Luceafărul, ianuarie-iunie 1959 (Anul 2, nr. 1-12)

1959-06-01 / nr. 11

Condus de Cicerone Theodorescu în poezia lui Maiakovski, cititorul se simte copleşit de impresia sumă a unei operati­vităţi lirice fulgerătoare. Operă de tip u­­nic, ea se comunică prin cuviinte­ proiec­­tile, prin versuri pîrîitoare ca o mitra­lieră,­­prin poeme care sunt tot atâtea guri de foc, de calibru neobişnuit, î­n continuă deflagraţie. Poezia­­lui Maiakovski acţio­nează bubuitor, cu descărcări totale,­­asu­pra temeliilor înseşi ale lumii şi specta­colul ei rupe pe om de legături ante­rioare, aducîndu-şi-ll. In nici o conştiinţă estetică nu mai rămiîne loc pentru altceva. Cititorul se dedă la o adevărată luptă, ca să nu uite că e vorba totuși de o traducere și mai cu seamă că traducătorul este Ci­cerone Theodorescu. în adevăr, ce putea să favorizeze pe poetul nostru în izbânda sa de-a dreptul uimitoare de a fi traducătorul lui Maia­kovski ? El fusese poet binecunoscut de densităţi filologice, ceea ce i-a fructificat cu prisosinţă în propria-i poezie, fiind azi unul dintre cei mai meşteri mânuitori ai versului bătut pe nicovală şi la cald şi la rece ; a devenit apoi, printr-o orientare ho­tărâtă a inspiraţiei către problematica so­cială, poetul nou, căruia îi datorăm spa­ţiul liric familial, deosebit în totul de ceea ce cunoaştem de La un Francis Jam­­mes sau Tudor Arghezi şi asociatul poate numai cu lirismul conjugal de La un Co­ventry Palmore, este în sfârşit pe cale să-şi reverse bunătatea inimii de părinte ocrotitor asupra tuturor copiilor unui car­­tier muncitoresc, premise fragede, care se pot vedea, prin poezia generosului părinte­­cetăţean, cum se alcătuiesc în fericitul si­logism al vieţii de mâine. Dar nu e locul să se stăruiască mai mult asupra poeziei lui Cicerone Theodorescu; trăsăturile ei sumare, puse alături de marile explozii maiakovskiene, sînt suficiente să arate că instrumentul de lucru a trebuit, traducând pe confratele sovietic, să-i treacă prin di­lataţii incredibile, deşi pe deplin convin­gătoare în rezultate. Şi atunci chestiunea de principiu : în ra­porturile de natură de la traducător la poetul tradus, e nevoie, cum se crede în­deobşte, de o aşa-ziisă conganialitate a firii ? Nu cumva, mai necesară succesului, este diferenţa de natură sau, orişicum, distanţa de la unul la altul ? Cazul Cice­rone Theodorescu-Maiakovski dă de gîndit în sensul că scriitorii neînrudiţi se tra­duc între ei mai cu uşurinţă. E numai apa­rent paradoxal că din Byron, nu Puşkin, congenerul şi omulul său, iar fi tradus mai exemplar, că traducătorul german ideal pentru Shakespeare nu Schiller putea fi, după cum Carducci prefera să semene cu Horaţiu, decît să-l traducă. Poeţilor afini­i le vine mai la îndemână să se întreacă şi chiar să se imite tacit, dar de tradus, ei consimt în regulă generală să lase treaba pe seama celor de o natură diferită, dacă nu opusă. Fără să zicem că ar fi vorba aici chiar de acea lege a creaţiei prin compensare, conduita traducătorilor cade orişicât sub una din incidentele ei, fie aceasta şi foarte îndepărtată. De altfel însuşi Maiakovski, ca să nu mai amintim de nimeni altul, afirmă în felul său, că ,,distanţa“ faţă de eveni­mentul reflectat e mai propice chiar reflec­tării creatoare, ceea ce, deşi pe alt plan, însemnează de fapt acelaşi lucru. Despre creaţia poetică, el spune astfel : „Schim­barea planului faţă de acela în care s-a produs un fapt precum şi distanţa (faţă de acel fapt n.n.) sînt