Luceafărul, ianuarie-iunie 1973 (Anul 16, nr. 1-26)
1973-01-06 / nr. 1
6 IANUARIE 1973 li revista revistelor 2000 Ce aşteptăm de la o revistă scrisă de elevi ! Aşteptăm să aflăm cu ajutorul ei despre felul cum trăiesc elevii acestui timp, cum gindesc, ce speră ei de la viitor, in general să , cunoaştem tinăra generaţie şi să ne împrietenim, cu ea. Din paginile revistei 2000 a Liceului nr. 12 cu limba de predare germană din București, nu am aflat numai ceea ce doream să aflăm despre tinerii care o scriu, dar în plus am aflat o bucurie nouă, ne-am contaminat de o vitalitate extraordinară pe care ne-au dat-o rindurile scrise de acești elevi. Sub îndrumarea profesorului Saftu, pe care nu-l putem uita, cum nu putem uita nici concursurile „Cine ştie ciştigă“ al căror animator a fost, elevii acestei şcoli scriu o revistă bună care reuşeşte să exprime un punct de vedere, o revistă in care se remarcă de pe acum talente autentice , articole interesante de critică literară, traduceri, eseuri, reportaje, articole de ştiinţă (matematică, fizică, chimie) ocupind un loc important printre preocupările acestor tineri, poezii de o neobişnuită prospeţime, proză şi humor de bună calitate. In plus o grafică adecvată,a sentimentele şi ideile exprimate, un mare simţ al timpului nostru, o revistă modernă a celor care vor forma generaţia anului 2000. Remarcăm cu bucurie poeziile scrise de Grete Tartler (Cămaşa străvezie), Mihaela Davidescu (Se caută un loc pentru o amintire), Dan Burloiu (Iertare) , proza Savianei Opriţescu (Convalescenţă) şi a lui Vlad Papu (Fantasme). Credem că aceşti tineri (şi nu numai aceştia) au de pe acum un simţ adevărat al literaturii, pasiunea lor pentru literatură e vie şi sinceritatea lor e convingătoare. Revista 2000 deci, e o revistă care se bucură, care atrage atenţia, care dă ginduri. Urăm acestor tineri creatori să devină ceea ce îşi doresc, profesorilor lor care îi indrumează şi a căror prezenţă in revistă este extrem de discretă, să crească în elevi mai departe aceeaşi dragoste pentru cultură şi ştiinţă. Noi am aflat multe despre tinăra generaţie citind Revista 2000, putem spune : vine în urma noastră o generaţie puternică. Red. DRAGOŞ VRÂNCEANU: Migdalul înflorit a doua oară Intre inuia plachetă de versuri publicată de Dragoş Vrânceanu în 1934 — Cloşca cu puii de aur, aureolată şi de unul din premiile literare, cel al scriitorilor tineri — şi volumul al doilea, Columne, se întinde spaţiului dramatic a trei decenii de tăcere editorială. Recitind poemele din cartea debutului alături de cele tipărite in ultimii ani, reţinem unitatea şi continuitatea acestei lirici ; golul este depăşit de poezie ca un simplu accident biografic, nesemnificativ. Această capacitate de a se continua şi împlini, deasupra tăcerii, impresionează. Mai mult, producţia poetică din ultima perioadă ne pare superioară versurilor din tinereţe, aşa cum nu li se întimplă altor autori din aceeaşi promoţie. Migdalul înflorit a doua oară este, credem, cea mai bună carte a poetului Dragoş Vrânceanu şi unul dintre volumele ce pot fi reţinute din recolta lui 1972. Intre ceilalţi poeţi români de azi autorul despre care vorbim ne pare o prezenţă dintre cele interesante şi s-ar putea reproşa criticii o relativă „vinovăţie“ faţă de creaţia sa. Sedusă de rostiri mai patetice (şi de multe ori patetismul se dovedeşte simplă vociferare, din păcate) o parte a judecătorilor noştri literari se arată excesiv de circumspectă faţă de personalităţile cu o exprimare mai puţin preocupată