Luceafărul, iulie-decembrie 1970 (Anul 13, nr. 27-52)

1970-09-05 / nr. 36

5 SEPTEMBRIE 1970 r '\ cronica literară (HI) Am i.iutea socoti capitolele de pînă acum ale cărţii ca o pregătire îndelungată şi amănunţită pentru ceea ce urmează, o punere în temă documentată, înainte de a intra propriu-zis în inima operei literare. Insă noi ştim că aceste forări în straturile operei au »scos la suprafaţă multe simboluri şi au dat minţii noastre o srnlagie despre întinderea şi profunzimea spiritului emimeseian. Temele romantice şi celelalte diviziuni caută a prinde argim, in formule mai precise, substanţa lirismului. Doi sînt după Călinescu temele fundamentale în opera lui Emineru : Mwerea (i desfacerea, geneza şi extincţia, fundul cosmogolitii şi fipndul eschatologic. Din acest binom derivă toate atitudinile ( rffîtu,’ile) poetului : hinatismil, somnia, imanismul, neptimisii'WP, feeweakemul, idealul artemidic (idealul, cu alte cuvinte, al femeii Virila), vocaţia tiranică etc. Motivele sunt studiate o dată ca: teme în cadrul romantismului şi, a doua oară, sub o formă rrtai coifcer.tt«*al ă, ca nişte concepte de sine stătătoare. In primul cazi G. Călănaşcu întocmeşte ceea ce am putea, numi, eu o formulă a lui Gar Um Bachelard, o diagramă poetică. Aceasta ‘insparima’ a axamâniitemele (obiectele) lirice si a stabili capacitatea lor poetică. G. «Călinescu este cel dinţii care procedează astfel in critica noastră (procedeul va fi reluat in eseu® Universul poetici, buna, cristalul, statuile, mortul frumos, femeia titanică, geniul, nebunia sint simboluri cu o largă circulaţi®- In cadrul romantismului și de «tir se leagă o psihologie și o metafizică poetică. Uri studiu comparativ al obiectului este, in această împrejurare, necesar. Lumtiri siderale ?, iată o noţiune curentă şi i»a iese din poziţia contemplativă a romanticului faţă vie macroeosmos. O infilnim la Eminescu (La steaua), dar şi la Platon, C.Yero, Kontenelle, Goethelele. Şi mai bogat in semnificaţii este cristalul. G. Călinescu, făcându-i diagrama de carte vorbeam,ion Vii trează uită erudiţi? şi o mare putere dea fantaza. CitorAlatio Bruno. Jakob Böhmne. Hegel. Luis Vélez de Guevara. Grim Vneishausen. Paracelsus, Tiek. E.T.A. Hoffman şi bineinţele. Eminescu (pretextul acestei seducătoare invursiuni) sunt doar cÂţiva autori care au pipriit cu ochiul spiritului lor suprafaţa netedă şi translucidă a cristalului. El este o leicrimă a materiei amorfe sau, în imaginaţia .lui Călinescu — . jim succeda neu al lumii fii scilare pe pămînt şi magic, ci este, ip afară de foc. moment! \1 cel mai luminos al Spiritului petifificat in regnul mineral. Ve de altă parte in lumita fizică un cristal este un indiciu de orgamizare, deci de revelareformală a Spiritului. Pămîntul însuși, in întregul lui, este un organism de sttructurâ cristalină, e un « KrislVtll des Lebens». Asta e părerea lui Hegel. Am putea adăuga că faţă de lutul amorf, cui desăvârşiţi, absurd şi deprimarit, cristalul este un mesaj logic al geologiei, un prilej de inteligibilitate în lumina haosului misterias, în astfel ele disocieri in care intră multă ştiinţă de carte şi o fantezie critică fără egal, G. Găbchiescu este mai călinescian decit oriunde. Se vede limpede ştiinţa lui de a apropia lucruri imposibil de apropiat, altfel, zborul înalt al spiritului şi coborirea lui cu repeziciune la sol purtând cu sine prada unei metafore rare. Popasul următor este mai îndelungat. Referinţele bibliografice sunt mai rare, criticul — punînd accentul pe analiză— caută a numi, acum, noţiunile de bază ale lirismului. Esenţială este, după Călinescu, Somnia, cufundarea — cu alte vorbe — in inerţia vegetală. Opera lui Eminescu este dominată de acest