obligatorii. Aceasta nu însemnează desigur că poetul trebuie să se pună pe aşteptat ,ca timpul să trea­că ,­­ dar trebuie­­să biciuiască el timpul, să înlocuiască încetineala timpului prin­­tr-o schimbare a locului, să puie timpul pe fugă în imaginaţie, în aşa fel ca într-o singură zi să treacă un secol. Pentru o­­perele mici, a­cest transfer poate şi trebuie să se­­ întâmple artificial (de altfel aşa se şi întâmplă). E bine a începe să scriem versuri despre 1 Mai, să zicem în decem­brie, cînd în adevăr ne cuprinde o dorinţă negun­ă de acel Mai“ (Cum se fac versu­rile, 1926). Dar oricum ar fi, fapt este că Cicerone Theodorescu a dat literaturii noastre un Maiakovski copleşitor ca putere a tropilor, a ritmului şi a idealului său­­socialist. Comparaţia cu Elsa Triolet (Maiakovski, Vers et Proses, 1952) e mereu în favoarea traducătorului rom­ân. Şi puterea de re­creare a combativităţii lirice maiakov­skiene a putut fi cunoscută la noi nu nu­mai subiectiv, prin lectura directă a tra­ducerii, dar şi obiectiv, prin masiva, pro­ducţie a poeţilor noştri care, mai toţi, în ultimii cincisprezece ani, şi-au putut a­­prinde torţele, mai mari sau mai mici, de la incendiul poetului sovietic. Ceva paralel ca valoare şi exemplu pro­pagator s-a mai întâmplat doar cu tradu­cerea lui Zaharia Stancu din Esenin (Ser­­jrhei Esenim, 1934) , cum avem azi de în­registrat, la majoritatea poeţilor­­momen­tului, o gesticulaţie lirică Maiakovski, am avut atunci gesticulaţia rurigenă Esenin şi faptul, în amândouă ,împrejurările, n-a fost decât spre câştigul lirismului epocii, asfixiat în bună măsură de unele modele occidentale. Contribuind amândoi la pără­sirea atitudinii poetice vechi şi adoptarea alteia noi, mai liberă ca mişcare şi res­piraţie, ei iau dat poeţilor timpului­­impulsul, a cărui pereche străină se află numai în traducerea lui Léo Bazalgette din Walt Whitman (Feuilles d’herbes, 1910), care de asemeni provocase între poeţii francezi orientarea nouă numită „unanimism“. Creaţia lui Maiakovski comunicată nouă de Cicerone Theodorescu, e^de o conver­genţă revoluţionară absolută. De^la con­cepţia de viaţă combativă şi pînă la cu­­vîntul-proiectil, trecînd intermediiar prin imaginea şi ritmul ...î­n cascadă“, totul proclamă lichidarea formelor milenare de existenţă şi înlocuirea lor cu forma unică de convieţuire socialistă. Revoluţia lui li­terară se susţine pe pilonii ideologiei mar­xist-leniniste. Ca istorie internă însă, personalitatea i s-a constituit mai întîi din revoltă artis­tică. P­ropunîndu-şi „a discredita vechea poetică“ („acel meşteşug arhaico-poetic“ sau „muceziturile poetice“), el declara: „Una noastră permanentă, principală, ţin­teşte mediocritatea mic-burgheză cu ro­manţele şi mîrîielile ei critice“. (Op. cit.) , admira pe un Saşa Ciornîi pentru „anti­­estetismul lui înveselitor“, selecta dintre pictori pe Holbein „care detesta stilul drăguţ“, respingea muzica lui Rahmaninov ca „plictiseală sonorizată“ şi colabora en­tuziast cu Burliuk la Palmă spiritului pu­blic (Eu însumi, Autobiografie, 1928). El a fost deci,­­de o­ vreme, din chiar ajunul primului război mondial, un amfi-estetist turbulent şi focos în felul futuriştilor, de la care rămîne poate cu ceva din orienta­rea la tehnica modernă, dar mai cu sea­mă în felul lui Whitman şi al lui Rimbaud, acesta fiindu-i adevăratul semen. Cu poe­tul faimosului Bateau ivre şi ia­l prozelor electrice din Les Illuminations şi Une sai- LINGVISTICĂ ŞI FILOLOGIE à son en Enfer, Maiakovski