Luceafărul, ianuarie-iunie 1972 (Anul 15, nr. 1-26)

1972-01-01 / nr. 1

1 IANUARIE 1972 V. POEZIA FORMELOR EVANESCENTE) Constanţa Buzea se află, cu volumul de sonete Sala nervi­lor, la cea de a şasea culegere de poezii, conturînd tot mai pregnant un profil poetic de excepţie. Dacă în primele două cărţi, cuprinzînd fiecare piese durabile şi definitorii, autoarea îşi căuta încă vocea în intonări felurite. începînd cu Norii ne aflăm în faţa unei poete ce-şi structurează lirismul, fără a-1 restringe, pe o direcţie principală. Iar această direcţie nu e una aflată pe cale intelectuală, ci rostirea tot mai puternică şi mai neezitantă de sine. Drumul liric al Constanţei Buzea ne pare astăzi cu putinţă de indicat, el o poartă pe autoare spre o poezie a evanescenţei. Din poemele sale transpare un om de o neobişnuită deli­cateţe, rămas la pragul contemplării dureroase a lumii, ale cărei patimi le trăieşte doar cu privirea, cu jindul­­substantiv, ca şi verb­­­a jindul, frecvent la Constanţa Buzea) ; poeta nu se implică în real la modul dominator, energic, rolu­l ei — sin­gurul pe care-l poate trăi — îi îngăduie doar jinduirea, „o necontenită pendulare între elanuri şi reţineri, intre nevoia co­municării şi ameninţarea însingurării (sunt puţine momentele tensiunilor fericite), între iluzie şi real, intre plenitudine şi pustiire“, cum o caracteriza într-o cronică Victor Felea. Poeta e conştientă de proporţiile „reţinerii“ sale, care i se pare absurdă, ea face aluzie la „pupila sclipitoarei sfinte Vi­neri“, impunînd abstinenţă existenţială ca în basmele populare, unde glorioasa zeiţă pagină a frumuseţii şi dragostei plenare s-a transformat într-o ascetică şi vscată bătrînă, ce pedepseşte lăcomia şi lenea, premiind cumpătarea şi hărnicia eroinelor. Un „bici abstract" mută „cu virtute“ imaginile ademenitoare „în valea morţii, clară ca o cupă“, şi astfel „fructul enorm stă interzis în floare“. Reproducem catrenele şi prima terţină a sonetului, semnalînd jocul formelor între închegare şi evanes­cenţă : „Flori mari de vînt ce crengile dezbină Nu mai au har şi muzică nu are Nici luna destrămîndu-se pe mare ; / Gustul meu trist mai mult o înstrăină. Mulţimea lor za­darnic mai ocupă Semnul şi forma turmelor bătute. ’ Un bici abstract le mută cu virtute / In valea morţii, clară ca o cupă Deasupra, nori cu miezul în surpare. / Fructul, enorm stă interzis în floare. Un vid dizolvă orice-mbrăţişare“. Sunt prilejuri cînd poeta dă impresia de reală participare la ceea ce, în restul timpului, constituie pentru ea (fireşte, nu la modul absolut) nişte „umbre pe pînza vremii“. Iată o reverie într-o altă identitate, ce poate fi şi potenţarea hiperbolică a unor trăsături sufleteşti proprii : „Sunt zborul mut al unei pă­sări oarbe. O buhă ori un liliac. Enorme / Sunt celelalte sim­ţuri fără vorbe Luna le fascinează şi Ie soarbe. // Un cap de şarpe înţelept inventă / Sufletul meu asupra nopţii lumii. / Nu-mi este jale, deznădejde nu mi-i / Şoareci de spirt um­­breşte-aripa-mi lentă. // De groaza lor şi mie mi se face / O groază, rece însă, triumfală. / Ei sunt microbii veşnici, eu sunt boală, / Sunt clipa ucigaşă care face / Pe cînd se mişcă în­tr-o rază goală / Care inspiră somn şi varsă pace“. O ieşire firească din starea de abstragere visătoare, e favorizată de prezenţa dătătoare de curaj şi abandon a vitalităţii iubitului. *) Alături de el, împrumutînd de la el decizie (ca şi cum ar fi egali în înfruntarea lumii, cînd — de fapt — doar bărbatul îşi asumă riscul integral), poeta trăieşte un magnific elan autum­nal, în care plinătatea însăşi a simţirii cată spre depăşirea „clipei muritoare“. E unul dintre sonetele cele mai puternice din întregul volum : „Această toamnă ne amină dulce / Către averea alteia, curîndă. / Acest păcat este mai mult o pîndă. / O vină care o să ne divulge. // Dar pină cînd ne vom simţi în stare / De tot nimicul şi de tot sublimul / Din care ni se întru­pează chinul, / Să ne prefacem că nici nu ne doare. Şi în ano­timpul crengii policandre, / Să fim doi cîini enormi de vină­­toare, / însinguraţi şi ai pădurii tandre. // Crezuţi nebuni ca vorbele casandre. / Să nu ne întîlnim din intimplare, / Să fim mai sus de firea muritoare !