Luceafărul, ianuarie-iunie 1961 (Anul 4, nr. 1-12)
1961-01-01 / nr. 1
SUOTECA CENTRALA Raionul’)1 OHorHsiu iWyarhely Rajon •1'' könyvtara eea ce ne-a dat partidul noua, tinerei generaţii de scriitori, e măreţ”e imens fiindcă aparţine revoluţiei. Conducînd destinele popotului, în lupta pentru cuceririle revoluţionare, pentru consolidarea lor şi ■ construirea socialismului, partidul ne-a dat odată cu imaginea fabuloasă a acestui zbor înainte şi mesajul unei literaturi adine izvorite din tradiţia şi aspiraţiile poporului. Dacă astăzi, printre succesele literaturii noastre, se pot număra cu mîndrie şi operele unora dintre cei mai înzestraţi poeţi şi prozatori ai tinerei generaţii, aceasta se datoreşte partidului, îndrumării sale atente, luptei asidue şi ferme pe tărim ideologic împotriva, teoriilor retrograde asupra artei. In procesul de formare a noii intelectualităţi, tinerele talente scriitoriceşti s-au afirmat în aceşti ani, uimitor de repede şi de fecund, nu numai datorită condiţiilor materiale atît de favorabile care li s-au pus la dispoziţie de către Guvernul şi Statul nostru democrat popular, ci mai ales din cauza climatului spiritual în care aceste talente s-au ivit şi-au înflorit. Tinerele noastre talente nu s-au irosit ca în trecut în căutările sterile ale începutului, bîjbîind prin păienjenişul prăfuit al ,,artei pentru artă“. Insuşindu-şi ideologia marxist-leninistă, tinerii scriitori au o concepţie şi o viziune ştiinţifică asupra lumii şi legităţii sociale. Operînd asupra realităţii cu metoda de o înaltă semnificaţie filozofică a realismului socialist, drumul creaţiei lor a mers pe un făgaş menit să se lărgească mereu spre inima şi dragostea poporului. Căci una din cerinţele principale ale partidului a fost ca scriitorii să înţeleagă că poporul, are nevoie de frumuseţe, aşa cum a avut nevoie de libertate şi pîine, aşa cum are nevoie de grandioasele construcţii ale socialismului. Şi pe acest criteriu, profesiunea de scriitor a fost ridicată pe treapta cea mai înaltă a semnificaţiei sale, scriitorul trebuind să devină el însuşi un constructor activ în socialism, un constructor de frumuseţe. Nu e vorba de frumuseţe în sine, ci de o frumuseţe oglindă a unei realităţi în care avîntul forţelor creatoare a poporului descătuşat transfigurează omul într-o nouă şi minunată configuraţie morală. In aceasta constă politica partidului nostru în rîndurile tinerilor scriitori şi roadele acestei îndrumări se arată nu numai în creşterea numerică a condeielor noi care se ivesc, dar mai ales în creaţia lor care dezvoltă o diversitate de genuri şi stiluri proprii fiecărei personalităţi artistice în devenire. Poezia, schiţa, reportajul, nuvela şi îndeosebi romanul, cultivate cu succes de tineri, suscită nu numai atenţia criticii literare, ci interesul maselor largi de cititori. Aceasta ca o dovadă a unui vădit progres pe planul valorii artistice. Consecvenţa îndrumării de către partid în rîndul scriitorilor, pentru a da opere cît mai legate de interesele poporului şi de problemele mari ale epocii, răzbate clar din cuvintele tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej rostite la cel de-al II-ea Congres al Partidului. Se subliniază din nou inepuizabilul izvor de inspiraţie ce-l constituie, pentru creatorul de artă, avîntul forţelor creatoare ale poporului. Trebuie, pe baza succeselor de pînă acum, să lărgim mereu tematica, să îmbogăţim fondul de idei al literaturii noastre, cu acele idei, cu acele opere pe care le cere poporul- Creaţia noastră nu trebuie să rămină cu nici un pas în urma înaltelor exigenţe artistice