element hipnotic, multe nuvele fiind succesiuni de adormiri. Eroii adorm în împrejurările hotăritoare ale existenţei lor. Legat de aceasta stare a spiritului este visul, momentul culminant al somniei. G. Călinescu examinează pe toate feţele şi acestele G. Călinescu OPERA LUI MIHAI EMINESCU ment. Nuvelele, poemele mai sunt citite o dată din acest unghi, cu încheierea — evident dreaptă — că pentru romanticul Eminescu visul reprezintă regimul liric normal. Se poate vorbi, atunci, de aniromnancia eminesciană. Mișcarea critică următoare atinge două puncte esenţiale ale poeziei : neptun ivritul şi uranismul. Pentru Eminescu ele sunt, mai întîi, reprezentări ale haosului cosmic, aspiraţii, apoi, intime ce asociază aproape toate momentele esenţiale ale existenţei : iubirea, geneza, stingerea, visul etc. Zborul, de pildă, reprezintă un moment important în dragostea eminesciană, ca şi somnul. Tot aşa apa, element primordial, matern. Poetul creează o adevărată mitologie neptunică. G. Călinescu a descoperit, cu un cuvînt, faţa tranică şi faţa neptunică a lui Eminescu şi tot el a vorbit pentru prima oară de borealismul poetului. Insă borealismul este numai o reprezentare din ceea ce am putea numi, la Eminescu, vocaţia serafică. Serafismul constituie altă faţă a spiritului eminescian şi este de mirare că G. Călinescu n-a insistat asupra ei sau, mai bine zis, n-a pus-o in rîndul atitudinilor (miturilor) mari. Nuvelele, versurile erotice, poemele de reverie cosmică au un strat serafic, un moment de linişte şi lumină. El apare de obicei la capătul unei aventuri prin haosul universului sau constituie punctul ei de pornire. Am numi serafismul starea de graţie a spiritului eminescian, aceeea care sugerează un echilibru, o suferinţă depăşită, o aspiraţie dobîndită pentru o clipă. E limbul lirismului eminescian, podul subţire de ceară dintre extazul iubirii şi sentimentul adine al morţii. Chiar adormirea începe, la Eminescu, printr-o operaţie de sublimare a naturii, iar în ce priveşte visul este lucru ştiut că el reprezintă o acumulare de viziuni edenice. In vecinătatea acestor aspiraţii, dacă nu chiar în momentul lor hotărîtor, se află sentimentul erotic. Este punctul în care G. Călinescu se îndepărtează cel mai mult de critica tradiţională. Irttmiul şoc îi provocase Viaţa lui Eminescu. Opera aduce o documentaţie suplimentară şi rezumă ideile în propoziţiuni mai răspicate. Acestea sunt pe scurt următoarele: erotica lui Eminescu este lipsită de spiritualitate, ea se bizuie pe inocenţă dar în nici un caz pe ..virginitatea îngerească“. Prezenţa conştiinţei constituie o tulburare a mecanicii sănătoase a firii, iar dacă, totuşi, ţinem să vorbim de spiritualism în poezia de iubire a lui Eminescu atunci ea nu poate fi decit un spiritualism afrodisiac. Intelectualism şi sentimentalism ? — se întreabă Călinescu, iritat de încăpăţînarea criticii mai vechi — „iată ce lipseşte din erotica eminesciană, în fundamentul ei suav genitală“. Alte noţiuni : religie sexuală, somnolenţă estatică vin să completeze ideea dinainte, formulată, încă o dată în aceşti termeni : „erotica elementară fără intelectualism şi cu o capacitate afectivă care nu trece dincolo de sexualitatea idilică este statornică la Eminescu“. S-a reproşat şi se reproşează încă lui G. Călinescu faptul de a vedea în Eminescu un rostogolitor de femei ,şi de a ignora elementul de spiritualitate din poeme ca Odă în metru antic. Observaţia nu este fără temei şi E. Lovinescu a încercat în Mite şi Bălăuca să impunăpe calea ficţiunii o altă imagine a eroticii eminesciene. Chestiunea se poate discuta, dar să, vedem cu ce folos. Călinescu a văzut în Venera eminesciană o sălbăticiune ademenitoare şi imaginea