Luceafărul, ianuarie-iunie 1961 (Anul 4, nr. 1-12)

1961-01-01 / nr. 1

SUOTECA CENTRALA Raionul’)1 OHorHsiu iWyarhely Rajon •­­1'' könyvtara eea ce ne-a dat partidul noua, tinerei generaţii de scriitori, e măreţ”­­e imens fiindcă aparţine revoluţiei. Conducînd destinele popotului,­ în lupta pentru cuceririle revoluţionare, pentru consolidarea lor şi ■ construi­­rea socialismului, partidul ne-a dat odată cu ima­ginea fabuloasă a acestui zbor înainte şi mesajul unei literaturi adine izvorite din tradiţia şi aspiraţiile poporului. Dacă astăzi, printre succesele literaturii noastre, se pot număra cu mîndrie şi operele unora dintre cei mai înzestraţi poeţi şi prozatori ai tinerei ge­neraţii, aceasta se datoreş­te partidului, îndrumării sale atente, luptei asidue şi ferme pe tărim ideolo­gic împotriva, teoriilor retrograde asupra artei. In procesul de formare a noii intelectualităţi, tinerele talente scriitoriceşti s-au afirmat în aceşti ani, uimitor de repede şi de fecund, nu numai da­torită condiţiilor materiale atît de favorabile care li s-au pus la dispoziţie de către Guvernul şi Statul nostru democrat popular, ci mai ales din cauza climatului spiritual în care aceste talente s-au ivit şi-au înflorit. Tinerele noastre talente nu s-au irosit ca în trecut în căutările sterile ale în­ceputului, bîjbîind prin păienjenişul prăfuit al ,,artei pentru artă“. Insuşindu-şi ideologia marxist-leninistă, tinerii scriitori au o concepţie şi o viziune ştiinţifică asu­pra lumii şi legităţii sociale. Operînd asupra reali­tăţii cu metoda de o înaltă semnificaţie filozofică a realismului socialist, drumul creaţiei lor a mers pe un făgaş menit să se lărgească mereu spre inima şi dragostea poporului. Căci una din cerinţele principale ale partidului a fost ca scriitorii să înţeleagă că poporul, are nevoie de frumuseţe, aşa cum a avut nevoie de li­bertate şi pîine, aşa cum are nevoie de grandioa­sele construcţii ale socialismului. Şi pe acest cri­teriu, profesiunea de scriitor a fost ridicată pe treapta cea mai înaltă a semnificaţiei sale, scriito­rul trebuind să devină el însuşi un constructor activ în socialism, un constructor de frumuseţe. Nu e vorba de frumuseţe în sine, ci de o frumuseţe oglindă a unei realităţi în care avîntul forţelor creatoare a poporului descătuşat transfigurează omul într-o nouă şi minunată configuraţie morală. In aceasta constă politica partidului nostru în rîndurile tinerilor scriitori şi roadele acestei în­drumări se arată nu numai în creşterea numerică a condeielor noi care se ivesc, dar mai ales în creaţia lor care dezvoltă o diversitate de genuri şi stiluri proprii fiecărei personalităţi artistice în devenire. Poezia, schiţa, reportajul, nuvela şi îndeosebi romanul, cultivate cu succes de tineri, suscită nu numai atenţia criticii literare, ci interesul maselor largi de cititori. Aceasta ca o dovadă a unui vădit progres pe planul valorii artistice.­­ Consecvenţa îndrumării de către partid în rîndul scriitorilor, pentru a da opere cît mai legate de interesele poporului şi de problemele mari ale epocii, răzbate clar din cuvintele tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej rostite la cel de-al II-ea Congres al Partidului. Se subliniază din nou inepuizabilul izvor de inspiraţie ce-l constituie, pentru creatorul de artă, avîntul forţelor creatoare ale poporului. Trebuie, pe baza succeselor de pînă acum, să lărgim mereu tematica, să îmbogăţim fondul de idei al literaturii noastre, cu acele idei, cu acele opere pe care le cere poporul- Creaţia noastră nu trebuie să rămină cu nici un pas în urma înaltelor exigenţe artistice şi ideologice