de asurzirea receptorului. Iar atunci când poetul este dublat de un cărturar — cum e cazul distinsului italienist Dragoş Vrânceanu — inhibarea comentatorilor sporeşte. Dragoş Vrânceanu nu bolovăneşte metafore cu nemiluita, nu vinzoleşte mase mari de vocabule pietros sugestive, „lirica sa este riguroasă, in linii hieratice, folosind expresiv un inventar lexical minim" (cum pregnant sintetizează Marian Popa). Iar in ceea ce priveşte condiţia sa de degustător al poeziei italiene, e cazul să remarcăm cit de personală este prezenţa sa pe fundalul acestei mari culturi. Perioada 1928—1932 a studiilor sale în filozofie, la Florenţa, îl marchează pe Dragoş Vrânceanu, care se va simţi un participant la hotărîtoarea prezenţă florentină in lirica italiană a anilor antebelici. Modul său liric a fost pentru totdeauna definit de Vladimir Streinu, in prefaţa la volumul apărut în 1970 in colecţia editurii Albatros „Cele mai frumoase poezii“ : „Vocea lirică despre care ni se vorbeşte, pe numele ei adevărat, e o şoaptă de taină, cum se simte bine din mai toate versurile acestui poet : ea nu umple văzduhul de ecouri, nu e furtunoasă şi aparţine prin urmare unei estetici opuse declamaţiei (...) ; ceea ce este mai adine în firea poeziei lui Dragoş Vrânceanu transpare din amestecul continuu de intelectualitate şi prospeţime, adică din prefacerea reciprocă a naturii în cultură şi a culturii in natură“. Condiţia peregrinului, despre care s-a vorbit în mod justificat, este specifică poetului Vrânceanu, viziunile sale se proiectează cu egală fervoare pe coline florentine şi in zonele păduroase ale munţilor româneşti străbătuţi de transhumante. E semnificativă frecventa referire la „casa de sub pădure“ a copilăriei, prin părţile Vrancei (acolo unde, declară cu invidrie etnică poetul: „au ieşit din umbra deasă cei dinţii români") , peregrinul revine mereu la matcă. Să reţinem că acest cîntec al baştinei se face şi cu insinuarea suavă a unor motive italice, precum cel al „dulcilor stele ale Ursei" — aluzie neîndoielnică la leopardienele „vaghe stelle dell’Orsa“, aici sunind original : „Un umblet mi-a fost viaţa, / buimac in prada gindului / copleşit de întîmplări. // A scăpărat pe la răspîntii / soarele spărgînd norii / topiţi apoi în ploi. // Mai afunci am încercat / să merg în mine. 7 Totdeauna am revenit / să mă refac / în casa de sub pădure, // intrind la adăpostul copilăriei. // O cicatrice după alta / mi s-au aşezat pe trup — / ca nişte dulci stele ale Ursei". Aici şi acolo, Dragoş Vrânceanu se simte al casei şi ne pare reconfortantă întîlnirea cu un asemenea spirit, după multele inhibiţii de voiaj manifestate in literatura noastră. Florenţa tinereţii sale este văzută de poet în mod stilizat, hieratic, imaginindu-se pe sine ca ctitor, în modul în care apar în biserici domnitorii moldoveni şi munteni, cu macheta monumentului in palme. Fireşte, e vorba aici de o mărturie asupra propriei treceri prin „Athena italică“, reînvie in acest poem o aventură intelectuală, cea a formării spirituale a poetului, printre umbrele ce umplu memoria oraşului de pe Arno: „Ţin in mină îngîndurat Florenţa. / N-am zidit-o eu din piatră şi marmură, / ci am turnat tencuială / in spărturile lespezilor de pe stradă, / în piaţa unde încă stă scris printre paşi / Editura „Cartea Românească“, 1972 că a fost ars Savanarola. / Am înălţat acolo un turn / şi-am aşezat chiar un mijloc / smaraldul vîrstei. / fără nici o inscripţie. II In al treilea an am dat foc cărţilor // şi-am ieşit la bariere. / Copitele de cai sunau pe caldarim, / micind ierburile de pe margini şi ridicind praful / invaziei mele de barbar terminate“ („Ctitorie“). Peisajul florentin sensibilizează gîndirea abstractă, mărturiile artei şi istoriei înlesnind materializarea ideilor, miraculos, de vreme ce : „Aceste poduri peste Arno / nu trec de-o parte pe alta a oraşului, / ci sunt doar contraforţi / să ţină apele ca pe nişte icoane / ce curg...