şi ideologice care definesc etapa prezentă de desăvîrşire a construcţiei socialiste. ■ „Se cere îndeosebi cunoaşterea aprofundată a realităţilor, studierea lor îndelungată, contactul viu, permanent, al artistului cu oamenii muncii, viitori eroi ai operii sale. Numai astfel în paginile cărţilor, în operele de artă va pulsa din plin viaţa noastră bogată, cu faptele ei măreţe, cu ideile ei nobile, cu luptele ei victorioase“. Am înţeles că aceste cuvinte, ne sunt adresate şi nouă. Recenta Consfătuire a tinerilor scriitori nu a fost numai un bilanţ al succeselor. E vorba să răspundem, prin cărţile noastre, celor mai arzătoare chemări ale epocii contemporane. Gha lutas l ! Am ajuns la intrarea principală a Palatului Pionierilor din Cotroceni. Un copil cu cravată roşie la gît m-a oprit, ieşindu-mi înainte. N-a strigat la mine autoritar şi agresiv: -.Stai! Cine-i ?“ Acesta era doar strigătul întrebător al fostelor sentinele regale, dar ultima lor gardă s-a schimbat în ziua de 30 decembrie 1947. Zeci de ani răsunaseră atunci în bezna groasă a nopţilor strigătele : „Stai ! Cine-i ?" Nici o singură clipă de-a lungul a zeci de ani monarhii, prinţii şi principesele n-au putut suporta vecinătatea poporului şi garda palatelor întreba în noapte cu glasuri în care asprimea era mereu întrecută de spaimă : „Stai ! Cine-i ?“ Pentru că în marile vitrouri luminate ale palatelor, izbeau ca nişte ciocane de oţel ecourile luptelor pentru libertate de la Lupeni şi Griviţa, din piaţa Teatrului şi de la Tatar Bunar. Monarhia n-a cunoscut în lunga şi bestiala ei agonie un coşmar mai ingrozitor decit poporul. Am fost martor şi eu în seara şi în noaptea zilei de 30 decembrie 1947, în piaţa Palatului, la uriaşa, frenetica revărsare a bucuriei populare şi, poate că fără să-mi dau prea mult seama, am trăit atunci, în iureşul horelor şi al marilor demonstraţii, un moment de istorică răscruce. Atunci, in primele ceasuri, mina uriaşă a poporului eliberat din tirania monarhiei a zugrăvit în locul vechilor mîzgălituri heraldice cu lei, panglicuţe, coroane şi hlamide, peisajul sintetic al stemei R.P.R. : un cer albastru scăldat în razele soarelui, un şir de munţi înalţi, o margine de brădet, şi o sondă petroliferă, peisaj îmbrăţişat de cununa spicelor de grîu. Iar deasupra, în partea cea mai de sus a stemei, speranţa şi fericirea poporului stau oglindite şi mărturisite in smalţul roşu al stelei in cinei colţuri, al stelei seînteietoare şi atotbiruitoare a omenirii muncitoare. Stăteam la poarta principală a Palatului Pionierilor, oprit in prag de un tăt frumos de-o şchioapă, de un copil cu obrajii rumeni şi cu roşie cravată fluturînd la gît. M-am legitimat şi am pătruns pe neaşteptate intr-un mic univers de speranţe şi de splendori, drumeţ intr-un ocol al patriei, nu ca într-un basm străvechi, ci ca într-o literatură de anticipaţie. Lucrurile s-au petrecut aşa : mi s-a arătat vastul program al zilei împărţit pe cercuri: chimie, mecanică, aviaţie, astronautică, botanică, matematică, coregrafie, pictură, teatru- tîmplărie, horticultura, radiofonie, literatură, basm... Copleşit în emoţii şi tentaţii multiple şi ezitînd între numeroasele puncte ale programului, m-am oprit, niţel uimit de frumuseţea ideii şi de pedagogia ei directă şi simplă, la punctul din program exprimat în numai trei cuvinte : „Călătorie în 1965“. — Aici vreau să merg, am spus şi am fost îndrumat într-un iatac cu bolţi şi ogive ca într-o ilustraţie de basm mirific. Scăunele numeroase ca pentru barbăcuţii Albei ca zăpada, stăteau rinduite în faţa unei hărţi a patriei, desfăşurată ca un