care definesc etapa prezentă de desă­­vîrşire a construcţiei socialiste. ■ „Se cere îndeosebi cunoaşterea aprofundată a realităţilor, studierea lor îndelungată, contactul viu, permanent, al artistului cu oamenii muncii, viitori eroi ai operii sale. Numai astfel în paginile cărţilor, în operele de artă va pulsa din plin viaţa noastră bogată, cu faptele ei măreţe, cu ideile ei nobile, cu luptele ei victorioase“. Am înţeles că aceste cuvinte, ne sunt adresate şi nouă. Recenta Consfătuire a tinerilor scriitori nu a fost numai un bilanţ al succeselor. E vorba să răspundem, prin cărţile noastre, celor mai arză­toare chemări ale epocii contemporane. Gha lutas l ! A­m ajuns la intrarea principală a Palatului Pionierilor d­in Cotro­­ceni. Un copil cu cra­vată roşie la gît m-a oprit, ieşindu-mi îna­inte. N-a strigat la mine auto­ritar şi agresiv: -.Stai! Cine-i ?“ Acesta era doar stri­gătul întrebător al fostelor sentinele regale, dar ultima lor gardă s-a schimbat în ziua de 30 decembrie 1947. Zeci de ani răsunaseră atunci în bezna groasă a nopţilor stri­gătele : „Stai ! Cine-i ?" Nici o singură clipă de-a lungul a zeci de ani monarhii, prinţii şi principesele n-au putut suporta vecinătatea po­porului şi garda palatelor în­treba în noapte cu glasuri în care asprimea era mereu în­trecută de spaimă : „Stai ! Cine-i ?“ Pentru că în marile vitrouri luminate ale palatelor, izbeau ca nişte ciocane de oţel ecou­rile luptelor pentru libertate de la Lupeni şi Griviţa, din piaţa Teatrului şi de la Tatar Bunar. Monarhia n-a cunoscut în lunga şi bestiala ei agonie un coşmar mai ingrozitor de­cit poporul. Am fost martor şi eu în seara şi în noaptea zilei de 30 decembrie 1947, în piaţa Pa­latului, la uriaşa, frenetica re­vărsare a bucuriei populare şi, poate că fără să-mi dau prea mult seama, am trăit atunci, în iureşul horelor şi al mari­lor demonstraţii, un moment de istorică răscruce. Atunci, in primele ceasuri, mina uriaşă a poporului eliberat din tirania monarhiei a zugrăvit în locul vechilor mîzgălituri heraldice cu lei, panglicuţe, coroane şi hlamide, peisajul sintetic al stemei R.P.R. : un cer albastru­ scăldat în razele soarelui, un şir de munţi înalţi, o margine de brădet, şi o sondă petroliferă, peisaj îmbrăţişat de cununa spicelor de grîu. Iar deasupra, în par­tea cea mai de sus a stemei, speranţa şi fericirea poporului stau oglindite şi mărturisite in smalţul roşu al stelei in cinei colţuri, al stelei seînte­­ietoare şi atotbiruitoare a omenirii muncitoare. Stăteam la poarta principală a Palatului Pionierilor, oprit in prag de un tăt frumos de-o şchioapă, de un copil cu obra­jii rumeni şi cu roşie cravată fluturînd la gît. M-am legiti­mat şi am pătruns pe neaştep­tate intr-un mic univers de speranţe şi de splendori, dru­meţ intr-un ocol al patriei, n­u ca într-un basm străvechi, ci ca într-o literatură de antici­paţie. Lucrurile s-au petrecut aşa : mi s-a arătat vastul pro­gram al zilei împărţit pe cercuri: chimie, mecanică, a­­viaţie, astronautică, botanică, matematică, coregrafie, pictu­ră, teatru- tîmplărie, horticul­tura, radiofonie, literatură, basm... Copleşit în emoţii şi tentaţii multiple şi ezitînd între numeroasele puncte ale programului, m-am oprit, niţel uimit de frumuseţea ideii şi de pedagogia ei directă şi simplă, la punctul din program expri­mat în numai trei cuvinte : „Călătorie în 1965“. — Aici vreau să merg, am spus şi am fost îndrumat într-un iatac cu bolţi şi ogive­ ca într-o ilustra­ţie de basm mirific. Scăunele numeroase ca pentru barbă­­cuţii Albei ca zăpada, stăteau rinduite în faţa unei hărţi a patriei, desfăşurată ca un ecran pe un