“ („Umbrele veşnice ale lumii"). Peregrinul are obsesia patriei, pe plajele mirifice de pe litoralul genovez rămine doar „forma absentă a trupului, / ca pe o urmă / indestructibilă intr-un nisip de aur“, in vreme ce pe poet . ..mă smulgea orbita de vară a patriei, / in care intram cu un suris / deja îndepărtat, / greu îmbibat de nostalgie. // Cine pleca intii / sub aripile casei lui ?" („Sestri Lavente"). Pendularea perpetuă a sufletului intre cele două spatii, cel românesc şi cel italian, are in plan poetic urmări rodnice, autorul incurcă in mod voit datele şi imaginile, descoperind purităţi mediteranee la Carpaţi şi, respectiv, inchipuindu-şi Florenţa ca pe o uriaşă mînăstire a Voroneţului, heruvim pictural scrutindu-se cu nenumăraţii ochi ai frescelor sale : „Pictată e Florenţa de sus pînă jos, / tencuiala ei e slăvită. / Numai tavanul i-a rămas descoperit, / să poată intra păsările" („Cronică"). Pretutindeni in peninsula Columnei, Dragoş Vrânceanu are fascinaţia acumulării de istorie pe lucruri şi locuri, ureind şi coborind în lumea miturilor universale : „O scară urcă din fundul pămintului / şi alta coboară in mare / unde pui piciorul pe insule / ca Odiseu ducind de mină pe Atena. Suflă din pirosfera / un nor de zei / fixaţi prin tufuri. // Aici fiecare bulgăr / e înconjurat de un halo / pe care-l cureţi cu cuţitul / stringînd un coş de resturi de secole. // Din lava încremenită / străbat crengi cu sori / agăţaţi de ele" („Etna, II“). N-am dori să se înţeleagă că ignorăm slăbiciunile poeziei lui Dragoş Vrânceanu — care trebuie insă judecate in cadrul intenţiilor reale ale autorului, şi nu ca nişte canoane nerespectate (canoane inexistente, practic, in lirica modernă). Aşa, bunăoară, vom recunoaşte că austeritatea exemplară a versului rămine uneori la stadiul de insuficienţă, de sugestie precară, cu înclinarea spre expresia şters-aulică : „Toscana şi-a desfăcut harta", „prelungea plimbarea adolescenţei, / grea de o răspundere necunoscută" ; intilnim in „Condottierul" o meşteşugită serie de tropi discutabili : „intr-un zăbun de zale care împungeau / cu ţepi ca de arici mişcaţi / de manivela minţii" (s.n.).„ în fine, s-ar putea ca senzaţia de rezistenţă pe care o încercăm la prea desele numiri de oraşe, monumente, autori, obiceiuri etc. din Italia să fie îndreptăţită de presiunea eventualei ostentaţii. Mai bine-zis, că acest păcat, frecvent în lirica novecento-ului italian, se face simţit şi in preluarea sa românească, accentuind impresia de livresc — care nu trebuie, totuşi, absolutizată, procedeul referinţei cărturăreşti fiind curent (să ne gindim la T. S. F.Kiott sau Ezra Pound, de pildă !