avea comun in­toleranţa faţă de convenţia literară, atitu­dinea pamfletară, puterea cuvântului, vi­teza phisologică, precum şi dinamismul re­voluţiei (artă nouă — societate nouă). Destul de adesea, exprimarea li se şi cioc­neşte. Fraze lirice ca „ea, creator a tot ceea ce e sărbătoresc“, „a tăia versurile după ţipete“, „ucideţi vechiturile“, „vom născoci roze noi“, „daţi-ne forme noi“, eu, fără domiciliu, cu amândouă mâinile în bu­zunarele sfâşiate, mergeam cu ochii mari deschişi“, „am recreat fraze după tiparul ţipetelor“, „viaţa... să n­u mai fie decît delir“, „nu m­­ai pot vorbi, nu mai ştiu“, „a da dintr-o lovitură toate drepturile ce­tăţeneşti unei limbi noi“, „a da reguli de acţiune“ etc... etc. apar în chip necesar, la amândoi poeţii, ca expresii aproape iden­tice ale aceluiaşi clocot sufletesc. Dar paralela nu poate fi dusă mai de­parte, cu toate că textele combativ sau numai vizionar sociale, cum abundă în Ma- Lakovski, nu lipsesc nici din Rimbaud. „Acest viitor, scria poetul francez, va fi materialist, după cât vedeţi. Veşnic pline de Număr şi de Armonie, aceste poeme (ale viitorului n.n) vor fi făcute să ră­mână... Arta eternă îşi va avea funcţiunile sale, de îndată ce poeţii sînt cetăţeni. Poe­zia nu va mai ritma acţiunea ; ea va fi înainte!" (Scrisoarea către Paul Demeny, 15 mai 1871). Şi totuşi, chiar dacă nu ui­tăm participarea lui ca voluntar la lupta Comunei din Paris sau unele declaraţii către amici : „Averile vor fi rase, amara invidie şi admiraţia stupidă vor fi înlo­cuite de armonia liniştită, de egalitate, de munca pentru toţi... Vor cădea orgoliile individuale“, „republica mea ideală este comunistă şi se întemeiază pe suprimarea banului şi pe organizarea unicei munci ne­cesare vieţii“ (E. Dellahaye, Rimbaud, 1923), încă n-am putea simetriza pînă la capăt desfăşurarea acestor două destine de poeţi. Momentul istoric îi deosebeşte pînă la imposibilitatea de a-i mai asocia, în timp ce voluntarul Comunei din Paris, cu scurta lui experienţă de foc, literară şi socială, încheiată, devine explorator şi comerciant de toate speţele prin ţinuturile Ugandei, Maiakovski, af­lîndu-­se în con­diţii istorice mai prielnice, îşi dezvoltă an­­tiestetismul de tinereţe nu numai în vi­­zionianism social şi „experienţă“ a luptei, ci în marxism-leninism, într-o metodă şi o concepţie materialist-istorică despre lume, ceea ce îi dă şi o estetică nouă. Pentru el, prima condiţie a poeziei va fi „existenţa în societate a unei probleme, a cărei soluţie să nu fie imaginabilă decît printr-o operă poetică“, cu alte cuvinte „comanda socială“ sau „cunoaşterea pre­cisă... a dorinţelor claisei tale...“ ; „trebuie făcută praf povestea artei apolitice“ (Op. cit.). Rezultă din toate acestea că dia­grama personalităţii lui Maiakovski por­neşte din ant­iestetism şi ajunge la prac­tica poeziei, concepută ca formă specială de luptă în cadrul luptei proletariatului. Momentele devenirii lui interne se succed aşadar într-o relativă ordine iniţială, pu­ţind fi — scurt timp — deosebite, pentru ca între 1920, anul marelui poem 150.000.000, şi 1930, aceleaşi momente, să se implice fără putinţa de a mai fi seriate. Epocii acesteia îi aparţin versurile : Uitaţi-i pe poeții schelălăind la lung Azi altă cruntare răsună. ■* Doar lupta decide! Ea-i judecător Cu nurcile — arta leșinată din fire Cu bluzele — arta din viitor. (150.000.000) ★ ...stăpînindu-mă, cu oale cu pasul greu chiar pe gîtlejul Eu sînt agitator... Auzi, posteritate, Glasul