constituie un element dintr-un portret mai general. Ideea unui poet care preţuieşte în dragoste chemarea iniţială, beţia îmbrăţişării şi adormirea, ca moment esenţial, rimează cu ideea — fundamentală în studiul lui G. Călinescu — a unui Eminescu, cu o mare intuiţie a proceselor vitale. Sub acest unghi, portretul este unitar şi, în ciuda a ceea ce i-a spus, criticul dovedeşte o mare consecvenţă. In privinţa eroticii mai este însă ceva de zis. Ideea unei poezii ,în care, amorul este totdeauna ferm (G. Călinescu spune intr-un loc : armăsăresc) intră în contradicţie cu altă idee, subliniată de mai multe ori : aceea de abstragere din lumea violenţilor, materiale. Faptul, de exemplu, că îndrăgostiţii lui Eminescu adorm, somnia fiind forma supremă a iubirii, constituie o abatere şi chiar o contrazicere a ideii de iubire naturală, în plenitudinea simţurilor deslănţuite. O explicaţie a acestei nepotriviri G. Călinescu nu dă şi, la,drept vorbind, ea nici nu poate fi dată. Criticul se mulțumeşte a spune doar atit despre erotica poetului : „jălarnicâ şi focoasă“ sau — forţînd sensul cuvintelor — „serafism animal“. Eugen SIMION ■\ AVATARURI „METODOLOGICEii Ea însăşi un comentariu critic şi teoretic privind, cum îi place autorului să spună adesea, „metodologia“ exegezei literare, cartea lui Ion Vlad, la rîndul ei, îndeamnă la reflecţii, să spunem aşa, mai aplicate intimităţii,dialecticii interioare a domeniului în cauză. Volumul Intre analiză şi sinteză, nici mai mult nici mai puţin, se vrea, o lecţie pe care ajutorul o ţine în faţa criticii şi istoriei literare actuale. In chip deliberat, scopul urmării este acela de a formula în termeni categorici un statut cu măr complet, căruia criticii şi istoricii literari de azi sînt chemaţi a-i da ascultare cu maximă supunere. ‘Să recunoaştem că atari chemări la ordine, din cînd în. cînd, sînt binevenite, căci, fără a ne închipui că vor fi intr-adevăr urmate, ele au ontentiva de a suscita utile confruntări legate de întreg ansamblul condiţiei teoretice de la care se revendică domeniile supuse discuţiei. Plodind pentru un „comportament intelectual al istoricului literar“, în capitolul introductiv a lucrării sale, Ion Vlad formuleazătranşant deziderate ideale de tipul celor ce urmează : „Cercetarea deplină şi completă (istoria literară este un studiu filologic, sociologic, şi estetic) a proceselor reale ale culturii româneşti devine un act angajat şi responsabil ca atitudine şi ţinută ştiinţifică. Neignorind că relaţiile sunt multiple, că ele nu sunt produsul unor determinări, mecanice, că scriitorul şi opera nu se găsesc intr-un raport imediat, de ordinul transparenţelor şi al simplelor treceri din conştiinţa creatorului în construcţia operei, cercetarea se validează ca proces ştiinţific din momentul cînd devine o judecată susţinută pe conjugarea tuturor factorilor implicaţi. Atunci istoria literaturii va produce interpretări pertinente, fără fluctuaţii şi fără ezitări.“ Evident, adevărul acestor teze este mai presus de orice îndoială şi un maliţios s-ar putea Întreba de ce mai este nevoie să fie reformulate cu abta aplomb profesoral de vreme ce nu puţini dintre exponenţii profesiei doresc cu ardoare să satisfacă intr-o cit mai mare măsură exigenţele mult rîvnitei critici şi istorii literare „complete“, „totale“. Totuşi, în volumul lui Ion Vlad, postulatul de mai sus îşi justifică exprimarea atât de tranşantă întrucât, spre surprinderea noastră, autorul pare a avea revelaţia indiscutabilei posibilităţi ca el să se realizeze întocmai.. Sursa acestei nemărginite încrederi stă în puternica fascinaţie a metodei structuraliste, căreia i se acordă, virtuţi nelimitate, în sensul că ea ar face posibilă, afirmă