perete întreg. Pe harta sa de stat major, zeci de steguleţe roşii arătau obiectivele planului de 6 ani : Combinatul Siderurgic de la Galaţi, Uzina de cocs metalur­gic din Valea Jiului, cele 3 cuptoare Martin de cite 400 tone/şarjă la oţelăria nouă de la Hunedoara, noua secţie de furnale şi noile laminoare hu­­nedorene, laminorul de ţevi de la Uzinele „Republica" din Bucureşti- furnalele re­construite de la Reşiţa, Com­binatul de aluminiu, noile mine de cărbuni şi minereuri de fier, fabrica de televizoare şi aparate de radio, combina­tele de îngrăşăminte de la Craiova şi Tg. Mureş, fabri­cile noi de hîrtie, fabricile de fibre, de celuloză şi de cau­ciuc sintetic, cele trei noi fa­brici de ciment, cele patru noi fabrici de zahăr, fabricile noi de ulei, lapte praf, bere, pîine, morile şi abatoarele mo­derne. In faţa hărţii copiii aşteptau pe scăunele şi călătoria sta gata să înceapă. Nu ştiu cum va fi arătat covorul zburător din poveste, dar dacă el a existat vreoda­tă cu adevărat, nu putea să fi fost altminteri. „N-ai intîr­­ziat“ — m-a liniştit un pitic şi mi-a făcut loc să stau lingă el. — ,­Sînteţi gata ? a întrebat singurul om mare dintre noi, care semăna niţel şi cu­ un profesor de geografie, dar şi cu un învăţător de ţară, cu un Inginer, dar şi cu un instructor superior de pionie­ri. Privindu-1, m-am gindit­­astfel de ochi limpezi şi cute­zători va fi avut Ilie Pintilie, un timbru asemănător, va fi avut glasul utecistului Vasile Roaită, şi un astfel de piept plin de viaţă şi sănătate va fi avut Filimon Sîrbu. In aceste gînduri ale mele a început călătoria. Eram în­tr-un tren ciudat­ cum nu mai văzusem pînă atunci, cu o locomotivă fără horn și fără știutele caiete de fum negru. La manetele și tablou­rile ei de comandă stătea un fel de farmacist în halat alb ca de laborator. Casa Scînteii a rămas în dreapta liniei fe­rate, ca un monument uriaş în mijlocul noului cartier al Capitalei Alergam cu o vi­teză de 80 km. pe oră. Eram într-un tren electric care ne ducea spre Braşov. „Numai să nu întîrziem" — l-am auzit pe cineva spunînd îngrijorat. Neprevenit, nu ştiam ce tre­buri avem în marele oraş in­dustrial dintre munţi. Dar ajungînd acolo am aflat. La fabrica „Steagul Roşu", în mijlocul şirului de camioane ce se asamblau, era unul îm­podobit cu crengi de brad, cu steaguri roşii şi tricolore şi pe capota lui, pe o placardă de carton alb cineva scrisese o cifră : 16.000 ! I se puneau fa­rurile, oglinda rotundă lingă uşa cabinei şi plăcuţa albă pentru numărul de circulaţie. A ajuns în dreptul unei pompe de benzină şi ulei. In clipa aceea un pionier din grupul nostru a sărit la volan. — Lăsaţi-1, a spus însoţito­rul nostru. E cel mai bun şo­fer din cercul de mecanică­­auto al Palatului. Camionul înainta încet, coborînd de pe conveier, in uraiele noastre, în furtuna de crizanteme cu care Intimpi­­nam fabricarea celui de-al 16.000-lea camion din anul 1965. La o oră după aceea, în incinta uzinelor „Ernst Thäl­mann" eram martori la fabri­carea celui de-al 25.000-lea tractor. In ziua aceea, patria noastră avea un parc uriaş de 100.000 de tractoare şi parcă aceea le vedeam pornind la asalt în bătălia pentru pîine, alături de 70.000 de semănători şi de cele 43.000 de combine. Oţel- oţel ! La fabricarea loco­motivelor Diesel-electrice se cerea oţel, la fabricarea tractoarelor şi camioanelor, la fabricarea strungurilor ,instalaţiilor de foraj se cerea “ oţel, din ce in­ ce mai mult oţel. Dar spre cer, pe lingă furnalele ştiute de la Hunedoara, Reşiţa şi Călan, pe lingă marile cuptoare Sie­mens Martin care au dat oţel pentru tractoarele IAR-22, pentru primele modele