lozincilor sub care te vei bate ! ★ La mine versurile­­ sînt ca oştile-n paradă, le-adun în front, le desfăşor pe stradă, grele ca plumbul, sînt atâtea şire gata de moarte şi de nemurire. ■k mori versul meu, ca un staş glotaş, aşa cum au murit mulţimi de anonimi ...dar la asalt fruntaşi ! (In gura mare) Deşi aparent retorică şi chiar gazetă­rească (f­apt binecunoscut autorului însuşi : „Poetul liric, ştiu, va strâmba din nas, / iar criticul cravaşe mi-iar trage, mi-a mai tras:/—Dar unde-i sentimentul? Asta-i oratorie... / Nu-i poezie... E gazetărie“), poezia lui Maiakovski e fără goluri, uni­tară, şi articulată în sine ca un silogism. Convergenţa ei absolută operează deopo­trivă prim imagine şi ritm. Cu im­aginile maiiakovskiane funcţionale şi uriaşe, sun­tem­ La depărtarea maximă de „imaginis­­mul“ industrias şi decorativ al şcolarilor lui Esenin. „Floriile noi“ născocite de el vor fi „capitale — cu pieţele petale..." ; ca să răspundă probabil tot lui Esenin, în a cărui poezie na­tura e pusă să se împotrivească maşinismului (o vacă ia în coarne locomotiva), el vede „coşuri de fabrică luind cerul în coarne“ ; iar La moartea lui Lenin, noaptea căzută peste starea criptă nu e noapte, ci „sume­denii, ce plâng pentru Lenin, de negri din Statele Unite“. Opusă gratuităţii, adică desfătării, imaginea dobândeşte puterea de a susţine ideea utilităţii sociale ca în mer­morabilele versuri: Versul meu — care-n muncă mi-e fructul — va ieşi la vedere printre anii — morman, cum răzbeşte printre straturi dur, greoi grosolan — lucrat de robii Romei — apeductul. (în gura mare) Cît despre ritmul poeziilor lui Maia­kovski „iambii şi troheii“, cum spune poe­tul însuşi, nu sînt preocuparea lui ; cînd, rareori,îi ia în considerare, face o conce­sie lui Puşkin v. Jubileu, trd. franc. Elsa Tr). Altfel, după L. I. Timofeev, ne aflăm în faţa unui „reformator al versului rus“ care „introduce noi principii de versifi­care şi organizare a ritmului“, creind ver­sul ,,în­ cascadă“ s­au „pe trepte“. (Litera­tura sovietică rusă, trad. rom. 1951). Teh­nica versificaţiei lui conţine însă un prea mare număr de implicaţii filologice, ca să poată vorbi despre ea un necunoscător al limbii originale. Vladimir Streînu cântecului meu. 1 A. KIBALNIKOV: Statuia lui Maiakovski. Fragment, Bronz, 1958 140 ANI DE LA NAŞTERE un MABE PATRIOT împlinirea a 140 de ani de la naşterea (1819) ma­relui patriot revoluţionar democrat Nicolae Bălces­cu, conducătorul ideolo­gic şi politic al revoluţiei de la 1848 din Muntenia, ne oferă încă odată prile­jul evocării acestei figuri proeminente, cea mai lu­minoasă a generaţiei pa­şoptiste şi cea mai aproa­pe de ideile pe care astăzi noi le împărtăşim şi le promovăm în lupta noa­stră de zi cu zi pentru o viaţă mai bună. Om al faptei înainte de toate, Bălcescu este pre­zent, încă din anii primei sale tinereţi, în inima eve­nimentelor contemporane. Abia împlinise 20 de ani, cînd, spre sfîrşitul anului 1840, „teribilul an 1840, des­pre care se proroceau fel de fel de grozăvii — cum povesteşte I. Ghica, — ba c-o să ne frigă ziceau unnii, ba c-o că ne fiarbă ziceau lalţii“, îl găsim pe Bălcescu, alături de Mur­­gu, Marin Serghiescu-N­a­­ţionalul, Telegescu, Sotir Ţăranu etc., amestecat în conspiraţia condusă de tâ­nărul şi îndrăzneţul boier Mitică Filipescu. Anii de surghiun prin mînăstiri nu-l înspăimântă însă pe tânărul „complotist“, sanc­ţionat astfel ca şi ceilalţi participanţi la conspiraţie, ci, dimpotrivă, odată bo­tezul