Luceafărul, iulie-decembrie 1958 (Anul 1, nr. 1-11)

1958-07-15 / nr. 1

M. Sadoveanus: Opere vol. 12 din imperiui Creanga’de aur şi Nopţi dft Sînziene îndreptase universul operei lui Sadoveanu spre trecut în vîrste istorice îndepărtate. Naraţiunea se dezvoltă într-o vreme nebuloasă spre sfîrşitu! primului mileniu, cu o lume va. Iahică imaginară, trăind între tradiţia geto-dacică cu cultele păgîne vechi şi freamătul culturii religioase bizantine. Breb e un Marenne valah trimis de mai marii părinţi slujitori ai religiei la Bizanţ să cunoască „scaunul împărăţiei celei mari din lume“, deoarece mersese vestea „că împăraţii slujesc o rînduială nouă a lui dumnezeu şi vor să cunoască adevărul“ prin el, însă peripeţiile drumului şi preocupările părinţilor abat spre cele lumeşti, mai cu seamă în grija de a găsi o vasilisă feciorului lui Leu împărat. Curtea cu societatea înaltă, pestriţătura de neamuri în Constantinopol, luptele politice, o idilă erotică neîmplinită între împărăteasa Maria şi valah, cu aceste imagini se reîntoarce călătorul la sălaşurile sale de sub munţi. în lipsa documentelor, scriitorul recompune lumea începutului îndepărtat de ev mediu cu intuiţia fabulosului folcloric, într-o panoramă bizantino-orientală pitorească. Societatea arhaică e văzută într-un stadiu în care căprioara şi cerbul trăiesc laolaltă cu omul, iar pasiunea cinegetică se exersează ca într-o Virginie modernă căutîndu-se îndeosebi cocoşul de munte, în povestirea Nopţi de Sînziene, locuitorii unei moşii a boierului Mavrocosti, descendenţii pecinegilor, sînt ameninţaţi să dispară de invaziunea civilizaţiei moderne. In bină ţară a Moldovei, triburi de pecinegi sub forma unor sălaşe ţigăneşti ţin istoria cu zece secole în urmă, apărîndu-şi în faţa pericolului modern viaţa înţepenită într-o stare atemporală. Necşenii cu moşia şi pădurea e o insulă singuratică dintr-un continent dispărut, ameninţată cu năruirea. Invadatorul, afaceristul francez Bernard, este în drept, pentru a recupera un împrumut, să intre în posesia pădurii străvechi a Borzei, însă eşuează din cauza rezistenţei localnicilor. Ustensilele moderne ale tipului nou de colonialist sînt nepractice în această lume care crede, spre stupefacţia franţuzului, în „datini“ şi „eresuri“, bucurîndu-se laolaltă cu mustreţii şi căprioarele de roadele pămîntului. Viaţa lui Ştefan cel Mare este un exerciţiu magistral dinaintea începerii operei Fraţii Jderi dînd poate din toate biografiile istorice încercate în literatura noastră pe cea mai izbutită. Cu punctele de reper în cronici şi în documente, scriitorul trăieşte epoca lui Ştefan într-o mare ardenţă şi vibraţie. Povestirea vieţii marelui domnitor depăşeşte simpla evocare şi literaturizare a informaţiilor istorice, intrînd în rândul marei sale creaţii. Ai sentimentul că scriitorul a migrat ca Dionis în această epocă, asta lingă domn ca un sfetnic Înţelept ascultîmdu-i înţelepciunea, însoţindu-l ca oştean în lupte şi ca tovarăş de vânătoare şi ospeţe, însemnând tot ce este posibil despre viaţa lui, completând scrierile istorice, refăcând istoria unui ctitor al ţării, geniu al guvernării şi părinte al poporului. Viaţa lui Ştefan cel Mare este o nouă cronică care se va citi alături de Ureche şi Neculce, smulsă dintre Fraţii Jderi şi Nicolară Potcoavă. Tot trecutului îi aparţin şi Cele mai vechi amintiri, momente disparate