autorul, „convergenţa criteriilor în disciplinele literaturii“. Pînă la urmă, pentru Ion Vlad, cum singur declară, „orice încercare de a adecva o metodă (fr. cazul de faţă cea structuralistă, n.n.) la pretenţiile literaturii poate obţine rezultate"' ; asemenea rezultate incit „universul edificat în actul creaţiei să ne apară ca un proces integral, satisfăcând năzuinţa noastră de a controla opera ca totalitate“ (s.a.). Rămîne de văzut în continuare în ce măsură argumentaţia acestei încrederi de neclintit ne convinge. Mei, oricum, doar simpla vehiculare (fie ea şi febrilă!) a termenilor şi a expresiilor aparţinînd arsenalului lingvistic structuralist nu-şi poate fi suficientă ei însăşi (formalizare, invariantă, scriitură, dominantă semantică, plan paradigmatic şi plan sintagmatic, analiză funcţională, subiect emiţător şi subiect receptor etc., etc.). Or, tocmai în această latură, decisivă, situaţia oferită de volumul între analiză şi sinteză este cel puţin paradoxal. Meritele incontestabile ale autorului, vocaţia sa autentică de analist şi de teoretician se relevă tocmai în împrejurările în care tezele structuraliste, dacă nu absentează cu totul, sunt în orice caz asimilate şi utilizate cu multă libertate. Avem în vedere, în primul rînd, cu totul remarcabilele eseuri Edificiu epic şi aspiraţie spre epopee — dedicat problemelor de compoziţie în opera lui Liviu Rebreanu — şi Coordonate epice, ambele serii, în care spiritul fin al disociaţiilor şi capacitatea sintetică îşi dau întîlnire la tot pasul. Ar fi putut beneficia de aceleaşi atribute cel puţin încă două piese ale sumarului („Naraţiunea biografică" in istoria literaturii şi Convergenţa criteriilor in disciplinele literaturii: D. Popovici), dacă, în analizele sale, comentatorul s-ar fi menţinut cu mai multă fermitate intr-o tonalitate detaşată, obiectivă, menită să favorizeze deplina suveranitate a spiritului critic. Mai ales în articolul despre Dimitrie Popovici, Ion Vlad alunecă, pur şi simplu, în apologetismul cel mai direct. Preţuitul istoric literar clujean este respectat de către exegetul său la modul exultanţei neintrinate. E greu totuşi de acceptat fără rezerve ideea potrivit căreia, prin Dimitrie Popovici, „Cercetarea literară contemporană îşi realizează programul integral“ şi că opera sa „Ne confirmă intelectualitatea unei cercetări româneşti la curent cu dimensiunile ştiinţei literare moderne". Dacă acesta ar fi adevărul, atunci cum i-ar fi mai putea aprecia, prin ce cuvinte, pe un E. Lovinescu, G. Călinescu sau Tudor Vianu ? Interesante privite fragmentar (observaţii originale, definiţii demne de atenţie şi, în genere, o bună informaţiei, aproape toate celelalte eseuri incluse în sumarul volumului sufăr de o unică şi fundamentală carenţă : excesul — împins nu o dată pînă la supralicitarea fastidioasă — de metodologie, un exces generat de prea marea fidelitate faţă de practicele la modă ale metodei structuraliste. Aşa se face că chestiunile supuse interpretării, de data aceasta, sunt din capul locului handicapate de inflexibilitatea canoanelor care, din păcate, în loc să nuanţeze şi să relativizeze în chip creator aprecierile, conduc spre fărimiţare şi, mai ales, spre formulări pe cit de restrictive tot pe atit de inoperante. Cuprins de un soi de mistică a demonstraţiei prin apel strict formalist la noţiuni şi expresii de natura celor citate mai sus, autorul se plasează, cu o superbă lipsă de circumspecţie, în cel mai nefavorabil unghi de receptivitate critică. Fetişizarea schemelor şi a clasificărilor recrutate din sfera cea mai ortodoxă a teoretizărilor structuraliste, este, aşadar, fatală. Iată de ce în articole ca cele intitulate Formă şi structură. Alegerea