“ cronica literară (Nu ni se pare fericită formularea : „vorbele casandre“, alt­minteri inteligibilă ; pe acest drum am putea ajunge la : „me­ditaţiile hamlete“ sau „investigaţiile lipane“, de la Vittoria Lipan 1; pentru că tot am deschis această paranteză, vom re­marca o altă formulă cu puţine şanse de acceptare : „pătrarul anotimpianul“ ; la pagina 75, un fluture negru vine în firea „cu sfine şi amestecată“ a cuiva, „dar pentru ce vuise el ale­gru ?“, aceste două exprimări ne nemulţumesc : prima, „cu sfine şi amestecată“, e pretenţioasă, a doua: „vuise... alegru“ ne pare neglijentă ; la pagina 97, o dificilă serie de abstracţiuni, a căror pondere dezechilibrează versurile : „face-mprejur utilul vid de scrupul, jucînd etern ridicolul, sublimul“; bizară e comparaţia : „salcîmi săraţi ca setea unei spine“ ; în alt loc poeta spune : „doar două mii de ani sint încăperea / De or­dine a păcii şi armadei“ — armada însemnînd flotă şi servind, aici, foarte aproximativ, ca termen de opoziţie pentru „pace"). Un cîntec al unei maternităţi sfâşietoare, ce depăşeşte in­stinctul, tinzînd să cuprindă sensurile mari ale existenţei, ne pare sonetul de la paginile 59—60. Găsim aici cel de al treilea traseu de implicare în real (după visarea într-o identitate străină, nedefinită şi cîntecul de dragoste încrezătoare), cel al dăruirii vieţii „Adio, fiica mea necunoscută. / Grădinile spi­talelor, imense, / Clădesc în umbră calme recompense / Celor ce speră stînd pe cîte-o ‘ plută. // Şi pentru înecaţi, cum lor te-asemeni / Cum vei rămine / trist indiferentă, / Grădinile spitalelor inventă / Oglinzi din care vor să iasă oameni. // Cri­ma avu un gust, dar nu de moarte, / Mi-aş da, să fii, această frunte-aproape, / în care somnul nu închide pleoape.­­/ Ci nu­mai o trăire de departe. / Aştept să te visez. Eu rabd să capăt / Un semn­ al vieţii căreia-i pun capăt“. Rareori în lirica româ­nească simţirea feminină a atins o asemenea înălţime a rostirii, sau, poate, niciodată, până la această mare poetă care este Con­stanţa Buzea ! Impresionează extraordinar în această carte (şi nu ne îngă­duim să afirmăm că ea este cea mai bună din cele semnate de autoare ; cum am spus-o în citeva rînduri, încercăm să-i în­ţelegem pe poeţi nu de la volum la volum, ci în cuprinsul des­tinului literar­ stăpînirea aproape „bărbătească“ a mijloacelor artistice. Versul e înalt, grav, neezitant, adesea lapidar: „Mor­mintele urcate pe coline / Nu par a se-nmulţi. Părerea minte“ ! Pentru Constanţa Buzea „dorul e mai lung decît o moarte“ şi în această tînjire nesfîrşită ea vede, zguduitor, cum lumea contemplată o absoarbe, şi-o apropie prin chiar actul contem­plării : „Un zid de ochi disting pină departe. / E fără saţ, săl­batic de frumoasă / Priveliştea ce vine către casă“. în fuga grozavă a timpului, cu succesiuni de generaţii atît de grăbite, lumea e un joc de evanescenţe întrevăzute, prin „sarea lacrimei“ : „în sarea lacrimei apune luna, / Acolo sus, în nordul, jos în sudul, Unde pe mări fantomele, trecutul / Şi te va pierde pentru totdeauna“. Şi atunci, cînd fiinţa umană e atît de trecătoare şi vulnerabilă (deci, poate fi anulată chiar mai înaintea firescului, prea apropiatului termen), ce ne ră­­mîne de făcut ? Răspunsul poetei pare a încuraja asumarea existenţei, încredinţarea către un sens, conştiinţa că omul este „trăindul“ în univers, indiferent de semnele acestuia, „rai“ şi „iad“ : „Cînd nu contăm in vremea care trece, / Cînd zeci de ani sunt şterşi de pe retină / De glontele mărunt, de limuzină, / Cînd apele-s făcute să înece, // De ce să nu desfid surîsul, plînsul. Ca pe-ale clipei stranii accesorii, De ce să nu mă-n­­credinţez sub norii / Oricărui sens ce m-ar sorbi intr-insul ? // Că pot că nu vreau, că se-mpotriveşte / în mine geniul unui om iubindu-ți / Fac dulci baloane gurile de peşte. // Ce este mai neiertător ca jindul, / Şi cu­ durări de ne tot aminteşte / Că intre rai şi iad sintem­ trăindul.