din ceea ce a fost de mult, primele luciri din lume în sufletul povestitorului, fragmente dintr-o carte cu amintiri din Verşenii bunicilor şi ai mamei din Paşcanii copilăriei, cu lume pestriţă şi din Fălticenii anilorde gimnaziu cu melancolie în naraţie şi stingerea treptată a glasului ori de câte ori simţirea împinge spre lacrimi evocarea. Ori de unde ai porni, de la Creanga de aur ori de la Viaţa lui Ştefan, de la aceste amintiri ori de la acele nopţi magice de Sînziene, ajungi la desvăluirea aceluiaşi om şi a aceleiaşi ţări în diferite ipostaze, unite în aceeaşi fiinţă. M. BUCUR Tudor Arghezi: Lume veche, lume nouă Prin Arghezi, acest vraci — cu nebănuite resurse — al cuvîntului şi deţinător al unei excepţio, nu de inteligenţe artistice, tableta a pătruns definitiv în literatura noastră, ca specie de sine stătătoare, primind într-o imagine concentrată, unică, o realitate, o atitudine şi o interpretare. Aplicată aproape exclusiv la fenomenul cotidian, ea este expresia unei maxime operativităţi şi prezenţeactive incontemporaneitate a marelui ,nostru scriitor, exemplu relocvent, şi în lumina aceasta, pentrutoţi confraţii de breaslă. Făcind gazetărie, Arghezi a rămas artist, comunicînduse impresiile şi opiniile sale inverstmîntul încărcat de tulburătoare efecte esteticeal cuuvistului. Tabletele sale nu sint de aceea, simple şi minuscule articole de atitudine, ci, uneori, mici poeme în proză, alteori, substanţiale şi corosive diatribe, distribuindu-se sugestiv după natura obiectivă a fenomenului ce le-a provocat. Sunt expresia imediată a atitudinii sale civice, democrate şi demofile, care nu l-a părăsit niciodată, de la seria fulminatelor foiletoane publicate pe vremuri în Fracla lui N. D. Cocea, pînă la miniaturile tipărite azi în presa cotidiană sau săptăminală. ■Lume veche, lume nouă cuprinde atari miniaturi, tălmăcind colocviul ,artistului şi cetăţeanului cu fenomene cărora le.,a fost martor înultimii treisprezece ani. Nici una din calităţile structurale, fundamentale, ale geniului arghezian, vădit in decenii de publicistică, nu e absuptă saualterată aici. Arghezi, cel ce supusese rafalelor sale nimicitoare, eşafodajul monarhiei, al boierimii, al marii burghezii şi al exorocilor de toate soiurile, prinde în insectarul său postbelic gingăniile nocive ce mişunau pe atunci pe pământul nostru proaspăt scăpatde sub cisma fascistă: speculanţii, spoliatorii, afaceriştii, îmbogăţiţii de război, traficanţii, cosmopoliţii, clovnii politici, proxeneţii, ipocriţii, oportuniştii, impertinenţii, drojdia socială cocoţată pe trupul poporului truditor, sunt desenaţi pentru posteritate în veritabile caracterologii. Publicistul „ia luat ocara şi torcând uşure“ a pus o să demaşte esenţa vitriolată la existenţiei sociale a acestora. Atitudinea se va perpetua şi mai recent cind Anghezi va denunţa, cu forţa ei de expresie inimitabilă, neapartenenţa la poporul ,romin a transfugilor politici aciuaţi in Occident şi a regelui-paiaţă, voiajor prin ţinuturile de la soare săpune. Dar verbul arghezian hm. creat numai Floriilede mucigai. Dermafilia sa mărturisită pu.bile de atitea ori, a prins să vadă în evoluţia istoriei noastre şi florile ,ce creşteau printre burutierii. Tableta devine lirică, sen. fimentală, scuturind gingăşii, cind Arghezi evocă înaintaşi ce au făcut onoare ţării sau contemplă semnele noului ce