revoluţionar primit, îl determină să se avînte cu şi mai multă hotărâre în lupta politică şi cultu­rală. Participă, alături de Eliade, Gr. Alexandrescu, Bolintineanu, Bolliac, Go­­leştii ş.a. la constituirea Asociaţiei­­literare (1843), înfiinţează (tot în 1843), împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell, societatea conspirativă Frăţia, care, după cum ştim, avea de scop să pregătească lupta revoluţionară şi care avea deviza ,,Dreptate şi frăţie“ înscrisă mai apoi de revo­luţionari pe steagul miş­cării de la 1848 , ia parte, între 1844— 1845, ca se­­cretar, la lucrările „Socie­­tăţii literare“, prezidată de Iancu Văcărescu, „socie­tate“ care, îndărătul acti­vităţii ei oficiale de încu­rajare şi promovare a lite­­raturii naţionale, avea drept scop nemărturisit să uneltească împotriva regi­mului. Tânărul istoric de numai 25 de ani gustă un mo­ment din bucuria succesu­lui stârnit de apariţia pri­mei sale lucrări mai im­portante Puterea armată..., dar fără a se lăsa stăpî­­nit de orgoliu, fără înfu­murare, cu seriozitatea extraordinară care de pe acum îl caracteriza, por­neşte să-şi dezvolte con­cepţia materialistă despre societate, vizibilă destul de accentuat încă din a­­ceastă primă lucrare. Gă­sim, într-adevăr, în această operă documentată de ti­nereţe a marelui nostru istoric o serie de elemen­te care ne servesc la sta­bilirea orientării şi evolu­ţiei ideologice a scriitoru­lui. Lucrarea îi oferă mai ales ocazia lui Bălcescu să-şi arate concepţia lui asupra felului cum trebuie tratată istoria, concepţie pe care o vom vedea dez­­voltîndu-se şi în alte scri­eri. El stabileşte de la în­ceput — ca şi M. Kogăl­­niceanu, dar cu mai multă vigoare decît acesta — că istoria unui popor constă în istoria instituţiilor soci­ale, a ideilor, sentimente­lor, obiceiurilor, culturii şi comerţului acelui popor. Starea socială a munci­torilor plugari este a doua descriere după Puterea armată... (la studiul des­pre armata din Ţara Ro­mânească, Bălcescu dăduse şi o continuare : Puterea armată în Moldova­ în ca­re se îndeplineşte pro­gramul lui Bălcescu de a studia societatea şi insti­tuţiile noastre vechi. Se spusese şi de alţii că isto­ria nu trebuie să fie nu­mai a regilor şi a domni­lor, dar Bălcescu este cel dintâi la noi care, consec­vent cu aceasta, întreprin­de o istorie a ţăranilor, a , ,muncitor­­ilor p­lugari“ cum îi numeşte el. Tratând problema originii proprie­tăţii agrare la noi, Bălces­cu e cel dintâi care caută să dovedească, prin isto­rie, că drepturile marilor proprietari constituie o u­­zurpare şi că pământul se cuvine ţăranilor. Bălcescu nu e însă omul care să se înfunde în hâr­ţoage — fie acestea oricît de pasionante pentru el — fără să aplece urechea la larma care se ridică tot mai puternic în jurul său. Aflîndu-se la Paris, unde venise să studieze docu­mente, să scotocească bi­bliotecile în căutarea căr­ţilor şi însemnărilor care vorbeau şi despre trecutul poporului său, el întâmpi­nă revoluţia de la 1848, de acolo, „minunata revoluţie ce va schimba faţa lumii“, cum scrie el, cu entuziasm şi cu emoţie. Convins că sunase ceasul deslănţuirii revoluţiei în Ţara Româ­nească, el hotărăşte să se înapoieze în patrie. Rolul lui Bălcescu în re­voluţia munteană de la 1848 a fost, după cum se ştie, dintre cele mai im­portante. Greşelile săvîrşi­­te însă de majoritatea ce­lorlalţi au fost mult prea mari, ca el, flacăra revo­luţiei, să poată ţine piept, aproape singur, intrigilor, acţiunilor de