ecran pe un perete întreg. Pe harta sa de stat major, zeci de steguleţe roşii arătau obiectivele planului de 6 ani : Combinatul Siderurgic de la Galaţi, Uzina de cocs metalurgic din Valea Jiului, cele 3 cuptoare Martin de cite 400 tone/şarjă la oţelăria nouă de la Hunedoara, noua secţie de furnale şi noile laminoare hunedorene, laminorul de ţevi de la Uzinele „Republica" din Bucureşti- furnalele reconstruite de la Reşiţa, Combinatul de aluminiu, noile mine de cărbuni şi minereuri de fier, fabrica de televizoare şi aparate de radio, combinatele de îngrăşăminte de la Craiova şi Tg. Mureş, fabricile noi de hîrtie, fabricile de fibre, de celuloză şi de cauciuc sintetic, cele trei noi fabrici de ciment, cele patru noi fabrici de zahăr, fabricile noi de ulei, lapte praf, bere, pîine, morile şi abatoarele moderne. In faţa hărţii copiii aşteptau pe scăunele şi călătoria sta gata să înceapă. Nu ştiu cum va fi arătat covorul zburător din poveste, dar dacă el a existat vreodată cu adevărat, nu putea să fi fost altminteri. „N-ai intîrziat“ — m-a liniştit un pitic şi mi-a făcut loc să stau lingă el. — ,Sînteţi gata ? a întrebat singurul om mare dintre noi, care semăna niţel şi cu un profesor de geografie, dar şi cu un învăţător de ţară, cu un Inginer, dar şi cu un instructor superior de pionieri. Privindu-1, m-am ginditastfel de ochi limpezi şi cutezători va fi avut Ilie Pintilie, un timbru asemănător, va fi avut glasul utecistului Vasile Roaită, şi un astfel de piept plin de viaţă şi sănătate va fi avut Filimon Sîrbu. In aceste gînduri ale mele a început călătoria. Eram într-un tren ciudat cum nu mai văzusem pînă atunci, cu o locomotivă fără horn și fără știutele caiete de fum negru. La manetele și tablourile ei de comandă stătea un fel de farmacist în halat alb ca de laborator. Casa Scînteii a rămas în dreapta liniei ferate, ca un monument uriaş în mijlocul noului cartier al Capitalei Alergam cu o viteză de 80 km. pe oră. Eram într-un tren electric care ne ducea spre Braşov. „Numai să nu întîrziem" — l-am auzit pe cineva spunînd îngrijorat. Neprevenit, nu ştiam ce treburi avem în marele oraş industrial dintre munţi. Dar ajungînd acolo am aflat. La fabrica „Steagul Roşu", în mijlocul şirului de camioane ce se asamblau, era unul împodobit cu crengi de brad, cu steaguri roşii şi tricolore şi pe capota lui, pe o placardă de carton alb cineva scrisese o cifră : 16.000 ! I se puneau farurile, oglinda rotundă lingă uşa cabinei şi plăcuţa albă pentru numărul de circulaţie. A ajuns în dreptul unei pompe de benzină şi ulei. In clipa aceea un pionier din grupul nostru a sărit la volan. — Lăsaţi-1, a spus însoţitorul nostru. E cel mai bun şofer din cercul de mecanicăauto al Palatului. Camionul înainta încet, coborînd de pe conveier, in uraiele noastre, în furtuna de crizanteme cu care Intimpinam fabricarea celui de-al 16.000-lea camion din anul 1965. La o oră după aceea, în incinta uzinelor „Ernst Thälmann" eram martori la fabricarea celui de-al 25.000-lea tractor. In ziua aceea, patria noastră avea un parc uriaş de 100.000 de tractoare şi parcă aceea le vedeam pornind la asalt în bătălia pentru pîine, alături de 70.000 de semănători şi de cele 43.000 de combine. Oţel- oţel ! La fabricarea locomotivelor Diesel-electrice se cerea oţel, la fabricarea tractoarelor şi camioanelor, la fabricarea strungurilor ,instalaţiilor de foraj se cerea “ oţel, din ce in ce mai mult oţel. Dar spre cer, pe lingă furnalele ştiute de la Hunedoara, Reşiţa şi Călan, pe lingă marile cuptoare Siemens Martin care au dat oţel pentru tractoarele IAR-22, pentru