Luceafărul, ianuarie-iunie 1959 (Anul 2, nr. 1-12)
1959-06-01 / nr. 11
Condus de Cicerone Theodorescu în poezia lui Maiakovski, cititorul se simte copleşit de impresia sumă a unei operativităţi lirice fulgerătoare. Operă de tip unic, ea se comunică prin cuviinte proiectile, prin versuri pîrîitoare ca o mitralieră,prin poeme care sunt tot atâtea guri de foc, de calibru neobişnuit, în continuă deflagraţie. Poezialui Maiakovski acţionează bubuitor, cu descărcări totale,asupra temeliilor înseşi ale lumii şi spectacolul ei rupe pe om de legături anterioare, aducîndu-şi-ll. In nici o conştiinţă estetică nu mai rămiîne loc pentru altceva. Cititorul se dedă la o adevărată luptă, ca să nu uite că e vorba totuși de o traducere și mai cu seamă că traducătorul este Cicerone Theodorescu. în adevăr, ce putea să favorizeze pe poetul nostru în izbânda sa de-a dreptul uimitoare de a fi traducătorul lui Maiakovski ? El fusese poet binecunoscut de densităţi filologice, ceea ce i-a fructificat cu prisosinţă în propria-i poezie, fiind azi unul dintre cei mai meşteri mânuitori ai versului bătut pe nicovală şi la cald şi la rece ; a devenit apoi, printr-o orientare hotărâtă a inspiraţiei către problematica socială, poetul nou, căruia îi datorăm spaţiul liric familial, deosebit în totul de ceea ce cunoaştem de La un Francis Jammes sau Tudor Arghezi şi asociatul poate numai cu lirismul conjugal de La un Coventry Palmore, este în sfârşit pe cale să-şi reverse bunătatea inimii de părinte ocrotitor asupra tuturor copiilor unui cartier muncitoresc, premise fragede, care se pot vedea, prin poezia generosului părintecetăţean, cum se alcătuiesc în fericitul silogism al vieţii de mâine. Dar nu e locul să se stăruiască mai mult asupra poeziei lui Cicerone Theodorescu; trăsăturile ei sumare, puse alături de marile explozii maiakovskiene, sînt suficiente să arate că instrumentul de lucru a trebuit, traducând pe confratele sovietic, să-i treacă prin dilataţii incredibile, deşi pe deplin convingătoare în rezultate. Şi atunci chestiunea de principiu : în raporturile de natură de la traducător la poetul tradus, e nevoie, cum se crede îndeobşte, de o aşa-ziisă conganialitate a firii ? Nu cumva, mai necesară succesului, este diferenţa de natură sau, orişicum, distanţa de la unul la altul ? Cazul Cicerone Theodorescu-Maiakovski dă de gîndit în sensul că scriitorii neînrudiţi se traduc între ei mai cu uşurinţă. E numai aparent paradoxal că din Byron, nu Puşkin, congenerul şi omulul său, iar fi tradus mai exemplar, că traducătorul german ideal pentru Shakespeare nu Schiller putea fi, după cum Carducci prefera să semene cu Horaţiu, decît să-l traducă. Poeţilor afinii le vine mai la îndemână să se întreacă şi chiar să se imite tacit, dar de tradus, ei consimt în regulă generală să lase treaba pe seama celor de o natură diferită, dacă nu opusă. Fără să zicem că ar fi vorba aici chiar de acea lege a creaţiei prin compensare, conduita traducătorilor cade orişicât sub una din incidentele ei, fie aceasta şi foarte îndepărtată. De altfel însuşi Maiakovski, ca să nu mai amintim de nimeni altul, afirmă în felul său, că ,,distanţa“ faţă de evenimentul reflectat e mai propice chiar reflectării creatoare, ceea ce, deşi pe alt plan, însemnează de fapt acelaşi lucru. Despre creaţia poetică, el spune astfel : „Schimbarea planului faţă de acela în care s-a produs un fapt precum şi distanţa (faţă de acel fapt n.n.) sînt