de strunguri ale uzinei „Iosif Rangheţ“ din Arad, pentru primele instalaţii de foraj de la uzinele -,1 Mai" din Ploeşti, pentru primele linii de ciment fabricate la uzinele „23 Au­gust“ din Bucureşti, pentru primele laminate de la Roman, ca şi pentru cei dinţii rul­menţi de la Bîrlad, iată se profilează furnalele şi cuptoa­rele de pe ţărmul Dunării, la Galaţi. Tractoarele care ară pămintul dobrogean la Valea Nucarilor şi la Chirnogeni sa­lută pe cei mai tineri oţelari ai ţării, pe oţelarii de la Ga­laţi. O bună parte din mine­reul topit vine de la Palazu Mare, de pe ţărmul străvechi al Pontului Euxin şi minereul trimis în vagonete spre Ga­laţi se întoarce şi aci, ca în toate celelalte regiuni ale ţă­rii, topit- forjat, laminat şi strunjit sub forma unor gi­gantice şiruri de tractoare. Cargourile maritime, moder­ne şi de mare tonaj, lansate pe apă la Galaţi, făurite din acelaşi oţel tînăr, salută şi ele arborînd marele pavoaz, pe glorioşii oţelari ai patriei. Cind am ajuns de la Braşov la Ga­laţi ? Nici n-am băgat de sea­mă. In faţa hărţii distanţele se topesc într-o clipă ca sub aripile unui avion turbopro­­pulsor. In grupul nostru de călători fantaşti se află şi un căpitan de navă maritimă ? A desfăcut jurnalul de bord la prima lui pagină şi iată-1 aple­cat cu gravitatea specifică bă­­trînilor lupi de mare, scriind : „Pornim în prima noastră cursă. In cala vasului ducem spre ţări străine, tractoare şi strunguri, mesajul puternicei noastre industrii socialiste". Pe catargul cel mai înalt flutură stindardul patriei şi în mijlocul lui stema R.P.R. Pes­căruşii se rotesc uimiţi de­a­­supra navei. De milenii întregi ei zboară pe sub aceste ceruri dar pentru prima oară văd nave maritime fabricate în şantierele navale romîneşti. Şi pescăruşii se leagănă pe aripile lor întinse, în semn de salut, aşa cum fac aviatorii cind se întorc biruitori dintr-o misiune de luptă. Oţel, oţel ! Geologii care au căutat şi au găsit minereu în regiunea străvechilor gorgane scitice de la Palazu Mare, au căutat şi descoperit zăcămin­tele de fier de la Poiana Rusca. Harta patriei a devenit cunoscută într-o măsură mai largă şi în marile ei adîncimi geologice... Surprind pe cîţiva dintre to­varăşii mei de călătorie cum îşi notează ceva în carnete. Nu sunt —■ aşadar — singurul reporter al grupului. Peste umărul unuia dintre ei, văd însemnările caligrafiate pe fi­lele clasicului carnet de repor­ter.­ „In 1959 produceam 846 mii tone de fontă şi 1,4 mili­oane tone de oţel. Acum dăm 2 milioane tone de fontă şi 3,3 milioane tone de oţel. Alu­miniu ? Cum­ producem şi aluminiu ? Bineînţeles că da ! Combinatul în care am intrat adineauri produce peste 20.00­1 tone de aluminiu şi acesta-i doar începutul. Plecăm mai departe. Cum să nu cunoşti oraşul pe care-l vezi în zare ? E oraşul Victoria, construit în anii noştrii. Totuşi ai drepta­te. Nu mai e un oraş chiar aşa de nou. De atunci au apărut şi alte aşezări citadine : Lucă­­ceşti, Uricani, Năvodari. Dar ce să mai vorbim? In fiecare oraş vechi s-au ivit în aceşti ani întinse cartiere noi, mo­derne, zeci şi zeci de mii de apartamente confortabile, spa­ţioase şi elegante. Să ne oprim niţel pe şantierul acesta. Tata a fost zidar. Punea mortar cu mistria şi aşeza apoi cărămi­zile. Au dispărut zidarii ? Se pare că da, măcar în sensul clasic pe care-l dădeam aceste­ meserii. Păi nu vezi? Cărămida asta e de fapt un panou cît peretele unei odăi. Macaraua turn o urcă la etajul 7 sau 8 şi o aşează frumos la locul ei. E treabă de lăcătuş, de fier-betonist, de mecanic, de orice vrei- numai cu zidăria clasică nu aduce de fel. Eta­jele se înalţă repede şi