-a murit încet pe cer se suie, Era când n’o am fost zărit Azi o vedem şi nu e. Tot astfel când al nostru dormeri în noapte-adincă, Lumina stinsului amor Ne urmăreşte încă. Facsimilul poeziei scrisă de Eminescu pe albumul Rimeî, subt o podoabă de flori uscate pregătită de mai înainte.