“ Semnul de întrebare flutură şi în dreptul actului poetic, poeta interogîndu-se cu melancolie asupra rosturilor poeziei : „Sîngele cui, pierduţi, ne osîndeşte / A fi prin cimitire de poeme ?“ Un răspuns ar putea fi acceptarea inutilităţii vorbei, deprinderea, fie şi prin autoimpunere, a tăcerii : „Nu vii să-n­­veţi în ora cea mai pură / Tăcerea ca supremă-nţelepciune. / Vorbele mor cum praful se depune. / Taci, îngere, taci, lebăda mea, gură!“ Şi totuşi, scrisul poetic se justifică existenţial; la anii extremi ai bătrîneţii, întrevăzuţi cu blîndă resemnare, din toate faptele vieţii, cu artă dar şi fără, se va alege o „cenuşă căldă“, călătorind pe aripi tainice de lumină prin lume. Cenuşă in care, alături de trăirile omeneşti universale, vom putea pre­supune şi resturile „nervilor rupţi“, amintirea poeziei. Sone­tul pe care îl reproducem, în încheiere, e o nobilă şi impre­sionantă artă poetică: „Cînd dintre toamne da-m-or la o parte, în anotimpul de cucernicie. / Ascetizînd în alb ca o stafie, / Cu ochi de somn aş reciti o carte. 1! Nici nu mai simt cit sin­tem de departe. Trăiesc in pace asonanta, rima. / A fi a doua, a rămine prima. Ridicolul meu frig amină moarte. // Atît mai ştie sufletul, umilul . / Cu artă-n gesturi, dar şi fără artă, / Nervilor rupţi Ie recunoaşte stilul. II Din tot răm­ine doar ce­nușă caldă, / Pe care lebezi tainice o poartă, / Dintr-o lumină-a lumii în cealaltă“. Ilie CONSTANTIN *) Constanța Buzea , Sala nervilor — sonete, Românesacă", 1971, editura „Cartea confidenţele unui maniac ! Ce e monumental? Nu puţini cred că civilizaţia în­seamnă anti-natură, dar asta e o grosolană eroare plină de cele mai funeste consecinţe. Civilizaţia nu este şi nu poate fi altceva decit anti­­barbarie, foarte des barbaria se ma­nifestă şi ca anti-natură. Barbaria e pustiitoare: în egală mă­sură e tăietoare de pomi şi dărîmă­­toare de monumente. Dispariţia cai­lor, pîngărirea apelor, împuţinarea florilor sînt efectele unei mentalităţi nu mai puţin barbare decit cea care îndeamnă la arderea şi osîndirea căr­ţilor. Barbaria e pustiitoare din vacuitate sufletească. Credeau unii romantici în bogăţia sufletului barbar: crezuseră nişte rafinaţi în utopia lui bon sau­­vage. Un mare poet al nostru scrisese cîndva: „într-adevăr nu ne-ar strica puţină barbarie!" Exclamaţia aceasta venea dintr-un fel de năduf, nu lip­sit desigur de anumită îndreptăţire, dar nu trebuie luată à la lettre. Bar­baria e în primul rînd vacuitate sufle­tească şi lipsă de imaginaţie; are o pornire instinctivă împotriva creaţiei, are un fel de simţ obscur al valorilor şi de cîte ori poate se năpusteşte a­­supra lor. Violenţa barbariei nu vine din presiunea irezistibilă a unei bo­găţii interioare, intolerantă din ne­voia de a-şi afirma valorile proprii, cum a fost Islamul (deşi ar fi aici de făcut nişte nuanţe). Barbaria e pur şi simplu setea de a-şi impune pro­priul pustiu interior; este oroarea faţă de suflet. Trebuie negreşit înlă­turată confuzia care se face între barbar şi primitiv. Primitivitatea în­seamnă primordialitate şi este, cum ştim toţi, de o mare bogăţie sufle­tească, dar una indistinctă; primitivi­tatea presupune o metafizică şi o cultură, — asta se ştie azi foarte bine, r. Intr-un anumit sens şi în anumite, o cazuri nu e ilegitim a se vorbi ciejar , de civilizaţie primitivă, cu un caract?;)'­ter foarte rafinat şi complex, dar srenatoriu în faţa devenirii istorice. Există civilizaţii primitive de tip ur­ban, după cum există o civilizaţie ru­rală. (De pildă, Moromeţii lui Marin Preda sínt plasaţi într-un cadă® cu o structură în fond citadină. Pttf«.. radoxul nu e decît aparent: există in acest roman un „portic", o stea, care­­ e fierăria lui locan; toate relaţiile sínt în această carte de tipul cel rbai, civic. (Dar de fapt, dacă această carte înfăţişează o structură citadină în cadrul rural, caracterul ei nu e­ unul primitiv, fiind angrenat într-o dia­­lectică a istoriei: satul lui Marin Preda e altceva decit satul lui Blagoj, chiar dacă aparent e mai sărac me­­tafiziceşte; de fapt e plin de filozo­fie, dar de una a conştiinţei indivi- ,­ duale, diferenţiată.