biruie pe plaiurile noastre. Scriitorul ,e stăpînit de sentimentul că intră „într-un vast univers de miracole nebăituite“, Iaşa cum de a fost stăpînit şi atunci cînd a cunoscut de visu idultoarele rea. Uzări ale a patriei socialismului. Poetul înalţă atunci imnurile recunoştinţei, paleta sa elimină orice culori inceţoşate, uimirea şi dragostea irump, ca în acest fragment de sine grăitor, pe care o desprindem din tableta: [Lăută lui Oismah: „Uriaşul e gingaş, îşi reazimă searade munte ciocanul şi pe cîind crepusculul scade în forja lui din Ciauciaz, el se odihneşte, ia schippa pe genunchi ia melodiilor suave. Altă dată, din piscurile aceluiaşi ţinut de piatră s-a înălţat, smuciindu-se în sus, pînă la stele, şi le-a furat o mînă de fiar. Pedepsit pentru o îndrăzneală nemaiauzită, ,a zăcut o vreme răstignit pe stîncă, dar şi ia smulslanţurile grele şi acum cântă şi ele, rupte odată cu strunele de aur şi cristal (...)■ Lăuta lui fermecată cheamă spaţiile şi le deschideîn persiaje sonore. Se petrece cu tine o hipnoză, o stare ide extaz. Apele se logodesc cu azurul, constelaţiile se apropie,, inima vibrează, vuitul se spicie- .subţire, supus arcuşului care-l adoarme...“ Tableta argheziană rămîne mereu poezie. M. AURELIAN Hara Iamb Zincă : Ultima toamnă Ultima toamnă de Haralamb Zincă se înscrie alături de o serie întreagă de creaţii izbutite ale literaturii noastre noi. Pare ciudat faptul că scriitorul care s-a făcut cunoscut prin cîteva apreciate nuvelede aventuri şi printr-un Jurnal de front, părăseşte, la prima vedere, acest domeniu pentru a întreprinde investigaţii psihologice, analize economice şietice asupra unui mediu social foarte pestriţ. Haraliamb Zincă urmăreşte în UI- ţinta toamnă destinul unei familiide muncitori. Vasile Vîrlan vechi membru al Partidului Comunist, are doi fiii : Mihai şi Andrei. Primul după ce îmbracă cămaşa verde ajunge pe frontul antisovietic de unde se întoarce invalid. Andrei, care lucrează la aceeaşi uzină cu tatăl său, intră în rândurile U.T.C.-ului. Destrămarea familiei Vîrlan, în condiţiunile năruirii treptate a regimului antonesciian, formează în esenţă subiectul cărţii. Concepută astfel liniar, construcţia romanului înglobează şi numeroase episoade tangenţiale ce pun în circulaţie o populaţie eterogenă : imuncitori, oameniisărmani, negustori, proxeneţi, cartofori, prostituate — lumea mărginaşă a Bucureştilor unde personajele îşi duc existenţa. Scriitorul semnalează fiecare simptom al marelui eveniment ce va urma : 23 August 1944. Haralamb Zincă urmăreşte îndeosebi înteţirea luptei împotriva războiului nedrept şi a dictaturii fasciste a lui Antonescu, sub conducerea comuniştilor. Vasile Vîrlan sfîrşeşte în torturile de la siguranţă, Mihai lepărtîndu-s© de propria clasă şi familie piere insignifiant. Andrei şi cu mama sa rămîn să aştepte vremurile noi. IDoşi de factură opusă nuvelelor publicate de H.Zincă anterior. Ultima toamnă păstrează totuşi o anumită notă de captivant proprie genului în care autorul s-a făcut cunoscut.. Sunt puţini scriitorii care au putut ilustra adevăratul farmec al vieţii obişnuite. Numeroşi sunt curajoşii care au trebuit să plătească tribut platitudinii. Problema e foarte dificilă şi ades cititorii se simt tentaţi să privească cu neîncredere orice încercare nouă. Cartea lui Haralamb Zincă se parcurge cu plăcere, constituind un emoţionant