criteriilor în examenul creaţiei literare şi Comentarii la o categorie a operei , compoziţia supără în cel mai înalt grad intransigenţa prezumţioasă a postulatelor. Cit priveşte aserţiunea, implicată chiar în enunţul titlului, din articolul Un precursor al cercetării literare contemporane (citeşte structuraliste n.n.). M. Dragomirescu, nici vorbă, traduce un asemenea exces de zel pe care numai mistica pro-structuralistă a lui Ion Vlad îl poate explica. Ca să încheiem printr-un paradox, vom spune că lucrarea lui Ion Vlad — fără a-i ignora meritele de „structură“ — își asigură interesul general mai ales , prin avertismentul pe care, în cele din urmă, ne îndeamnă să-l reţinem Date fiind cele spuse în însemnările de faţă, este lesne de înţeles ce anume avertisment avem in vedere. Nicolae CIOBANU Poeme Antiroman alea .'Orie şi poliţist in urmărirea Ideii. Editura „Eminescu". 4. 1 IRStitA M MHHM Editura „Dacia" — Cluj. TONA fitOPet 1 MOW M l! lenţOMil şi floare« ADRIANIPMNSCU Anacron Roman. Editura „Eminescu". CREAŢIE ŞI CONTEMPLAŢIE Un volum cu tablete de Tudor Arghezi, cuprinzind ciclurile Ce-ai cu mine vântule ? şi Pe o palmă de ţărînă, a apărut de curind in Biblioteca pentru toţi. Mai mult decit versurile care se închid in sine pentru a se autonomiza, aceste poeme in proză ale lui Tudor Arghezi ne pun fără echivoc în contact cu idealul practic de viaţă al autorului. Asemeni lui Goethe, poetul român este un constructiv care are oroare de răzvrătire. El nu colindă lumea, ci stă în mijlocul curţii, cu grebla inmilă, şi scrutează cerul. Goethe comentarii critice încă îşi mai trăda uneori interesul pentru forţele răului; ele îl stimulau, îi provocau un fel de superbie divină. Arghezi, însă, neavînd gustul gratuităţii, intră în panică la orice sertin de dezordine. Omenirea fiind o virtuală mulţime rebelă, el îşi zăvoreşte porţile curţii şi caută să obţină totul în gospodăria sa proprie, pentru a se eschiva de relaţii. Numai înăuntrul zidurilor domneşte pacea şi certitudinea ; în afară totul e străbătut de conflicte. Disperarea tragică a unui secol care nu a putut să-şi domine istoria nu a pătruns în sufletul încruntat al poetului. El a rămas un pater familial aplecat tăcut peste ogorul său, mîndru de a-şi face singur totul, începând cu hrana cea de toate zilele şi sfîrşind cu arta, religia, legile. El e un inospitalier, un ursuz. Pe străini îi bănuieşte de viclenie şi îi trimite acasă, la rosturile lor. Pe frontispiciul casei sale poetul a gravat principii morale : muncă, dragoste, înţelegere. Dar aceste principii nu s-au născut dintr-un elan arzător, ele au numai scopul de a conserva ritualul domestic. Toate aceste precauţii, tot acest sacrificiu de a renunţa la lume pentru a obţine o mică libertate îngrădită nu izvorăsc însă din narcisism. Poetul are nevoie de linişte pentru a contempla cerul în găleata cu apă. Aici începe marea taină a operei lui Arghezi. Prins de treburi, robotind printre acareturile sale, el pare la prima vedere un patriarhal care a dilatat ritmul vieţii, un gospodar mîndru de înfăptuirile sale, un epicureu care ridică în lumină cupa de vin. In realitate, ochii săi privesc dincolo de mîinile sale. O muzică rece, neauzită de alţii, i se strecoară în suflet. Pentru a avea dreptul la ea, poetul a trebuit să muncească o săptămînă întreagă. La sfirșitul ei, însă, poate să se odihnească. E duminică. Toată opera lui Arghezi ni se dezvăluie plină de această atmosferă sărbătorească. Numai că sărbătoarea lui nu are schimonoselile carnavalului ; ea se încarcă de gravitatea unei adevărate solemnităţi. Demn de dumnezeu, fiindcă l-a reeditat in impunerea ordinii, poetul se poate aşeza pe un scaun, în livadă, pentru