obligatorii. Aceasta nu însemnează desigur că poetul trebuie să se pună pe aşteptat ,ca timpul să treacă , dar trebuiesă biciuiască el timpul, să înlocuiască încetineala timpului printr-o schimbare a locului, să puie timpul pe fugă în imaginaţie, în aşa fel ca într-o singură zi să treacă un secol. Pentru operele mici, acest transfer poate şi trebuie să se întâmple artificial (de altfel aşa se şi întâmplă). E bine a începe să scriem versuri despre 1 Mai, să zicem în decembrie, cînd în adevăr ne cuprinde o dorinţă negună de acel Mai“ (Cum se fac versurile, 1926). Dar oricum ar fi, fapt este că Cicerone Theodorescu a dat literaturii noastre un Maiakovski copleşitor ca putere a tropilor, a ritmului şi a idealului săusocialist. Comparaţia cu Elsa Triolet (Maiakovski, Vers et Proses, 1952) e mereu în favoarea traducătorului român. Şi puterea de recreare a combativităţii lirice maiakovskiene a putut fi cunoscută la noi nu numai subiectiv, prin lectura directă a traducerii, dar şi obiectiv, prin masiva, producţie a poeţilor noştri care, mai toţi, în ultimii cincisprezece ani, şi-au putut aprinde torţele, mai mari sau mai mici, de la incendiul poetului sovietic. Ceva paralel ca valoare şi exemplu propagator s-a mai întâmplat doar cu traducerea lui Zaharia Stancu din Esenin (Serjrhei Esenim, 1934) , cum avem azi de înregistrat, la majoritatea poeţilormomentului, o gesticulaţie lirică Maiakovski, am avut atunci gesticulaţia rurigenă Esenin şi faptul, în amândouă ,împrejurările, n-a fost decât spre câştigul lirismului epocii, asfixiat în bună măsură de unele modele occidentale. Contribuind amândoi la părăsirea atitudinii poetice vechi şi adoptarea alteia noi, mai liberă ca mişcare şi respiraţie, ei iau dat poeţilor timpuluiimpulsul, a cărui pereche străină se află numai în traducerea lui Léo Bazalgette din Walt Whitman (Feuilles d’herbes, 1910), care de asemeni provocase între poeţii francezi orientarea nouă numită „unanimism“. Creaţia lui Maiakovski comunicată nouă de Cicerone Theodorescu, e^de o convergenţă revoluţionară absolută. De^la concepţia de viaţă combativă şi pînă la cuvîntul-proiectil, trecînd intermediiar prin imaginea şi ritmul ...în cascadă“, totul proclamă lichidarea formelor milenare de existenţă şi înlocuirea lor cu forma unică de convieţuire socialistă. Revoluţia lui literară se susţine pe pilonii ideologiei marxist-leniniste. Ca istorie internă însă, personalitatea i s-a constituit mai întîi din revoltă artistică. Propunîndu-şi „a discredita vechea poetică“ („acel meşteşug arhaico-poetic“ sau „muceziturile poetice“), el declara: „Una noastră permanentă, principală, ţinteşte mediocritatea mic-burgheză cu romanţele şi mîrîielile ei critice“. (Op. cit.) , admira pe un Saşa Ciornîi pentru „antiestetismul lui înveselitor“, selecta dintre pictori pe Holbein „care detesta stilul drăguţ“, respingea muzica lui Rahmaninov ca „plictiseală sonorizată“ şi colabora entuziast cu Burliuk la Palmă spiritului public (Eu însumi, Autobiografie, 1928). El a fost deci,de o vreme, din chiar ajunul primului război mondial, un amfi-estetist turbulent şi focos în felul futuriştilor, de la care rămîne poate cu ceva din orientarea la tehnica modernă, dar mai cu seamă în felul lui Whitman şi al lui Rimbaud, acesta fiindu-i adevăratul semen. Cu poetul faimosului Bateau ivre şi ial prozelor electrice din Les Illuminations şi Une sai- LINGVISTICĂ ŞI FILOLOGIE à son en Enfer, Maiakovski