document uman din anii grei de luptă ai poporului român, sub conducerea comuniştii,or împotriva forţelor negre ale fascismului. Utima toamnă certifică odată în plus caracterul obiectiv al acelui gest istoric care se numeşte 23 August 1944. Dar cîteodată scriitorul îşi trădează intenţiile denunţînd naiv şi nefiresc idei şi convingeri improprii momentului istoric respectiv şi psihologiei caracterelor dezvăluite (episodul cu decorarea muncitorilor de la „Ferum“). Furat de o anume notă de captivant pe care ia ţinut s-o imprime romanului, H.Zincă Insistă poate prea mult asupra aspectelor triviale din viaţa unor personaje, (întâmplările de la „Crucea de piatră“ sau „Spitalul venericodermatologic"). Inegală ca realizare, cartea lui H.Zincă rămîne, în evoluţia autorului, o experienţă interesantă, meritorie, vădind posibilităţile virtuale ale unui creator care debutează, prin Ultima toamnă, în specia dificilă a romanului. GH. ACHIŢEI Variate, bine scrise, axate pe coordonate profund umane, surprinzând predilect episoade din lumea satului, uneori capabile de a contura imagini generalizate asupra fenomenelor vieţii, nuvelele din volumul Fuga de D. R. Popescu încearcă depistarea şi analiza unor esenţe şi preocupări de strictă actualitate. Volumul aduce înaintea cititorilor dureri şi aspiraţii înăbuşite, întîmplări trecute legate de setea de pămînt, — vechea iasmă născătoare de patimi şi uri — şi mai ales vorbeşte despre iubiri putrede şi raşe ce-şi deapănă istoriile sub ploi de frunze veştede şi moarte. Dincolo însă de nostalgia copilăriilor spulberate de căsătorii premature dictate de pornirile înavuţirii, dincolo de aparenta dezolare şi de soluţia sinuciderii ca mijloc de lichidare a remuşcărilor conştiinţei intrate în conflict cu morala, răzbate puternic dorul de viaţă, concretizat în victoria tinereţii asupra a tot ce este vechi şi perimat. Aşa cum spuneam, predilecte sînt episoadele din lumea satului, nefiind neglijate nici imaginile citadine — aparent cotidiene dar căpătînd pe baza selecţiei şi analizei, semnificaţii profunde în stare de a trezi sentimente şi atitudini. Procesul transformării satului nostru, ciocnirile dintre vechile mentalităţi şi viaţa nouă, puternică şi regeneratoare găsesc în tînărul prozator un observator atent şi un judecător drept. Originală în ce priveşte alegerea temelor, tinereţea rămîne însă uneori tributară unor ilustre modele. In nuvela In tren de pildă, exceptînd partea finală în care autorul atacă unele carenţe morale actuale, se întrevede directă şi copleşitoare influenţa lui Bubico, Jimmy buclucaşul căţel al călătoriei contraveniente, ca şi stăpîna lui, avînd foarte multe atribute comune cu cele două personaje caragiafeşti. Constatarea se impune şi în privinţa rezolvării de către scriitor a atît de frecventelor scene de dragoste din nuvelele sale, soluţionarea lor făcîndu-se pe linia preceptelor eroticii coşbuciene, exceptînd bineînţeles deosebirea de genuri. Intîlnim în această direcţie, aceleaşi femei „voluntare“ ce fac începutul, aceiaşi flăcăi timizi şi sfioşi trăind din plin impetuozitatea sentimentului (Zi de vară), cam aceleaşi ciocniri dintre iubirea curată şi forţele ce-i împiedică împlinirea (Fuga), aceeaşi dragoste învrăjbită, pătrunsă de fioruri pătimaşe (La marginea vieţii) sau pornită spre învingerea opreliştilor şispre dispreţuirea convenienţelor, (Fata