primele modele de strunguri ale uzinei „Iosif Rangheţ“ din Arad, pentru primele instalaţii de foraj de la uzinele -,1 Mai" din Ploeşti, pentru primele linii de ciment fabricate la uzinele „23 August“ din Bucureşti, pentru primele laminate de la Roman, ca şi pentru cei dinţii rulmenţi de la Bîrlad, iată se profilează furnalele şi cuptoarele de pe ţărmul Dunării, la Galaţi. Tractoarele care ară pămintul dobrogean la Valea Nucarilor şi la Chirnogeni salută pe cei mai tineri oţelari ai ţării, pe oţelarii de la Galaţi. O bună parte din minereul topit vine de la Palazu Mare, de pe ţărmul străvechi al Pontului Euxin şi minereul trimis în vagonete spre Galaţi se întoarce şi aci, ca în toate celelalte regiuni ale ţării, topit- forjat, laminat şi strunjit sub forma unor gigantice şiruri de tractoare. Cargourile maritime, moderne şi de mare tonaj, lansate pe apă la Galaţi, făurite din acelaşi oţel tînăr, salută şi ele arborînd marele pavoaz, pe glorioşii oţelari ai patriei. Cind am ajuns de la Braşov la Galaţi ? Nici n-am băgat de seamă. In faţa hărţii distanţele se topesc într-o clipă ca sub aripile unui avion turbopropulsor. In grupul nostru de călători fantaşti se află şi un căpitan de navă maritimă ? A desfăcut jurnalul de bord la prima lui pagină şi iată-1 aplecat cu gravitatea specifică bătrînilor lupi de mare, scriind : „Pornim în prima noastră cursă. In cala vasului ducem spre ţări străine, tractoare şi strunguri, mesajul puternicei noastre industrii socialiste". Pe catargul cel mai înalt flutură stindardul patriei şi în mijlocul lui stema R.P.R. Pescăruşii se rotesc uimiţi deasupra navei. De milenii întregi ei zboară pe sub aceste ceruri dar pentru prima oară văd nave maritime fabricate în şantierele navale romîneşti. Şi pescăruşii se leagănă pe aripile lor întinse, în semn de salut, aşa cum fac aviatorii cind se întorc biruitori dintr-o misiune de luptă. Oţel, oţel ! Geologii care au căutat şi au găsit minereu în regiunea străvechilor gorgane scitice de la Palazu Mare, au căutat şi descoperit zăcămintele de fier de la Poiana Rusca. Harta patriei a devenit cunoscută într-o măsură mai largă şi în marile ei adîncimi geologice... Surprind pe cîţiva dintre tovarăşii mei de călătorie cum îşi notează ceva în carnete. Nu sunt —■ aşadar — singurul reporter al grupului. Peste umărul unuia dintre ei, văd însemnările caligrafiate pe filele clasicului carnet de reporter. „In 1959 produceam 846 mii tone de fontă şi 1,4 milioane tone de oţel. Acum dăm 2 milioane tone de fontă şi 3,3 milioane tone de oţel. Aluminiu ? Cum producem şi aluminiu ? Bineînţeles că da ! Combinatul în care am intrat adineauri produce peste 20.001 tone de aluminiu şi acesta-i doar începutul. Plecăm mai departe. Cum să nu cunoşti oraşul pe care-l vezi în zare ? E oraşul Victoria, construit în anii noştrii. Totuşi ai dreptate. Nu mai e un oraş chiar aşa de nou. De atunci au apărut şi alte aşezări citadine : Lucăceşti, Uricani, Năvodari. Dar ce să mai vorbim? In fiecare oraş vechi s-au ivit în aceşti ani întinse cartiere noi, moderne, zeci şi zeci de mii de apartamente confortabile, spaţioase şi elegante. Să ne oprim niţel pe şantierul acesta. Tata a fost zidar. Punea mortar cu mistria şi aşeza apoi cărămizile. Au dispărut zidarii ? Se pare că da, măcar în sensul clasic pe care-l dădeam aceste meserii. Păi nu vezi? Cărămida asta e de fapt un panou cît peretele unei odăi. Macaraua turn o urcă la etajul 7 sau 8 şi o aşează frumos la locul ei. E treabă de lăcătuş, de fier-betonist, de mecanic, de orice vrei- numai cu zidăria clasică nu aduce de fel. Etajele se