avea comun intoleranţa faţă de convenţia literară, atitudinea pamfletară, puterea cuvântului, viteza phisologică, precum şi dinamismul revoluţiei (artă nouă — societate nouă). Destul de adesea, exprimarea li se şi ciocneşte. Fraze lirice ca „ea, creator a tot ceea ce e sărbătoresc“, „a tăia versurile după ţipete“, „ucideţi vechiturile“, „vom născoci roze noi“, „daţi-ne forme noi“, eu, fără domiciliu, cu amândouă mâinile în buzunarele sfâşiate, mergeam cu ochii mari deschişi“, „am recreat fraze după tiparul ţipetelor“, „viaţa... să nu mai fie decît delir“, „nu mai pot vorbi, nu mai ştiu“, „a da dintr-o lovitură toate drepturile cetăţeneşti unei limbi noi“, „a da reguli de acţiune“ etc... etc. apar în chip necesar, la amândoi poeţii, ca expresii aproape identice ale aceluiaşi clocot sufletesc. Dar paralela nu poate fi dusă mai departe, cu toate că textele combativ sau numai vizionar sociale, cum abundă în Ma- Lakovski, nu lipsesc nici din Rimbaud. „Acest viitor, scria poetul francez, va fi materialist, după cât vedeţi. Veşnic pline de Număr şi de Armonie, aceste poeme (ale viitorului n.n) vor fi făcute să rămână... Arta eternă îşi va avea funcţiunile sale, de îndată ce poeţii sînt cetăţeni. Poezia nu va mai ritma acţiunea ; ea va fi înainte!" (Scrisoarea către Paul Demeny, 15 mai 1871). Şi totuşi, chiar dacă nu uităm participarea lui ca voluntar la lupta Comunei din Paris sau unele declaraţii către amici : „Averile vor fi rase, amara invidie şi admiraţia stupidă vor fi înlocuite de armonia liniştită, de egalitate, de munca pentru toţi... Vor cădea orgoliile individuale“, „republica mea ideală este comunistă şi se întemeiază pe suprimarea banului şi pe organizarea unicei munci necesare vieţii“ (E. Dellahaye, Rimbaud, 1923), încă n-am putea simetriza pînă la capăt desfăşurarea acestor două destine de poeţi. Momentul istoric îi deosebeşte pînă la imposibilitatea de a-i mai asocia, în timp ce voluntarul Comunei din Paris, cu scurta lui experienţă de foc, literară şi socială, încheiată, devine explorator şi comerciant de toate speţele prin ţinuturile Ugandei, Maiakovski, aflîndu-se în condiţii istorice mai prielnice, îşi dezvoltă antiestetismul de tinereţe nu numai în vizionianism social şi „experienţă“ a luptei, ci în marxism-leninism, într-o metodă şi o concepţie materialist-istorică despre lume, ceea ce îi dă şi o estetică nouă. Pentru el, prima condiţie a poeziei va fi „existenţa în societate a unei probleme, a cărei soluţie să nu fie imaginabilă decît printr-o operă poetică“, cu alte cuvinte „comanda socială“ sau „cunoaşterea precisă... a dorinţelor claisei tale...“ ; „trebuie făcută praf povestea artei apolitice“ (Op. cit.). Rezultă din toate acestea că diagrama personalităţii lui Maiakovski porneşte din antiestetism şi ajunge la practica poeziei, concepută ca formă specială de luptă în cadrul luptei proletariatului. Momentele devenirii lui interne se succed aşadar într-o relativă ordine iniţială, puţind fi — scurt timp — deosebite, pentru ca între 1920, anul marelui poem 150.000.000, şi 1930, aceleaşi momente, să se implice fără putinţa de a mai fi seriate. Epocii acesteia îi aparţin versurile : Uitaţi-i pe poeții schelălăind la lung Azi altă cruntare răsună. ■* Doar lupta decide! Ea-i judecător Cu nurcile — arta leșinată din fire Cu bluzele — arta din viitor. (150.000.000) ★ ...stăpînindu-mă, cu oale cu pasul greu chiar pe gîtlejul Eu sînt