­ Punctul de vede­re pe care încerc să-l precizez acum, cel ,de antiteză la barbarie, nu cu­prinde mai puţin cadrul rural decît pe cel urban. Civilizaţia nu e în nici un caz anti-natură, dar e o luare în po­sesie a naturii şi, bineînţeles, înseam­nă şi „transformarea“ (dar în niciun caz mutilarea) ei. Testimoniul cel mai sigur al civi­lizaţiei e prezenţa monumentelor. No­ţiunea de monument a făcut obiectul multor speculaţii, fără să i se deter­mine caracterul esenţial. în genere se consideră că marile dimensiuni sunt definitorii pentru monumentalitate; asta nu e totdeauna adevărat. Unii istorici de artă au vorbit cu îndreptă­ţire de monumentalitatea unei minia­turi, de pildă, sau a unui desen; bi­serica ctitorită de Ştefan cel Mare la Pătrăuţi este, ca dimensiuni, ex­trem de redusă, dar de un caracter monumental indiscutabil. Pe de altă parte, multe clădiri sau statui de o mărime strivitoare nu sînt altceva de­cît hipertrofiate, lăbărţate mărunţişu­­ri. Interogînd lexicoanele aflăm îndată că termenul „monument" vine de la verbul latinesc morte , care înseamnă a atrage atenţia, o avertiza (pe nem­ţeşte Denkmal, de la denken = a gîndi şi Mal = semn, deci semn pentru gîndire). Aşadar monumentul înseamnă un avertisment, o invitaţie la reflexiune, la reculegere, deci o oprire, o epohe. Intr-un sens, monumentul contrazice natura: el se instalează în peisaj printr-un act de autoritate, suspendînd devenirea şi impunîndu-şi amprenta în spaţiu. (Toate satele au monu­mente: troiţe, bise­rici, cimitire). Mo­numentul îşi arogă spaţiul pe o anu­mită rază de întindere; el generează o arie monumentală, în care totul, spa­ţiu şi obiecte, îi îndură dominaţia. De aceea mai multe monumente nu pot coexista prea apropiat, ariile lor mo­numentale interferîndu-se se neutrali­zează mutual. Cei şapte cetăţeni din Calais ai lui Rodin nefiind un monument unitar, ci un grup de mo­numente, suferă de acest efect. Monumentul suspendînd devenirea nu poate fi afectat de nimic tranzi­toriu: plastica monumentală nu admi­te nici pitoresc, nici psihologie. Un portret monumental, de pildă al lui Federigo Montefeltro de Pier de la Francesca, exprimă un suflet al ima­ginii, nu sufletul modelului. Autopor­tretul lui Rembrandt nu e monu­mental, nici pictura impresionistă. Opere de cea mai mare valoare pot să nu fie monumentale în vreme ce altele, de o calitate cumva inferioară, pot să aibă această însuşire. Monumentul efectuînd o suspensie a temporalităţii are o ambiţie de pe­renitate. A construi pentru milenii (sau a planta pentru generaţiile vii­toare) e un act prin excelenţă civili­zator. Ideea de a construi nedurabil, doar pentru o generaţie sau mai pu­ţin şi de a presupune că alte nevoi şi alte invenţii tehnice vor determina clădirile viitorului este o abdicare, cu un abia disimulat caracter de bar­barie. Am asistat în toamna aceasta la prelegerile unor arhitecţi asupra ten­dinţelor actuale ale arhitecturii. Două din acestea m-au tulburat. Case elastice şi amovibile şi biblioteci fără cărţi. Ce înseamnă aceasta dacă nu nomadism şi analfabetism? Al. PALEOLOGU '■'-xnO sS­Oedip şi sfinxul Desene de MARIN TARANGUL Antologia aberaţiilor critice Problema fixării valorilor este recu­noscută de toţi ca o operaţie com­plexă, în tot cazul dificilă şi, de multe ori, cu răsturnări şi întorsături senza­ţionale. Operele literare nu sunt jude­cate de la început o dată pentru