înalţă repede şi în materialele de construcţie intră cimentul, oţelul, materiile plastice şi plăcile din aşchii şi talaş de lemn. Vorbirăm de masele plastice şi nici n-am băgat de seamă că ele domină pur şi simplu universul în care ne mişcăm. Mînerele de la uşi, robinetele, covoarele, hainele, condeiul, telefonul, geamul, tapiseria, învelişul cărţilor, pingelele, farfuriile, roţile dinţate, şuruburile, minerul cuţitului, lampa, etajera, draperia, ciorapii. — în toate acestea şi încă în alte o mie de lucruri, cuvîntul hotărîtor îi spun petrochimia, răşinete sintetice, masele plastice şi celofibra. Am devenit una din marile producătoare europene de mase plastice, răşini sintetice şi fibre artificiale. Aici a fost stejarul din Borzeşti.? Tradiţia spune că aici. Nu e nici un arbore de cauciuc prin împrejurimi şi totuşi, în uzina asta recent dată in funcţiune, se fabrică anual 50.000 tone de cauciuc. E vorba de cauciuc sintetic. Straşnică hîrtie au carnetele voastre de reporter! Anual dări 360.000 tone de la hîrtia „curţi şcolare“ pînă la "„Chamois Japon". Stuful ia tot mai mult locul lemnului, iar lemnul e cules şi folosit pînă la ultima aşchie. O mobilă din plăci aglomerate e mai rezistentă şi mai frumoasă decit panelul clasic. ■ Călătorim, călătorim... De ce zboară avioanele pe deasupra acelor locuri abrupte? Aruncă îngrăşăminte chimice pe nişte terenuri neproductive ? Se însămînţează noile păduri şi avionul face într-un ceas treaba cîtorva mii de cantonieri şi lucrători silvici. Peste 400.001 de hectare de păduri s-au semănat în aceşti ani. — E ca în poveste ! remarcă un pionier de lingă mine. Vă amintiţi? Arunci un pieptene şi răsare o pădure. Arunci în urmă o oglindă şi apare un lac... Da, oglinda pe care o vedem acolo, e lacul de acumulare de la Bicaz. Tovarăşii mei de drum ştiu totul şi poartă cu dezinvoltură un dialog din specialitatea „inginerie electrică" . — Ştiţi cită energie electrică producem acum ? — 18,5 miliarde KWh. — Care sunt centrele electrice ale planului de 6 ani ? — Bicaz, Ploeşti, Luduş, Craiova, Oradea, Tg. Mureş, Iaşi. — Dar lungimea liniilor de transport electric în clipa de faţă ? — 23.000 km. — Cite sate s-au electrificat din 1960 pînă în 1965 ? — Patru mii de sate. — Douăzeci de puncte ! îmi vine să strig entuziast ca profesorul examinator de la concursurile ..Cine ştie ! cîştigă“. Pe nesimţite încep să povestesc tovarăşilor de călătorie Petru Vintilă (Continuare In pag. i-a) „Obiectivul principal al planului economic pe anii 1960—1965 este dezvoltarea bazei tehnice materiale a socialismului, încheierea procesului de făurire a relaţiilor de „producţie socialiste în întreaga economie, în vederea desăvîrşirii construcţiei socialismului". (Directivele Congresului al, III-lea al P.M R. cu privire la planul de dezvoltare a economiei naţionale pe anii 1960—1965). Ul» REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR din R. P. R. Anul IV, Nr. I (60) • 1 ianuarie 1961 • Apare la 1 și 15 ale lunii • 12 pagini — 1,50 lei V BUCUREŞTI, 1960 JBmmm Foto: IOSIF.GIUCA Altar la Putna Ceaslovul de la parastas II răsfoiesc întîia dată. O foaie-n mijloc i-a rămas De patru veacuri netăiată. E carte copiată de diac Şi scrisă-n alburi cu vopsele. Garoafe, păpădii şi flori de mac. Intr-un chenar de muşeţele. Ghicesc prin rînduri, ca prin site. Un nume vechi de cititor. Semnat cu slove ruginite: Ieromonahul Nicanor. Dar colţul paginii mai poartă Şi-o urmă de-altă semnătură, Cind mina lui, de mult fusese moartă. Trecut pe buze şi uitat în gură La fostul hram de sărbătoare : Buricul degetului mare. Zuboi Ai