agitator... Auzi, posteritate, Glasul lozincilor sub care te vei bate ! ★ La mine versurile sînt ca oştile-n paradă, le-adun în front, le desfăşor pe stradă, grele ca plumbul, sînt atâtea şire gata de moarte şi de nemurire. ■k mori versul meu, ca un staş glotaş, aşa cum au murit mulţimi de anonimi ...dar la asalt fruntaşi ! (In gura mare) Deşi aparent retorică şi chiar gazetărească (fapt binecunoscut autorului însuşi : „Poetul liric, ştiu, va strâmba din nas, / iar criticul cravaşe mi-iar trage, mi-a mai tras:/—Dar unde-i sentimentul? Asta-i oratorie... / Nu-i poezie... E gazetărie“), poezia lui Maiakovski e fără goluri, unitară, şi articulată în sine ca un silogism. Convergenţa ei absolută operează deopotrivă prim imagine şi ritm. Cu imaginile maiiakovskiane funcţionale şi uriaşe, suntem La depărtarea maximă de „imaginismul“ industrias şi decorativ al şcolarilor lui Esenin. „Floriile noi“ născocite de el vor fi „capitale — cu pieţele petale..." ; ca să răspundă probabil tot lui Esenin, în a cărui poezie natura e pusă să se împotrivească maşinismului (o vacă ia în coarne locomotiva), el vede „coşuri de fabrică luind cerul în coarne“ ; iar La moartea lui Lenin, noaptea căzută peste starea criptă nu e noapte, ci „sumedenii, ce plâng pentru Lenin, de negri din Statele Unite“. Opusă gratuităţii, adică desfătării, imaginea dobândeşte puterea de a susţine ideea utilităţii sociale ca în mermorabilele versuri: Versul meu — care-n muncă mi-e fructul — va ieşi la vedere printre anii — morman, cum răzbeşte printre straturi dur, greoi grosolan — lucrat de robii Romei — apeductul. (în gura mare) Cît despre ritmul poeziilor lui Maiakovski „iambii şi troheii“, cum spune poetul însuşi, nu sînt preocuparea lui ; cînd, rareori,îi ia în considerare, face o concesie lui Puşkin v. Jubileu, trd. franc. Elsa Tr). Altfel, după L. I. Timofeev, ne aflăm în faţa unui „reformator al versului rus“ care „introduce noi principii de versificare şi organizare a ritmului“, creind versul ,,în cascadă“ sau „pe trepte“. (Literatura sovietică rusă, trad. rom. 1951). Tehnica versificaţiei lui conţine însă un prea mare număr de implicaţii filologice, ca să poată vorbi despre ea un necunoscător al limbii originale. Vladimir Streînu cântecului meu. 1 A. KIBALNIKOV: Statuia lui Maiakovski. Fragment, Bronz, 1958 140 ANI DE LA NAŞTERE un MABE PATRIOT împlinirea a 140 de ani de la naşterea (1819) marelui patriot revoluţionar democrat Nicolae Bălcescu, conducătorul ideologic şi politic al revoluţiei de la 1848 din Muntenia, ne oferă încă odată prilejul evocării acestei figuri proeminente, cea mai luminoasă a generaţiei paşoptiste şi cea mai aproape de ideile pe care astăzi noi le împărtăşim şi le promovăm în lupta noastră de zi cu zi pentru o viaţă mai bună. Om al faptei înainte de toate, Bălcescu este prezent, încă din anii primei sale tinereţi, în inima evenimentelor contemporane. Abia împlinise 20 de ani, cînd, spre sfîrşitul anului 1840, „teribilul an 1840, despre care se proroceau fel de fel de grozăvii — cum povesteşte I. Ghica, — ba c-o să ne frigă ziceau unnii, ba c-o că ne fiarbă ziceau lalţii“, îl găsim pe Bălcescu, alături de Murgu, Marin Serghiescu-Naţionalul, Telegescu, Sotir Ţăranu etc., amestecat în conspiraţia condusă de tânărul şi îndrăzneţul boier Mitică Filipescu. Anii de surghiun prin mînăstiri nu-l înspăimântă însă pe tânărul „complotist“, sancţionat astfel ca şi ceilalţi participanţi la