„.) Migdalul înflorit a doua oară se încheie cu un mai vechi poem in limba franceză, „Les horloges mortes de Milan" (datat Chiasso-Montreux, 1943). E un text remarcabil şi regretăm că poetul nu i-a alăturat versiunea românească. Pentru distihul final: „Nous nous levâmes tout pales / et je sourire perta l'épaisse âme", ne place si scandăm — cu o ușoară îndepărtare de original — : „Noi ne scularăm palizi foarte / și zimbetul străpunse desul suflet"... Ilie Constantin ION HOREA încă iu Editura Dacia 1972 Parţial anticipată prin cîteva poeme din volumul Calendar (1969), noua carte a lui Ion Horea se află in întregime sub semnul unei mari frămintări lăuntrice. Cea dinţii consecinţă, imediat vizibilă, este depăşirea hotărită a perimetrului „tradiţionalist" în care de regulă era integrat poetul : împăcarea bucolică, liniştea robustă şi echilibrul senin al comuniunii cu universul rustic şi patriarhal s-au risipit ca suflate de un vînt rece şi necruţător, impunîndu-se în schimb cu putere imaginile unei crize revelată prin sentimentul unei solitudini apăsătoare şi convulsionate, ca şi prin sugestia unei neliniştitoare derive un necunoscut : „Lanţuri cad în uruitul lung al porturilor sure, / Nici nu vor să mai priceapă, nici nu pot să mai îndure, / Nii ne-ntoarcem iar in jurul lunii, ca nişte bezmetici, / Şi călcăm pe faţa moartă in mirare milenară, / Dar e-un semn că nu mai sintem nici pagini şi nici eretici, / Bate gerul într-o nară, flăcări ard în cealaltă, / Sufletul să mi-1 despetici cu puterea ta înaltă / Sus, in liniştea lunară, cind va fi să mă Împiedici, / Gînd stăruitor, stăpîne, teamă , şi singurătate. / Să mă laşi la ceasul umbrei şi-al uimirilor uitate, / Cînd şi stelele cîntate şi credinţa mea de cine / Lingă tot ce mai rămine vor fi iar ţărînii date / Să mă laşi pe unde şi ei au călcat la ceasul lor, / Cei asemeni negrăirii, nefiinţei şi negării, / Cind va fi să trec din locul despărţirii şi plecării“. Corespunzătoare acestei prefaceri este şi trecerea spre o poezie de viziuni mohorite, intr-o tonalitate sarcastică şi abundente în detalii groteşti : „Lumea duce mai departe, valuri sapă după valuri, / Prin pustiuri vintu-şi poartă nestatornicele şaluri, / Poate-al deznădăjduirii vint, ori poate dor al milei, / Unde-s urmele cămilei intr-o clipă iarăşi nu-s, / Trecem prin împărăţia necredinţelor şi silei / Pentru care după vremuri nici o cruce nu s-a pus, / Numai zeităţi căzute ies din mîluri, mohorite, / Şi pe ţărmurile rupte pling întunecimea grotei / (Spun scripturile de-o altă noapte-a tainei şi-a Golgotei) / Şi se-ntorc nehotărîte, fugărite şi tîrîte“. Dezechilibrul interior se reflectă într-un dezechilibru al conştiinţei poetice, şi acesta transformatin temă lirică : „De la o vreme iarăşi cuvintele mă latră, / Mai zvirlu după ele cu pline ori cu-o piatră / (...) / In toate numai teama şi-n tot numai năduful, / Cu aerul din urmă pămîntu-şi dă şi duhul. / Ce amintiri să-şi sune frunzişul nu mai Ştiu / Şi tot ce-i prea devreme. In mine-i prea tirziu. / Nu mai întreb de nimeni, pe nimeni nu mai chem/ Sunt singur In ogradă şi ard ca de-un blestem“. Volum de răscruce In creaţia poetică a lui Ion Horea, încă nu dezvăluie reversul agitat al calmului de odinioară, din care nu s-a păstrat decit refuzul de a ceda incertitudinii şi descumpănirii : „Singura mea clătinare-i în vintul ivit pe pămint / Singurul semn de înţeles e al omului. / (...) / E trecut de miezul nopţii, cineva mai stă de vorbă / Şi eu te poftesc afară stimată doamnă a tuturora. / încă nu mi-e silă de viaţă". OVIDIU GENARU Patimile după Bacovia Editura Cartea Românească, 1972 Patimile după Bacovia, volum absolut neaşteptat ţinîndu-se seama de precedentele cărţi ale lui Ovidiu Genaru, modifică radical imaginea con jurnal de lectură sacrală a poetului, contemplativ şi cerebral, de o rafinată senzualitate în Nuduri (1967) şi Ţara lui Pi (1969). Metamorfoza este totală, de atitudine ca şi de expresie : „Aceşti munţi de ambalaj menajere / şi reclamele consumaţi surogate şi aceste valuri de stofă şi dezodorante / şi de greţuri romantice de potcoave de cai morţi aceste şiruri de trişti / biciclisti ce zic adio satelor tran- ’ zistorizate şi cîntă din mers imnul ' mulţumiţilor şi balurilor toxice de simbătă seara sub policandrele afumate / şi mamiferul spărgind fereastra pretins preacuratei maria popescu ' mormane grădini urît visătoare şi ' resturi la periferia oraşelor deşeuri prin care hămesit de foame scormoneşte " cobaiul alb şi înfricoşat al poeziei". Forţa corosivă a poemelor este sporită prin numai aparenta lipsă de preocupare pentru limbaj, în realitate foarte elaborat, dar şi auster ca un aspru veşmint de sihastru : „Cum stau roată şi-şi iau prînzul tăcuţi în jurul unei cutii de conserve ce-aş putea face pentru zburătorii pe biciclete soarele le sleieşte puterile şi-i înseamnă pe greabăn cu efigia leului de mult discursul nu mai este o fleică / un singe şi nici o maşină de reîntors / acasă iar cîte-o pasăre fixă le-aruncă pe obraz o umbră de doliu ospăţul e gata“. Patimile după Bacovia este o carte memorabilă unor acte fundamentale ale existenţei. Iubirea şi intuiţia unei experienţe colective de mare vechime sunt asimilate cu revelaţia unui ţinut miraculos, „un ţinut fumegînd cu fuioare de fluturi“, explorat cu mîndrie temătoare şi înfrigurată, în care se intră ca într-o vrajă : „Parcă prin clăi de miere am răzbate cind mă cuprinzi de umeri şi mă tragi spre locul cel mai sfînt dintre ţinuturi un loc de dragoste, ţesut pe mări de fragi“. Limbajul este suav şi fraged. Intr-o tendinţă de sublimare prin impunerea unei percepţii sub regimul candorii : „Păşunile atîrnă-n bot la iepe. " TUbito, mi se spune semizeu ! / Berbecii plouă printre degetele ierbii / şi morţii luminează-n urma lor /ungîndu-se cu aur şi cu seu flori de auz se fac pînă la glezne bulbii plini ai paşilor se sparg de parcă ai călca pe coama moale a unei fiare de cleştar, cu gîtul larg...“ ION GHIUR Rătăcirea în lucruri Editura Eminescu, 1972 Un singur vers poate fi reţinut din această plachetă („O, ceru-ncet se leagănă de nopţi...") ; în rest — amatorismul obişnuit, de la goala declaraţie impozantă într-un cumul imposibil de autocalificaţii („Nimic nu mă îndoaie cînd în vînt mă înlănţui“ ; „privesc de ard peste vîntoase“ ; „Sînt prea greu de existenţă şi lucruri“ ; „Eram valul şi poate asfinţitul în floare / Zăpada şi ochiul şi sîngele şi steagul“ ; „Eu stau acum in păcatul stelei“ ; „nu ştiu dacă sînt amurg, Sau răsărit şi-abis deodată“) pina la iubirea de cuvinte mari (neant, abis, galaxie, eden etc.), între acestea supremaţia avînd-o genune : „eşti sub genune ca un prag“ ; „e fir cu genune / Totdeauna vieţuind“ ; „Aşa mă învălui în genuni de foc" ; „Leagă genunile lumii“ ; „nu ne putem depărta / De albul genunii". ANAMARIA POP Castelul din siclame albe Editura Albatros, 1972 Debut inconcludent. Autoarea se găseşte la vîrsta poetică a simplei declaraţii de album sentimental, chiar dacă formula este brutalizată prin renunţarea la rimă, rezultatele fiind asemănătoare cu unele recente „compoziţii personale“ de muzică uşoară (gen : „Focul a fost întotdeauna prieten cu omul...“) : „Catarge sfărimate / imi înţeapă degetele şi cai nărăvaşi / galopează in singele-mi fierbinte de dor. / Niciodată / n-a fost muzica rrvii tristă ./ şi iarba mai amară decit atunci... / atunci cînd n-ai venit...