tot­deauna. Există o întreagă dialectică a receptării lor, care chiar cînd nu trece prin etape perfecte contradicto­rii se desfăşoară, oricum, un timp. Toată lumea admite că multe scrieri de valoare au trebuit să înfrunte vrăjmăşia unui■ anume mediu pină să se impună. Chiar acest termen de „impunere“, întrebuinţat şi atunci cînd opera e receptată instantaneu, ne duce cu gîndul la faptul că este firesc să existe în jurul unei opere noi o dezbatere cu felurite argumente şi cu tot atîtea puncte de vedere. E desigur regretabil că judecata critică nu posedă decît rar acea forţă a evidenţei şi acea universalitate pe­ care o are judecata logică. Ce bine ar fi să ne putem, exprima în critică prin formule definitive de care să fim tot atît de siguri ca de una de felul : „doi şi doi fac patru“ sau „Versailles e mai mare decit Fontainebleau“. Tot regretînd absenţa unei ştiinţe care şi atunci cină există ne scapă din mină, să ne mulţumim deci cu sfînta plă­cere a discuţiei. Căci, o data cu trecerea timpului, se pierde din vedere că in bună parte ceea ce numim critică literară e o formă a disputei, este triumful unei afirmaţii făcute împotriva alteia. Cum o putem preciza, însă, pe prima dacă nu o cunoaştem şi pe aceea care i-a stat împotrivă ? Cine citeşte de pildă Menţiunile critice ale lui Perpessicius are impresia că face o plimbare cu o ambarcaţiune de promenadă, bine asi­gurată, pe nişte ape care clipocesc alene şi care-l duc spre adevăr exas­perant de încet şi de sigur. Fără vîr­­tejuri, fără obstacole, fără cataracte. Dar dacă am plasa acţiunea lui Per­pessicius in epocă, comparînd-o cu textele de care era plină presa lite­rară (chiar cronicile literare !) am ve­dea că ea poate fi considerată de-a­­ dreptul revoluţionară. Perpessicius era unul dintre puţinii oameni în stare să înţeleagă şi inovaţiile poetice de ultimă oră şi farmecul desuet al memorialului de călătorie a lui Di­m­en Golescu. Era în stare să se în­groape în feeria şi hăţişurile manu­scriselor lui Eminescu şi în acelaşi timp să guste originalitatea stranie a Crailor de Curtea Veche. Critica literară îşi realizează pa­­re-se cîştigurile îngropînd sub dărâ­mături şi pe învinşi şi pe victorioşi. Tot ceea ce e „valabil“ in critica lui Perpessicius este recunoscut azi a fi clar şi evident — şi, din el, rămine figura unui cărturar blind şi erudit despre care nu prea înţelegi de ce şi-a pierdut atîta vreme scriind despre atîtea cărţi. Or, în realitate, avem a face ca una din cele mai eminente con­ştiinţe estetice ale epocii. In critica literară pare a se confir­ma aparentul paradox pus în circula­ţie de Camil Petrescu, după care critica se condamnă singură la dispa­riţie în măsura în care izbuteşte să spună adevărul despre o operă dată, întocmai cum la unele insecte mascu­lii mor în însuşi actul zămislirii. De aceea, ne ispiteşte gîndul să alcătuim o antologie a aberaţiilor critice, cu­­prinzînd nişte texte despre care isto­ria literară pomeneşte, dar pe care nu le mai citeşte nimeni. Nu vrem să în­ţelegem prin aceasta o colecţie de inepţii, ci numai acele pagini in care chiar dacă eroarea se lăfăie în toată splendoarea se găseşte un argument sau se dezvoltă un punct de vedere interesant. Studiul despre Eminescu al misteriosului Grama sau paginile lui Petre Grădișteanu intră în prima categorie, aceea a întunericului total. Dar ar merita să fie dezgropate stu­diile antieminesciene ale lui Anghel Demetriescu, paginile lui Pompiliu Eliade despre Caragiale sau chiar lungul pamflet împotriva autorului Scrisorii pierdute semnat de N. Davi­­descu şi intitulat Caragiale, cel din urmă ocupant fanariot sau inaderenţa lui la spiritul românesc. Printre ciudăţeniile felului de a re­cepta noutatea e deopotrivă posibili­tatea ca un critic să se exprime admi­rativ despre o operă pe care in esenţă nu o înţelege şi ca altul să-i intuiască esenţa dar să ia acest lucru drept un defect. Oricum, aceste