conspiraţie, ci, dimpotrivă, odată botezul revoluţionar primit, îl determină să se avînte cu şi mai multă hotărâre în lupta politică şi culturală. Participă, alături de Eliade, Gr. Alexandrescu, Bolintineanu, Bolliac, Goleştii ş.a. la constituirea Asociaţieiliterare (1843), înfiinţează (tot în 1843), împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell, societatea conspirativă Frăţia, care, după cum ştim, avea de scop să pregătească lupta revoluţionară şi care avea deviza ,,Dreptate şi frăţie“ înscrisă mai apoi de revoluţionari pe steagul mişcării de la 1848 , ia parte, între 1844— 1845, ca secretar, la lucrările „Societăţii literare“, prezidată de Iancu Văcărescu, „societate“ care, îndărătul activităţii ei oficiale de încurajare şi promovare a literaturii naţionale, avea drept scop nemărturisit să uneltească împotriva regimului. Tânărul istoric de numai 25 de ani gustă un moment din bucuria succesului stârnit de apariţia primei sale lucrări mai importante Puterea armată..., dar fără a se lăsa stăpînit de orgoliu, fără înfumurare, cu seriozitatea extraordinară care de pe acum îl caracteriza, porneşte să-şi dezvolte concepţia materialistă despre societate, vizibilă destul de accentuat încă din această primă lucrare. Găsim, într-adevăr, în această operă documentată de tinereţe a marelui nostru istoric o serie de elemente care ne servesc la stabilirea orientării şi evoluţiei ideologice a scriitorului. Lucrarea îi oferă mai ales ocazia lui Bălcescu să-şi arate concepţia lui asupra felului cum trebuie tratată istoria, concepţie pe care o vom vedea dezvoltîndu-se şi în alte scrieri. El stabileşte de la început — ca şi M. Kogălniceanu, dar cu mai multă vigoare decît acesta — că istoria unui popor constă în istoria instituţiilor sociale, a ideilor, sentimentelor, obiceiurilor, culturii şi comerţului acelui popor. Starea socială a muncitorilor plugari este a doua descriere după Puterea armată... (la studiul despre armata din Ţara Românească, Bălcescu dăduse şi o continuare : Puterea armată în Moldova în care se îndeplineşte programul lui Bălcescu de a studia societatea şi instituţiile noastre vechi. Se spusese şi de alţii că istoria nu trebuie să fie numai a regilor şi a domnilor, dar Bălcescu este cel dintâi la noi care, consecvent cu aceasta, întreprinde o istorie a ţăranilor, a , ,muncitorilor plugari“ cum îi numeşte el. Tratând problema originii proprietăţii agrare la noi, Bălcescu e cel dintâi care caută să dovedească, prin istorie, că drepturile marilor proprietari constituie o uzurpare şi că pământul se cuvine ţăranilor. Bălcescu nu e însă omul care să se înfunde în hârţoage — fie acestea oricît de pasionante pentru el — fără să aplece urechea la larma care se ridică tot mai puternic în jurul său. Aflîndu-se la Paris, unde venise să studieze documente, să scotocească bibliotecile în căutarea cărţilor şi însemnărilor care vorbeau şi despre trecutul poporului său, el întâmpină revoluţia de la 1848, de acolo, „minunata revoluţie ce va schimba faţa lumii“, cum scrie el, cu entuziasm şi cu emoţie. Convins că sunase ceasul deslănţuirii revoluţiei în Ţara Românească, el hotărăşte să se înapoieze în patrie. Rolul lui Bălcescu în revoluţia munteană de la 1848 a fost, după cum se ştie, dintre cele mai importante. Greşelile săvîrşite însă de majoritatea celorlalţi au fost mult prea mari, ca el, flacăra revoluţiei, să poată ţine piept, aproape singur, intrigilor, acţiunilor de