“ In treacăt fie zis, titlul cărţii este incorect, fiindcă forma atestată în limba românească pentru floarea denumită în franţuzeşte cyclamen este ciclamă. Mircea Iorgulescu Desen de JOSE RECHLER VASILE IGNA Fum şi ninsoare Editura Dacia, 1972 In mare progres este poetul clujean Vasile Igna, aproape de nerecunoscut la acest al doilea volum în raport cu cel dinţii (Arme albe, 1969), înnecat in discursivităţi. Dominantă în Fum şi ninsoare este sugestia unei lumi suspendate, ceţoasă, tremurătoare şi incertă, expresie a unei sensibilităţi dispersate, aflate într-un „punct zero“ (titlul unei poezii) : „un cer de alge dedesubt deschis / foşnetul lor ciudată voce poartă / rouă lor picură din ochi de vis / şi fără vis veghem o mare moartă / nu vezi din limba clopotului fără tihnă cum spînzură ciorchinii altui vis in semeni ? / cum înfăşat In vechea Iul odihnă / un alt popor de alge vine-asemeni ?“ Interiorizat şi reflexiv, nu Încă ferit cu totul de discursivităţi şi prozaisme, poetul este original mai ales in această vislire prin străfundurile tulburi ale uneigeologii" sufleteşti, în care înaintează cu îngreunate mişcări de aripi : „alunecă pe umbre un abur fără veste / un ochi de gheaţă, altul un nevăzut declin — / trec zburătoare limpezi, cadavre noi sub creste / balanţa lumii, veche spre galben o înclin / fără de aripi păsări, fără cenuşă focuri / fără de apă rîuri, fără cuvinte glas / masacru lent această cădere in fiinţă / poveste începută, fără sfirşit popas“. PETRE STOICA: Bunica se aşează în fotoliu. Sufletul obiectelor Petre Stoica e unul dintre puţinii noştri poeţi contemporani pe care ideea de monocordism liric pare a nu-l alarma nici în cea mică măsură. Egalitatea cu sine a poeziei lui constituie, in această privinţă, cea mai bună dovadă. Cine o străbate de la un capăt la altul are surpriza de a identifica prezenţa unei dezarmante unităţi de viziune tematico-stilistică ce nu permite decât cu maximum de circumspecţie pătrunderea anumitor tendinţe de emancipare. De fapt, este şi foarte riscant să se vorbească de reala pătrundere a unor asemenea tendinţe ; mai potrivit ar fi probabil să spunem că însăşi continuitatea prin sine a poeziei lui Petre Stoica are drept consecinţă o semnificativă aptitudine acumulativă care înainte de a fi extensivă se impune prin salutarele ei virtuţi intensive. Susceptibilă in definitiv de a fi etichetată drept manieră (cîţi poeţi n-ar dori să posede şi ei un asemenea bun dacă ar avea ferma convingere că ei şi nu alţii l-au creat !), o atare optică estetică conjine, in fond, unica şansă de care poezia de structură aşa-zis monocordă poate profita cu siguri sorţi de izbindă. În ceea ce-o priveşte, trebuie spus că poezia lui Petre Stoica, are o posibilitate în plus de a se menţine fără perturbări de regim liric în propriul echilibru interior dacă avem în vedere caracterul, practic, inepuizabil al materiei de viaţă pe care o reflectă, mai exact, din care îşi extrage constant motivele metaforic-simbolice fundamentale. Fiind un „descriptiv“ de excepţie, poetul nu e constrîns, pe acest plan, să inventeze. Realizind „copii după natură“, el nu se află niciodată in criză de material. Neavind griji deosebite în această latură, poetul are in schimb datoria (chestiune exclusivă de talent !) să facă dovada unei continue schimbări a unghiului de percepere a realităţii ca atare şi de elaborare a „desenului“ desprins din substanţa acesteia. Aici, în procesul de insinuare a unui punct de vedere beneficiind de toate atributele unui eu poetic bîntuit de neliniști gnoseologice niciodată satisfăcute stă semnul