lui dumnezeu). Sultănici ale epocii noastre, unele dintre personajele feminine nu se mai mulţumesc cu sinuciderea, deşi nici ele nu dispreţuiesc soda caustică (Singuri), ci îşi răzbună singure prin intermediul cuţitului fecioria pierdută şi iubirea înşelată. (Balul de sîmbătă seara). Pentru a nu da foc la interpretări eronate, menţionăm că nu este vorba de o prelucrare în sensul vulgar al cuvîntului, ori de o preluare mecanică a modelelor. Se împrumută doar unele elemente de viziune şi realizare, totul fiind răscroit şi adaptat unor fenomene în esenţa lor contemporane. De pildă, celebra figură a lui A. Chamisso, omul care şi-a pierdut umbra, este reluată într-o ipostază inversată, în sensul că vechilul Gheorghe Albu din nuvela Urlau cîinii pe dealuri nu-şi mai caută înfrigurat umbra vîndută diavolului, precum Peter Schleihihl, ci vrea să-şi sugrume propria-i conştiinţă pătată de sîngele semenilor săi, umbra ei, sinonima păcatului, tîrîndu-l spre vîltorile sinuciderii. Succesorul nu-şi învinge sub raportul realizării cu toată nota socială imprimată scrierii, predecesorul. Afirmaţia este valabilă mai ales în privinţa nuvelei Păpuşa spînzurată unde în permanenţă se întrevede, printre rînduri, puternică, pana lui Libiu Rebreanu din nuvela Nevasta. Profund original, corosiv şi moralizator, rămîne D. R. Popescu în nuvelele în care abordează probleme de conduită morală, Jurnal intim şi Biletul de tren — unde înfierează atrofierea sentimentelor umane şi superficialitatea parvenită ca şi în scenele ce servesc ilustrarea proceselor sociale din satul contemporan (Semnul sărăciei) relevîndu-ni-se ca un adine cunoscător al vieţii şi un analist talentat. In privinţa descrierilor de natură i se pot reproşa unele tablouri puţin cam prea mult îngroşate, efectul stilistic căutat micşorînd nota neverosimilului. (De ex. partea finală din nuvela Zi de primăvară.) AL. HANŢA 6 V. Felea: Soarele şi liniştea în Murmurul străzii (ESPLA 1955) Victor Felea încerca pătrunderea problemelor majore ale actualităţii şi trăirea lor pasională, fără să reuşească insă să le dea o expresie cu adevărat artistică. Era o încercare încă timidă dar plină de îndrăzneli ascunse, a ,cărei dezvoltare o vedeam in cucerirea unei formule poeticeadecvate. Recentul său volum de versuri (Soarele şi liniştea — ESPLA 1958) nu ne îndreptăţeşte însă aceste speranţe. Autorul care îşi începea odinioară cintecul reliefînd sentimentul mîndriei de .luptător : ,,Im lupta grea iaim fost mereu în frunte“ se autocaracterizează acum neglijînd coordonatele de spaţiu şi timp, irosind o linie cu totul opusă idealului artistic, exprimat atunci: „Sînt o vioară, adîncă şi tăcută“. În mare parte, poezia cuprinsă în Soarele şi liniştea este sau o contemplaţie vioaie şi neastimpărată a naturii neschimbate, o căutare a luminilor strălucitoare şi a Uniştilor telurice cu un amestecde bucurie exuberantă şi plăpîndă melancolie, sau un cintec de jale al dragostei neîmplinite, plin de regrete şi de tristeţi care se pot ciita,aşa cum însuşi poetul lasă să se înţeleagă „azi, ca-ntotdeauma“. Acelaşi lucru repetat la nesfîrşit cu alte cuvinte, înlătură posibilitatea noutăţii poeziei în ansamblu, dar şi noutatea fiecărui vers al ei în parte. Trebuie judecate aparte, ce-i drept, poeziile din tibetul Arde un foc nestins în care o regăsim pe Felea din Murmurul