compromis, încercărilor de diluare a nobilelor idei revoluţionare. După o luptă grea, se vede în curând aproape izolat, cei mai mulţi conducători revoluţionari împărtăşind punctul de vedere moderat al lui Eliade şi mergând pe linia compromisului de clasă cu oamenii vechiului regim. La Paris, unde este silit după înfrîngerea revoluţiei de la 1848 să ia calea exilului, Bălcescu publică în franţuzeşte, fără s-o semneze, lucrarea extrem de documentată, de o logică impecabilă şi de o vervă satirică necruţătoare la adresa boierimii, Question économiquie des Principia ttés danubiennes, al cărui răsunet a fost imens. Însuși Karl Marx avea s-o utilizeze în Capitalul, vol. 1 din 1867, este adevărat, indirect, prin intermediul francezului Elias Reguiault, care, tipărind în 1855, o lucrare asupra Istoriei politice și sociale a principatelor dunărene, folosită de Marx, transcrisese pagini întregi din opera lui Bălcescu, fără a indica însă sursa, poate și pentru că, după cum am mai spus, Bălcescu o publicase în franceză fără s-o semneze. Intr-adevăr, amprenta personalităţii lui Bălcescu e covârşitoare în lucrare. Cuvintele lui, iscate de mârşăvia boierimii acaparatoare faţă de ţărănimea redusă la mizerie, sînt de o duritate nimicitoare cum numai Bălcescu putea scrie : „Cauza mizeriei lor a fost întotdeaunaboierul ; boierul este un chrp de meduză, care poartă spaima şi dezolarea, ori în ce parte şi-ar întoarce privirile“. Simţindu-şi sfârşitul aproape, jos tot mai mult de boala de piept, căpătată în închisoare, Bălcescu lucrează cu pasiune înzecită la opera sa fundamentală Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul, începută încă de prin 1846, dar pe care nu va izbuti din păcate s-o termine, moartea (la 29 noiembrie 1852) întrerupînd opera pe la începutul celei de a cincea cărţi (din cele şase proiectate), la capitolul al 33-lea. •Prin Istoria românilor sub Miihai Vaidă Viteazul (titlul este concludent pentru concepţia istorică a lui Bălcescu : nu-i vorba de istoria lui Mihai, ci de a romînilor în timpul domniei lui Mihai Viteazul), Bălcescu voia să demonstreze — şi a reuşit mai mult decît Kogălniceanu — că adevărata istorie nu trebuie să se ocupe numai de oarecare persoane privilegiate, ci „să ne arate poporul român cu instituţiile, ideile, sentimentele şi obiceiurile lui în deosebite veacuri“. Opera lui Nicolae Bălcescu în care arde flacăra celui mai cald şi curat patriotism se confundă cu viaţa lui de continuă înaltă tensiune, patetică, după cum viaţa lui se contopeşte în paginile vii ale operei lui scrise şi nescrise. Vigoarea neobişnuită cu care opera aceasta reflectă aspiraţiile maselor din ţările române ale veacului trecut, sătule de exploatare şi dornice să se elibereze din lanţul iobăgiei, a apreciat-o cu deosebire partidul clasei muncitoare, poporul nostru muncitor, intelectualitatea noastră de astăzi care l-au ales pe Bălcescu, această măreaţă figură de luptător din trecutul nostru zbuciumat, membru post-mortem al Academiei R.P.R. Şi tot ca un omagiu al zilelor noastre închinat personalităţii excepţionale a lui Bălcescu trebuie socotită evocarea vieţii şi acţiunilor lui de militant neobosit al ideilor mari şi generoase în operele scrise de pe poziţii materialiste ale lui Eugen Jebeleanu — poemul Bălcescu — şi Camil Petrescu : drama cu acelaşi titlu şi amplul roman de puternică reconstituire a vieţii unui om şi a unei epoci Un om între oameni. Emil Boldan