a contempla cu ochii închişi acel susur difuz al existenţei nemărginite. O asemenea impresie generală asupra creaţiei argheziene poate fi susţinută prin exemple concrete de formulări manifeste. Mai ales aici, în proza sa, poetul nu s-a sfiit să se explice cu fermitate. Orice hybris provoacă panică in sufletul lui Arghezi. El nu are voluptatea păcatului, el nu e un demoniac, ca Baudelaire, cu care se fac adesea atitea analogii. Un cintar defect, de exemplu, poate fi pentru gospodarul obişnuit cu rînduiala semnul unei posibile dezarticulări a mecanicii generale: „Gol, cîntarul sta povirnit intr-o parte ca şi cum un picior nevăzut călca tirizia din văzduh...“ Ploaia, care ii face pe simbolişti să-şi compenseze captivitatea fizică prin evaziune, nu convine spiritului arghezian. Pentru el inactivitatea duce la prozaism: „Pe ploaie, sufletul încetează de a mai fi zburător, de o fiinţă cu focul, care se aprinde numai la uscăciune. Cu aripile strinse, cu anteriul penelor ridicat, el străbate noroiul, pipernicit şi sărac“. (Nocturnă) Închis in casă din cauza vijeliei, el se simte năpăstuit şi fraternizează cu toate făpturile, fiindcă a redus la condiţia lor: ...Se mai face vreodată ziuă ? Va mai răsări vreodată soarele , peste sălcii ? Va mai încolţi luceafărul de seară ? Muscă, te-am prigonit o viaţă întreagă, unde eşti ? Aş vrea să te văd şi să te iert“ (De toamnă). Arghezi s-ar ruşina să mărturisească asemeni lui Blaga, „fiu al faptei nu sunt“. Lenea romantică e o obrăznicire a spiritului care începe să uite că există restricţii. Şi fără restricţii, gîndirea argheziană nu se poate imagina. Ele sunt punctele de reper ale oricărei construcţii, ele dau certitudinea conştiinciozităţii. De abia după ce munca a luat sfîrşit, urmează sărbătoarea liberei contemplaţii. ..Şi pentru că nu e voie nici să dorm, ca nu cumva să visez frumos, muncesc. Sunt un rob: trebuie să muncesc. Şi muncesc cu toate vitele sufletului meu, înjugate la întuneric. Şi mă izbăvesc.“ Etc. Contemplîndu-şi creaţia, poetul se simte uneori, strivit de rivalitatea cu cerul şi afectează disperarea zădărniciei. Apostrofările sale ascund însă un orgoliu secret. Opera sa ar fi epuizabilă, dacă privirea s-ar opri asupra ei pentru estimări funcţionale. Dar Arghezi nu contemplă ceea ce a creat, ci creaţia Însăşi. Intr-o stare extatică, el confundă astfel meşteşugul cu inspiraţia, efemerul cu absolutul: „Mă supără, un spin de aur încolţit în mine, nevăzut, de cite on mă plec: trebuie să merg înnalt, cu faţa către spinii de argint ai nemărginirii. Inima mi se bate ca o sită care cerne vânt şi lumină" (E adevărat...). Alexandru ŞTEFANESCU e efemeri de Corespondenţa lui Tudor Vianu După paginile vibrante şi grave ale Jurnalului (pe care imi place să-l cred opera lui literară cea mai importantă), cine s-ar mai fi îndoit de darul de evocator şi de portretist, intr-o ordine interioară, al lui Tudor Vianu ? Sunt sigur că nu puţini au fost aceia care au bănuit de pe atunci ce lucruri uimitoare ne-ar putea destăinui corespondenţa. Şi nu doar sub raport biografic , dar ca artă literară. Am citit cu atenţie cartea întocmită de H. Zalis (autor şi al unei prefeţe, exactă în spiritul ei, şi al unor note lămuritoare), care şi-a luat sarcina ingrată de a smulge arhivelor de familie şi de a le face publice cîteva zeci de scrisori. Oricit de sumară ar fi această Corespondenţă (şi este, vai, sumară !), ea reprezintă o operă de o extraordinară, pe alocuri, valoare morală şi literară,şi care ne revelă în Tudor Vianu pe unul din marii noştri epistolieri. Raritatea relativă a genului scrisorii la noi (deplînsă cîndva de G. Călinescu) se compensează prin excelenţa celor citeva manifestări în acest