străzii. Poetul încearcă aici un peisaj citadin popular de oameni surprinşi în toiul muncii constructive sub arşiţa focului şi a fontei topite. Dar şi aici atitudinea este pur contemplativă, însoţită de sentimentul omului care vede şi se bucură fără să participe. ..Să văd şi să contemplu de aici din depărtare Oraşul şi uzina — urcat-am către zare Pe-un deal din Hunedoara. Era spre asfinţit — acolo sus, pe ierburi, voios şi obosit, nu-am aşezat", etc. Dacă in Murmurul străzii poetul încerca să oglindească sensul vieţii noi informele multiple de manifestare a existenţei (şi atunci pastelul nu mai era pur, neactual, nici poezia iubirii cutendinţe de evadare şi pesimism) in volumul de care ne ocupăm viaţa este scindată în două compartimente care nu comunică între ele : o viaţă încădrată in timp şi alta in afară oricăreinoţiuni de timp; iar încadrarea în timp se pare că îl oboseşte ,pe poet şi-l face să dorească liniştea contemplativă. Nu, asta o fugă de actualitate ? De ce dragostea şi admiraţia pentru natură nu pot fi trăite in prezenţa actualităţii ? De ce trebuia să dedicăm un capitol aparte freamătului vieţii noi, din care să evadăm uşor pentru ,a ne evita singuratici tristeţea şi bucuria contemplaţiei şi iubirii ? Este adevărat că Victor Felea face în noul său volum un pas înainte spre un vers maiarmonios şi o expresie mai bogată în imagini, dar îl face cu sacrificiul actualităţii care este prea deseori aruncată peste bord ca un balast. Adevărata rezolvare nu trebuie căutată intr,o poezie atemporală şi apolitică, ci în căutarea unei expresii cu adevărat poetice, unui conţinut de viaţă actuală, aşa cum, de fapt, poetul reuşeşte s-o facă în cîteva bucăţi din volum, dar prea puţine: Naşterea tractorului. „Să dăm poeziei vigoare şi-un sens mai aidlînc", îşi exprimă V. Felea părerea in ultima poezie din Soarele şi liniştea dar pentru aceasta, am completa noi, înapoi la realitate, la problemele ei mari şi acute. PAVEL RUXANDOIU Hîrtoapele e titlul ultimei povestiri a prozatorului sovietic V. Tendreakov. V. Tendreakov e un observator dur şi romantic. Tragicul exercită asupra lui oatracţie evidentă. O sublimă puritate învăluie totul în lumină şi frumuseţe. Năzuinţa spre înălţimi e singura impresie statornică pe care o lasă cititorului orice carte aparţinând acestui tînăr scriitor. Solohov i-a fost profesor. Melehov, omul puternic şi singur în faţa istoriei i-a fecundat nu puţine idei. Planurile sînt deosebite, ţesătura intimă cu totul alta. Epoca e doar alta. Eroii lui Tendreakov trăiesc în deceniul cinci al secolului nostru. Şi totuşi asemănările nu ,pot fi ignorate, în Căderea lui Ivan. Ciuprov, în Nodul tare, personajele principale, pozitive, în potenţă, sfîrşesc mizerabil. Orizonturile sînt însă limpezi, optimismul organic, căci slavă timpului în care adevărul şi morala masei domină, în care exacerbarea individualistă, dispreţul fiaţă de popor, egoismul, îngîmfarea, carierismul sînt respinse şi considerate crimă. Socialismul prin esenţă nu suportă răul. Cine nu poate sau nu vrea să înţeleagă acest adevăr intră în conflict cu o forţă care dacă nu azi, atunci cu siguranţă mîine va trece peste el ca un tăvălug. Pînă atunci însă... băiatul acesta inteligent, iute ,.... .... (în mişcări, bar. n'€ 'd'n Virtoapele pe care șoferul Dergacev fc .