voal­ditate ale criticii ar fi necesar să fie readuse măcar pentru o clipă în actualitate. Căci o critică obtuză poate reprezenta un punct de vedere tradiţional şi,­­ atunci, noutatea unei opere poate fi determinată prin simplul dublet nega­tiv al actului acelei critice. Ea are atunci cel puţin o importantă valoare „documentară“. Ne gindim la obiec­ţiile care s-au adus operelor lui Wag­ner de critici cu gustul format la tra­diţia operei italiene, sau la respinge­rea romanului lui Proust de către cei stăpiniţi de concepţia romanului nara­tiv aşa cum il constituise tradiţia sfir­­şitului de secol al XlX-lea. In sfîrşit, n-ar trebui uitate obiecţiile care s-au adus romanelor lui Rebreanu pentru „naturalismul“ lor sau, dimpotrivă, lui Sadoveanu pentru „lirismul“ scri­erilor sale, incompatibil cu acţiunea, în forma ei proprie, de desfăşurare. O asemenea antologie ar însemna o mare sursă de surprize şi, pentru edificarea generaţiei mai tinere, ar trebui ca din ea să nu lipsească Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei şi Poetul culorilor sumbre. S-ar vedea ce mari progrese a făcut în ultima vreme critica şi mai ales s-ar atrage în felul acesta atenţia asu­pra extremei gravităţi a actului cri­tic. In tot cazul, denunţarea erorilor celor care au greşit nu numai că ar ridica meritele acelor care au ştiut să spună adevărul, dar ar face ca acţiu­nea lor să ne apară mult mai vie. Chiar atunci cînd s-a exprimat pro­priu şi in­coincidenţă cu adevărul, critica adevărată n-a fost un simplu enunţ debitat facil şi lapidar. O isto­rie mai amănunţită a criticii ne-ar arăta cit de greu s-a ajuns la­ acele constatări care azi ni se par evidente şi prin cite etape de nesiguranţă, con­traziceri sau chiar opacitate a trecut actul critic — căruia de-abia atunci i-am pidea conferi titlul puţin cam pretenţios dar îndestul de uzat, deşi foarte caracteristic, de „aventură a spiritului“. Alexandru GEORGE MIHAIL ŞERBAN : „SANDA“. „ Romanul Sanda“ (ed. Eminescu), apărut de curînd în­tr-o ediţie revăzută, are toate defectele ini­ţiale : stil afectat, melodramacism, diluţie, meditaţie semidoctă. Pe parcursul celor 230 de pagini, autorul povesteşte, la persoana intîi, indeciziile unui oarecare Kiki care, pină a se căsători cu voluntara Fiii, trăieşte o copleşitoare pasiune pentru eterica Sanda. Fiorii erotici sunt interpretaţi prin fraze tea­trale („Păsărelele cîntau imnuri pentru tine­reţea noastră, pentru dragostea noastră...“) sau prin gesturi teatrale („M-am lăsat uşor lingă bancă, în genunchi, şi am întins mina să-i iau mina intr-a mea“.). Uneori, cind sentimentele transcend limbajul comun, au­­­­torul recurge la versuri („Flori albastre de cicoare / Să-ţi anin un păr bălai / Mină-n mină pe cărare / Gura-ţi s-o sărut să-mi dai".). Personajele romanului reproduc caricatu­ral lumea impusă de proza dinaintea războ­iului. Kiki este un prezumtiv artist, sufocat de mentalitatea burgheză, iar Fifi şi Sanda reprezintă ipostazele feminine care l-au ob­sedat, de pildă, pe Camil Petrescu. M. Şer­­ban nu are insă vocaţia de a da realitate conflictului teoretic. Cartea sa discută, nu este însuşi conflictul. Pasaje interminabile se consumă pentru a indica, prin superlative, frumuseţea unei fiinţe, intensitatea unui sentiment, importanţa unei idei, dar fiinţa, sentimentul şi ideea lipsesc. Autorul dă im­presia că se entuziasmează şi exclamă în faţa unui spectacol pe care nimeni nu-l vede. CORNELIU OMESCU : „AVENTURILE UNUI CASCADOR“. — Meseria de cascador este in sine dramatică deoarece implică ideea de sacrificiu absorbit în aparenţa de joc a artei. Cu toate acestea, a descrie meseria în toate amănuntele nu înseamnă a-i intui dra­matismul. Romanul lui C. Omescu (publicat la Cartea Românească) conţine, din păcate, o asemenea enumerare nesemnificativă. Eroul romanului, Muki, este obligat să înca­seze pumni, să se proiecteze prin peretele unei construcţii de placaj, să