necesarei clintiri a respectivului „desen“ din prozaismul lui originar, in sensul proiectării lui intr-un context „conotativ“ revelator. Ceea ce şi altădată am socotit că aparţine unui prozaism subtil trucat constituie, în poezia lui Petre Stoica, însăşi platforma de pe care pornesc cutezătoarele ei acţiuni de investigare în psihologia umană contemporană. In pofida exemplarei consecvente cu sine, în ultimii ani, poetul s-a angajat totuşi la efortul unor semnificative reconsiderări. Aspiraţia de a conferi poemului un mai accentuat grad de reflecţie subtextuală determină treptata restructurare a însăşi tehnicii poetice. De la un imagism al notaţiilor libere de tip pointifist, care miza pe efectul descripţiei bogate in elemente desuet-melancolizante, acum se trece la construcţia riguroasă, coerentă nu numai la nivelul alcătuirii ei plastice dar şi la acela învederat de formularea tranşantă a unei ari*) Editura „Eminescu“, 1972. * *) Editura Cartea Românească, 1972mite „judecăţi“ moral-filozofice. Sub cel din urmă raport, „programul“, acum, e cit se poate de explicit : „şi obiectele pier au şi ele o geografie interioară parcursă de cariile impulsionate de setea cunoaşterii“, citim in poemul Dialectică din volumul Sufletul obiectelor. Aşadar, poemului de atmosferă evocatoare, potenţat mereu din perspectiva unei ironii afectuoase, ii ia locul poemul care nu ezită să gloseze direct in imaginea temelor existenţei circumscrise timpului istoric. In esenţă, prima din cele două plachete publicate de Petre Stoica anul trecut. Bunica se aşează în fotoliu *), stă sub semnul sezisării fatalei disjuncţii dintre apetitul pentru cufundarea in visarea idilic-romantică şi fenomenul de vertiginoasă degradare a cadrului devenit oarecum natural şi care, consacrat de tradiţie, mai permitea conservarea unei asemenea iluzii. Intruziunea unui alt gen de sensibilitate, dominată de spirit Utilitarist, contraface, pină la pulverizare, peisajul, în aşa fel incit „omul natural“ se simte de-a dreptul uzurpat in drepturile sale : „O civilizaţie cu clămpănit de cutii de conserve / umblă pe plaja firelor de nisip strecurate uşor / prin site pragmatice în timp ce copitele forjate / colindă printre coapse mai lente suavii delfini / visează molcom sau duc în largul încă romantic / sughiţul poetului din faţa sticlei de pepsi / in rest sunt melodii ambalate in celofan graţios / şi uneori soseşte Diana cu bascul ei de etern / marinar fărăndoială pentru veacul următor / buletinul meteorologic anunţă aceeaşi frază / cu miez de simburi secaţi in vaniţi cumperi colac de salvare sau trotinetă nebuniile" (Cu miez de simburi secaţi). Intr-un asemenea context, al coboririi din legendă şi mit, e de la sine înţeles că înseşi ipostazele poetice ale existenţei, creditate dintotdeauna cu şanse nelimitate de a atinge zona absolutului, sufăr modificări radicale. Sentimentul iubirii, de exemplu, nu-şi poate afla eiitarea decit într-o romanţă din plin subminată de lamentaţia elegiac„cinică" : „Cum de nu-ţi aminteşti in memorabila clipă / ţi-am oferit un manual de botanică şi împreună / am patinat cu viteză pe marile bulevarde îngheţate / cerul era invadat de libelule cu mitraliere la bord din centrul lor un ichtiozaur cu şapte buze de aur / cînta din trompetă Doamne cum de nu-ţi aminteşti / iubindu-ne cu ardoare am ajuns la ţărmul oceanului / erai monumentală în costumul de baie extrem de ermetic / şi ornat cu o sută de panglici albastre albe şi mov / crabii veneau să-ţi mîngîie gleznele de antilopă