â# l-a luat în camion pînă la centru! raional își idă duhul. Cine e vinovat ? Si ar părea că nimeni. Juridic toată lumea e loială. Omenescul și neomescuî i se înfruntă în Hîrtoapele pe plan pur etic. Ajunge însă. Nu elementul penal contează ci semnificaţia în care învăluie con,flic, ful lautului. Lucrurile s-au petrecut astfel. Maşina la un preţ al drumului vicinal,încât de ploi s.arostogolit în vale. Un pasager dintre cei recoltaţi de şofer de-a lungul şoselei, e rănit ide moarte. Pe o tiargă primitivă e purtat pînă la punctul sanitar al primului sat. Sora se declară neputincioasă. Se impune , o urgentă şi complicată operaţie chirurgicală. Trebuie pentru asta ■transportat la spitalul centrului raional unde medicul avizat îl aşteaptă. Bolnavul nu suportă însă zguduiturile căruţei, iar prin hârtoapele de la fiece pas poate străbate fără i să hurduce prea rău numai tractorul. Preşedintele S.M.T.-ului Knaajev e surd la rugăminţi. El ştie că priintr-un ordin circular s-a interzis folosirea maşinilor agricole în afara destinaţiei proprii . Knaajev are răspunderea directă pentru arăturilede toamnă. Tractorul ,se poate însă defecta pe drum şi contractele încheiate de staţiune cu colhozurile din raion riscă să rămână neîndeplinite. Nu, e om rău Knaajev. Nu s-a dat în lături doar să-l care şi el pe rănit laolaltă cu ceilalţi la punctul sanitar. Acum însă lucrurile stau altfel. „Tractorul, băieţi, nu e o maşină de transport, ci maşină de lucru. Nu am căderea să folosesc bunul statului în scopuri improprii“. „Am făcut totul ce a depins de mine personal. Dacă tractoarele ar fi fost proprietatea mea...“ ,,Nu am dreptul... — „Eu am ajutat să fie adus la punctul sanitar. Datoria mea cetăţenească am îndeplinit-o“. Şi astfel modernul Pilat s-a spălat pe mîini. După ore de zbucium oamenii izbutesc să aducă bolnavului, cu sprijinul secretarului de partid al staţiunii, ceea ce ar fi putut fi la vreme salvarea. .E însă de acum tîrziu. Rănitul sucombă pe drum. Tractorul înaintează spre centrul raional purtînd la remorcă povara neînsufleţităa unor vise sfărâmate. Şi brusc din piedia dimineţii apiare înainte o figură înaltă. E doctorul. Cu pălăria pe ceafă, înarmat cu un mic geamandiam, cu pantalonii suflecaţi şi pantofii atârnaţi ide un băţ aruncat peste umăr se apropie frământând desculţ clisa. (I Sia înglodat maşina după primul kilometru Şi a pornit ,pe jos în întâmpinarea rănitului), îşi şterge fruntea asudată şi capul chel. Rosteşte cu dispreţ şi amărăciune după ce sora îi povesteşte printre lacrimi întâmplarea : ucigaş. în pasiunea exclamaţiei rezidă sensul ■dramaticei povestiri a lui Vladimir Tendreakov. Cititorul reţine. Tragedia are rădăcini sociale. Ele duc la Knaajev care î şi apără tihna mic burgheză pe,ibncva legală păcătuind loial și criminal împotriva spiritului ei uman. Knaajev e expresia unor vestigii morale anacronice care mai pot face încă rău. AL. SIMION D. R. Popescu, fuga V. Tendreakov : Hîrtoapele o seamă de cuvinte luceafărul Revistă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. Director : acad. Mihai BENIUC COLEGIUL DE REDACŢIE Dan DEŞLIU (membru în Comitetul de direcţie) ; Mihu DRAGOMIR (membru în Comitetul de direcţie) ; V. Em. GALAN; Silvian IOSIFESCU ; Aurel MARTIN ; Aurel MIHALE (Membru în Comitetul de direcţie) ; Mihai NOVICOV ; acad. Panaitescu- PERPESSICIUS; Titus POPOVICI; Tiberiu UTAN ; Haralamb ZINCĂ (membru în Comitetul de direcţie).