escaladeze un versant abrupt, să atirne, cu capul in jos, de capătul unei fringhii, să intre intr-o casă in­cendiată, să sară din tren, să cadă într-un riu îngheţat şi aşa mai departe, dar nu este obligat nici o clipă să traducă un sens al existenţei. Viaţa sentimentală a personajului, aruncat din braţele unei femei în braţele alteia, reproduce, la rindul ei, mişcările dezarticulate ale unei marionete, iar autorul nu insistă nici măcar asupra acestei pasivi­tăţi care putea fi valorificată literar. Abia in final, se subliniază nefericirea celui care tră­ieşte pentru glorie (Mulți, între timp, ajunge star), insă prin citeva consideraţii lipsite de originalitate. Romanul nu poate fi citit nici pentru pura invenţie epică fiindcă aproape totul a fost decupat din obişnuitele filme de aventuri. Plasarea acţiunii într-o “fW definită ţară occi­dentală, cu un mod de viaţă schiţat conven­ţional, nu este altceva decît dizolvarea su­perficialităţii într-o şi mai mare superficia­litate. CONSTANTIN NISIPEANU : „PASTORUL DE UMBRE“. — Versurile publicate de C. Nisipeanu la Cartea , Românească sint scrise cu un tremur dentitor al mîinii, cu plă­cerea de a întîrzia asupra­ unor amintiri va­poroase. Fiecare detaliu... trezeşte nesfirşite reverberaţii care se sting blind, ca un cîntec de leagăn. Scufundat în­ Copilăreasca sa în­deletnicire, autorul uită că trăieşte într-o lume precipitată şi pierde­ ceasuri în şir pen­­tru a găsi locul unei figuri de stil şi pentru a o contempla apoi cu vădită încîntare. Prea aproape de textul său, C­hîîisipeamui confundă uneori poezia cu proza, astfel că efluviile lirice sunt întrerupte de pasaje con­­statative : „Am rupt un trandafir de lingă fereastră / şi fără să observi ţi l-am pus pe frunte. / Tu, în clipa aceea, erai nespus de palidă...“ etc. în mare, insă, volumul Păsto­rul de umbre reuşeşte să acrediteze o stare de spirit, deoarece poemele valoroase absorb prozaismul celor din jur. Unul dintre aceste poeme, intitulat Cînd îi crapă frunzele, oferă imaginea de vis a unei păduri migratoare : „Acum, parcă văd în faţa ochilor, aşa, deo­dată, / acoperind ripele pleşuvelor dealuri, / o leneşă turmă de copaci migratori / tîrîn­­du-se spre rîul din care, înspăimântaţi, / pină şi bolovanii se rostogolesc [ la vale“. „Un altul — Să fie un joc? — coinţine o in­tuiţie­ tragică exprimată cu inocenţă“ . „De ce oamenii după un timp / au gusturi atit de bizare / incit le place să fie aşezaţi / între flori...“. In fine, pentru capacitatea de a transfigura naiv şi feeric, poate fi citată o strofă şi din poemul O noapte de porm­ă : „Pe lună omul şi-a lăsat numai urmele / paşilor imprimate in pulberea de argint / şi de atunci din clipa aceea, / in fiecare noapte cind luna îşi lipeşte / obrazul de fereastra mea parcă aud cum / cineva tropăie prin pulberea ei de argint“. Alex. ŞTEFÃNESCU ~­N­V cenaclu 28 decembrie 1971 Sîmbătă, 28 decembrie, a avut loc în localul Casei Scriitorilor un Recital de poezie contemporană românească, ce­naclul revistei Luceafărul încheindu-și astfel scurta sa stagiune din acest an. Radu Boureanu a deschis festivalul liric, recitind două din poemele sale, Reucisa Euridice şi Aladin. Au citit din poemele lor mai tinerii Vasile Andronache, Dinu Flămind, Do­rin Tudoran (Cu gheaţa lumii pururi), Petre Dan Lazăr, Daniel Turcea şi Radu Anton Roman. Grigore Arbore, care in prima parte a serii şi-a declamat poe­mele Absenţă şi Discurs, l-a reprezentat şi pe Florin Mugur, prea emoţionat ca să-şi poată citi singur versurile. De un deosebit succes s-a bucurat Petre Stoica (Poeziile sale din „Caseta cu şerpi“) pe care Adrian Păunescu a ţinut să-l sublinieze, invitindu-l să mai citească. Au fost m­ult aplaudate poetele Nina Cassian şi Ana Blandiana. Seara s-a încheiat cu recitalul lui Adrian Păunes­cu din cel mai nou volum al său, Istoria unei secunde.S-a remarcat pre­zenţa in sală a regizorului Lucian Pin­­tilie. S-a mai