compromis, încercărilor de diluare a nobilelor idei revoluţiona­re. După o luptă grea, se vede în curând aproape izolat, cei mai mulţi con­ducători revoluţionari îm­părtăşind punctul de vede­re moderat al lui Eliade şi mergând pe linia com­promisului de clasă cu oa­menii vechiului regim. La Paris, unde este silit după înfrîngerea revoluţi­ei de la 1848 să ia calea exilului, Bălcescu publică în franţuzeşte, fără s-o semneze, lucrarea extrem de documentată, de o lo­gică impecabilă şi de o vervă satirică necruţătoa­re la adresa boierimii, Question économiquie des Principia ttés danubiennes, al cărui răsunet a fost i­­mens. Însuși Karl Marx avea s-o utilizeze în Ca­pitalul, vol. 1 din 1867, este adevărat, indirect, prin intermediul francezu­lui Elias Reguiault, care, tipărind în 1855, o lucrare asupra Istoriei politice și sociale a principatelor du­nărene, folosită de Marx, transcrisese pagini întregi din opera lui Bălcescu, fără a indica însă sursa, poate și pentru că, după cum am mai spus, Băl­cescu o publicase în fran­ceză fără s-o semneze. Intr-adevăr, amprenta personalităţii lui Bălcescu e covârşitoare în lucrare. Cuvintele lui, iscate de mârşăvia boierimii acapa­ratoare faţă de ţărănimea redusă la mizerie, sînt de o duritate nimicitoare cum numai Bălcescu putea scrie : „Cauza mizeriei lor a fost întotdeauna­­boierul ; boierul este un chrp de me­duză, care poartă spaima şi dezolarea, ori în ce parte şi-ar întoarce privi­rile“. Simţindu-şi sfârşitul a­­proape, jos tot mai mult de boala de piept, căpăta­tă în închisoare, Bălcescu lucrează cu pasiune înze­cită la opera sa funda­mentală Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul, începută încă de prin 1846, dar pe care nu va izbuti din păcate s-o termine, moartea (la 29 noiembrie 1852) întrerupînd opera pe la începutul celei de a cincea cărţi (din cele şase proiectate), la capitolul al 33-lea. •Prin Istoria românilor sub Miih­ai Vaidă Viteazul (titlul este concludent pentru concepţia istorică a lui Bălcescu : nu-i vor­ba de istoria lui Mihai, ci de a romînilor în timpul domniei lui Mihai Vitea­zul), Bălcescu voia să de­monstreze — şi a reuşit mai mult decît Kogălni­­ceanu — că adevărata is­torie nu trebuie să se o­­cupe numai de oarecare persoane privilegiate, ci „să ne arate poporul ro­mân cu instituţiile, ideile, sentimentele şi obiceiurile lui în deosebite veacuri“. Opera lui Nicolae Băl­cescu în care arde flacă­ra celui mai cald şi curat patriotism se confundă cu viaţa lui de continuă înaltă tensiune, patetică, după cum viaţa lui se contopeşte în paginile vii ale operei lui scrise şi nescrise. Vigoarea neobişnuită cu care opera aceasta reflec­tă aspiraţiile maselor din ţările române ale veacului trecut, sătule de exploata­re şi dornice să se elibere­ze din lanţul iobăgiei, a apreciat-o cu deosebire partidul clasei muncitoare, poporul nostru muncitor, intelectualitatea noastră de astăzi care l-au ales pe Bălcescu, această mă­reaţă figură de luptător din trecutul nostru zbuciu­mat, membru post-mortem al Academiei R.P.R. Şi tot ca un omagiu al zile­lor noastre închinat per­sonalităţii excepţionale a lui Bălcescu trebuie soco­tită evocarea vieţii şi acţi­unilor lui de militant ne­obosit al ideilor mari şi generoase în operele scrise de pe poziţii materialiste ale lui Eugen Jebeleanu — poemul Bălcescu — şi Camil Petrescu : drama cu acelaşi titlu şi amplul ro­man de puternică recon­stituire a vieţii unui om şi a unei epoci Un om în­tre oameni. Emil Boldan

Next