în materialele de construcţie in­tră cimentul, oţelul, materiile plastice şi plăcile din aşchii şi talaş de lemn. Vorbirăm de masele plastice şi nici n-am băgat de seamă că ele domină pur şi simplu universul în care ne mişcăm. Mînerele de la uşi, robinetele, covoarele, hainele, condeiul, telefonul, geamul, tapiseria, învelişul cărţilor, pingelele, farfuriile, roţile dinţate, şuru­burile, minerul cuţitului, lam­pa, etajera, draperia, ciorapii. — în toate acestea şi încă în alte o mie de lucruri, cuvîntul ho­­tărîtor îi spun petrochimia, răşinete sintetice, masele plas­tice şi celofibra. Am devenit una din marile producătoare europene de mase plastice, ră­şini sintetice şi fibre artificia­le. Aici a fost stejarul din Borzeşti.? Tradiţia spune că aici. Nu e nici un arbore de cauciuc prin împrejurimi şi totuşi, în uzina asta recent dată in funcţiune, se fabrică­ ­ anual 50.000 tone de cauciuc. E vorba de cauciuc sintetic. Straşnică hîrtie au carnetele voastre de reporter! Anual dări 360.000 tone de la hîrtia „cur­­ţi şcolare“ pînă la "„Chamois Japon". Stuful ia tot mai mult locul lemnului, iar lemnul e cules şi folosit pînă la ultima aşchie. O mobilă din plăci a­­glomerate e mai rezistentă şi mai frumoasă decit panelul clasic. ■ Călătorim, călătorim... De ce zboară avioanele pe dea­supra acelor locuri abrupte? Aruncă îngrăşăminte chimice pe nişte terenuri neproduc­tive ? Se însămînţează noile păduri şi avionul face într-un ceas treaba cîtorva mii de cantonieri şi lucrători silvici. Peste 400.00­1 de hectare de pă­duri s-au semănat în aceşti ani. — E ca în poveste ! remar­că un pionier de lingă mine. Vă amintiţi? Arunci un piep­tene şi răsare o pădure. Arunci în urmă o oglindă şi apare un lac... Da, oglinda pe care o vedem acolo, e lacul de acumulare de la Bicaz. Tovarăşii mei de drum ştiu totul şi poartă cu dezinvoltură un dialog din specialitatea „inginerie elec­trică" . — Ştiţi cită energie electri­că producem acum ? — 18,5 miliarde KWh. — Care sunt centrele elec­trice ale planului de 6 ani ? — Bicaz, Ploeşti, Luduş, Craiova, Oradea, Tg. Mureş, Iaşi. — Dar lungimea liniilor de transport electric în clipa de faţă ? — 23.000 km.­­ — Cite sate s-au electrifi­cat din 1960 pînă în 1965 ? — Patru mii de sate. — Douăzeci de puncte ! îmi vine să strig entuziast ca pro­fesorul examinator de la con­­cursurile ..Cine ştie ! cîştigă“. Pe nesimţite încep să poves­tesc tovarăşilor de călătorie Petru Vintilă (Continuare In pag. i-a) „Obiectivul principal al planului economic pe anii 1960—1965 este dezvoltarea­ bazei tehnice materiale a socialismului, încheierea procesului de făurire a relaţiilor de „pro­ducţie socialiste în întreaga economie, în vederea desăvîr­şir­ii construcţiei socialismului". (Directivele­­ Congresului al, III-lea al­ P.M R. cu privire la­ planul de­ dezvoltare a economiei naţionale pe anii 1960—1965). U­l» REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR din R. P. R. Anul IV, Nr. I (60) • 1 ianuarie 1961 • Apare la 1 și 15 ale lunii • 12 pagini — 1,50 lei ­­ V BUCUREŞTI, 1960 J­­Bmmm Foto: IOSIF.­GIUCA Altar la Putna Ceaslovul de la parastas II răsfoiesc întîia­ dată. O foaie-n mijloc i-a rămas De patru veacuri netăiată. E carte copiată de diac Şi scrisă-n alburi cu vopsele. Garoafe, păpădii şi flori de mac. Intr-un chenar de muşeţele. Ghicesc prin rînduri, ca prin site. Un nume vechi de cititor. Semnat cu slove ruginite: Ieromonahul Nicanor. Dar colţul paginii mai poartă Şi-o urmă de-altă semnătură, Cind mina lui, de mult fusese moartă. Trecut pe buze şi uitat în gură La fostul hram de sărbătoare : Buricul degetului mare. Zub­oi Ai

Next