remarcat, cu melancolie, absenţa lui Ilie Constantin. Cenaclul s-a încheiat cu­ originala urare : La mulţi ani ! Octavian STOICA In şedinţa din 4 ianuarie 1972 a Ce­naclului Revitei Luceafărul vor citi Dorin Tudoran (poezii) şi Eugen Sece­­leanu (proză). *­ ­ proverbe Fiecare pai îşi are umbra lui Domnul Paremie in seara de colindeţe işi aştepta colindătorii sau urătorii, cum vrem : Parimia preparase covrigii căre atîrnaţi şi legaţi pe sfoară sunau uscat şi arătau frumos, întunericul începuse să se lipească de ferestre şi Paremie da semne de nerăbdare dacă nu de supărare. El stătea cu spatele proptit de sobă ca să nu i se mai întimple ca altădată, să intre in zisa că se încălzeşte la faţă şi la spate îngheaţă. Acum, se înţelege, Paremie aştepta să-i bată la uşă sau să-i evite din curte, sub geamuri, proverbele, adică cei cu încadrare precisă și definitivă acolo. Primul care deschise ușa trăgîndu-și sufle­tul fu obositul călător căruia ii şedea bine cu drumul. El ii întinse o listă de poteci, ba chiar de magistrale bătute. Era Ceva, era chiar destul de bine şi Paremie rămase mul­țumit. li dădu un covrig şi un pahar cu vin pe care neistovitul oaspete le consumă, ca să-şi respecte blestemul, plimbindu-se prin odaie. ■ Pe urmă sosi finul şi fina, sfioşi şi pentru că Paremie hotărise că sunt proşti de te um­plu de purici, au fost aşezaţi într-un colţ de­zinfectat cu D.D.T. dinainte. Apoi Achim şi Iftimia, cumetri şi vecini care-şi săpau pe sub umbra mărului bătrin şi a gardului, gropi unul altuia şi nu se gindeau — nici dacă s-ar fi gîndit sau dacă s-ar fi gindit bine să cadă singuri în ele. Aici in casă neavind cum săpa, îşi trăgeau unul altuia scaunul de sub ei atunci cind se săl­tau să mai ia un covrig sau să bea un pahar de vin. Iar privirile mustrătoare ale lui Pare­mie, rămineau atirnate in aer, zadarnice. Mai sosiră leneşul Pop Zăbavă, leneş peste şapte sute şi Mitică, scumpul. Pop Zăbavă sosi iar cu un iepure in braţe, pentru că sărise din nou gardul în alt proverb ; el uita mereu că este leneşul care mai mult aleargă şi că nu e cel care aleargă după doi iepuri şi nu că trebuie să prindă nici unul. De asta şi prindea, — din greşeală adică Mitică scumpul aduse şi el o traistă cu tăriţe şi una cu mălai, pe care le aşeză jos. „Prind bine, nu se împotrivi Paremie, nici la iepurile adus din greşeală de încălcare a proverbului, nici la trăişte, prind bine de ce su...“ Mai sosiră leneşul Pop Zăbavă, leneş peste Pîrvu, care hotăriseră că sunt aşa fiindcă nu-şi făcuseră căruţa iarna şi sania invers.. Nu erau desfăcuţi bine de băutură, veniseră chiar cu sania, şedeau şi aproape — şi ori­cum era vreme rece, de iarnă, ger­de-ţi bărbierea obrajii şi se aşezară tăcuţi unde li s-a spus să se aşeze. Au răsturnat citeva pahare şi pe urmă au început să se certe. — Că voi nu vă ţineţi de zisă şi vă săpaţi gropi şi nu­­cădeţi singuri in ele. Cad alţii. — Că zicerea voastră nu e bine făcută, ce e aia cu subiectul in cazul dativ ? cîrleau cazul călătorului, cu invidie pentru ci pro­verbul lui intrase şi in manuale şcolare. ■— Aia nu e învăţătură comprimată! îl miritău pe Gavrilă cel care se încurcase cu oul și n-a ajuns să fure boul. Dar acesta nu sosise aici fiind, precis, ocupat cu alteie. Paremie ii asculta cu înțelegere părimească, intinzindu-le din vreme în vreme cite un covrig. — Fiecare pai își are umbra lui ! aruncă el ca deobicei, anapoda, și-i lăsa pe ceilalți buimaci, că dacă vor să priceapă, să priceapă dacă nu „călătorul“ le arăta drumul. Şi pentru că tocmai atunci veni un colindă­tor adevărat care explica sub tocul ferestre: cum că „Frunză verde lăntu­ţă / Noi suntem­ copii de ţiţă / Şi-am pornit Să colindăm / pe la case să urăm“ /, iar Paremie l-a primit in casă cu toate­ împotrivirile celorlalţi că­­asta nu e proverb, e urare, reţin sfirşitul cu „la mulţi ani“ şi pentru mine şi pentru cei care zăbovesc cu ochii pe aici. Nicolae VELEA

Next