domeniu. O istorie a literaturii epistolare româneşti n-ar fi, din această cauză, de neconceput, cu atit mai mult cu cit ea ar cuprinde, nu o dată, operele capitale ale unor au- tori. Ion Ghica intră cu siguranţă în această categorie ca şi, probabil, M. Kogălniceanu, dacă ne gîndim la scrisorile lui de tinereţe. Dar oare prozele lui Alecsandri nu au, de atitea ori, factură epistolară ? Şi ca să mergem mai departe : Pseudokinoghetikos nu este, într-un fel, o lungă scrisoare, care se foloseşte de toate îngăduinţele genului, spre a combina farmecul impresiei nemijlocite cu strălucirea erudiţiei ? In ce-l priveşte pe Tudor Vianu, era oarecum de aşteptat ca el să regăsească în scrisori o parte din acea libertate constrinsă să se elimine din operele celelalte şi întreg acel ton, deschis, afectuos, aşa de potrivit omului generos, animat de un adineault pentru prietenie, deopotrivă absent din operele propriu-zise. Dar este oare adevărat că scrisorile se sustrag cu totul de la rigorile pe care autorul le inventează și le respectă în studiile sale erudite ? Ar fi să ignorăm, pe de-o parte, tocmai complexitatea scrisorilor, variatele lor resurse de expresie literară, şi pe de alta, faptul că,„dualitatea“ firii lui Tudor Vianu n-a putut să nu lase nici o urmă intr-un domeniu ca acesta. Ce-i drept, măcar în corespondenţa de primă tinereţe, există accente neobişnuite, de oboseală ori de disperare, şi un limbaj mai crud, mai direct, care ne dă iluzia că ne aflăm în faţa unui Tudor Vianu mai „pur“ decât oriunde : „...Şi anii s-au lungit şi s-au adunat şi nu ştiu cînd o să termin şi cînd voi putea conta pe o armonie statornică şi dacă voi mai pulsa să mă bucur vreodată, dacă mai este vreo speranţă să mă curăţ vreodată, dacă nu cumva mi-am încheiat aici viaţa... Aş vrea să spun lucrurile astea tare, să le strig. Sînt singur. Sint nenorocit şi condamnat. Niciodată n-am simţit plăcerea să trăiesc. Am păcătuit mereu prin mohoreală. Aş vrea să pot blestema pe cineva. Tortul este vinovat. Rădăcinile sînt putrede. Mediu ticălos, lipsit de delicateţe morală, din faşe. Mult malt, chinuit“. ■ Insa acest Tudor Vianu dispus să vorbească cu voce tare este la fel de incomplet ca şi celălalt, protocolar, de la maturitate. Ca document sufletesc şi ca literatură, scrisorile sunt expresia unei dualităţi lăuntrice : ele desfăşoară în timp procesul însuşi al formării măştii lui Tudor Vianu. Sincerităţii, uneori patetice, îi ia locul ceremonia şi distanţa. Desigur, e greu de tras concluzii pe atit de disparate exemple şi, mai ales, e greu de afirmat in ce măsură anume împrejurări biografice ori de altă natură sînt, ele, răspunzătoare de tonul mai convenţional pe care-l au scrisorile diin a doua jumătate a vieţii. Dar e de necontestat faptul că „stilul“ pe care Tudor Vianu şi l-a impus în toată activitatea sa a sfîrşit prin a se reflecta şi în corespondenţă. Scrisorile indică limpede cum s-a suprapus un stil exterior, o conduită meditată, peste stilul interior, originar, de viaţă şi de gindire. Şi, totodată, ne ajută să înţelegem mai bine acest stil „exterior“, înţelesul pe care Tudor Vianu l-a dat reprimării subiectivităţii. Două lucruri ne atrag atenţia în psihologia lui Tudor Vianu : interzicerea nevoii fireşti de a vorbi despre sine şi simpatia, tot programatică, faţă de ceilalţi. De aici, discreţia, pudoarea sentimentelor proprii, absenţa patetismului şi polemicii. Dar din ce punct obscur al conştiinţei pornesc ele ? Sînt numai un program lucid sau exprimă o secretă slăbiciune, o neîncredere ? Iată întrebări de neocolit, cînd avem în vedere personalitatea lui Tudor Vianu, şicare preced examenului, ariei literare, fermecătoare şi subtile, a scrisorilor. N. M.