nervoasă / spre noi creştea un vuiet fantastic de parcă în zare / se desfăşura un meci de box cu Philadelphia Jack obosită de multe aventuri ai adormit lingă mine / şi recitai in somn o denumire din manualul de botanică / boletus satanas o ciupercă desigur banală dar tu ştiai să rosteşti silabele chiar şi-n momente să zicem străine dăruirilor dulci" („O ciupercă desigur banală“). Cit despre poezie şi, respectiv, despre exponentul ei, poetul, totul ia forma unei rezistenţe ce se transmite pe aceeaşi cale, a sarcasmului resemnat, dar nu mai puţin orgolios în credinţa sa că la nivelul modei totul e trecător pe lume : „Gata trag cortina spectacolul meu s-a sfirşit / nu sint clown pentru cit aţi plătit c destul / v-am arătat peştişorul japonez din acvariu / meditind la soarta avioanelor de tip supersonic am făcut intre versuri şi citeva salturi mortale / dar nu le-aţi văzut am adus cîteodată pe scenă / capra fonograful broasca blajină şi inima mea / vă rog indreptaţi-vă acum spre casele voastre / în lume e-o veselie mare şi plouă şi plouă mereu / casa mea e numai un turn de hîrtie subţire plecaţi / în stagiunea viitoare vă arăt şi cîteva mostre / de coarne de diavol tuturora salut" ( In stagiunea viitoare ). Oarecum prin contrast, cealaltă culegere, Sufletul obiectelor * *), explorează in zone în care idilismul cotidian izbuteşte totuşi să reziste presiunii exercitate de uniformitatea tehnicistă. Este poezia universului domestic pe care, spre deosebire de Arghezi din Hore, Buruieni şi Cărticica de seară, poetul nostru îl identifică nu in mirajul naturist-bucolic, ci in poezia străbătută de inefabil a celor mai banale obiecte, de folosinţă casnică. Maşina de tocat carne, „cuţitele ce se avînta în carnea roză", piperul, sarea, cuptorul („un altar încărcat cu arome"), damigeana, „cratiţa sărbătoarei albastră“, „guralivele piuliţe“, „ruginitele rişniţe", borcanele cu vişine, făraşul („acest tron al gunoiului“), poporniţele „burduşite cu salată şi hrean" etc. etc., iată elementele unei recuzite aparent desuete, dar care, graţie alchimiei poetice căreia ii sunt supuse, devin, împreună, rezervorul de unde cotidianul modern îşi extrage autentica lui exultantă idealizant-romantică. Fireşte, conform aceleaşi psihologii poetice încărcate de sentimentalism revolut, nici acum „lauda lucrurilor" nu se poate dispensa de mecanismul hotăritei disocieri intre elegiacul paseist şi protestul înduioşător, sentimental şi, evident, de o ineficientă caracteristică : „Oare cind a eşuat această navă spuneţi-mi / încă i se vede capul de cocoş de la proră / era 0 maşină de călcat alimentată cu jar / trecea imperială pe marea rufelor albă" etc. („Maşina de călcat"). Prin aceste două cărţi, Petre Stoica ne convinge de faptul că aspiraţiile poemului de conţinut „prozaic" se pot extinde cu deplini sorţi de izbindă asupra celor mai grave zone ale investigaţiei poetice. Nicolae Ciobanu . RADU ANTON ROMAN Ohaba, ţara asta Editura Cartea Românească, 1972 Un poet adevărat, mai mult repezit şi neglijent decit şovăitor, este încă de la prima lui carte Radu Anton Roman, unul dintre debutanţii cei mai promiţători ai anului trecut. Volum de o căutată unitate, fără exces de regie decit în latura exterioară a titlurilor date poeziilor, Ohaba, ţara asta propune o insolită geografie lirică a unui teritoriu sufletesc, principalele „forme de relief“ fiind erotica şi sentimentul unei continuităţi ancestrale, prin care se exprimă de fapt jubilaţia înfiorată a intrării adolescentului într-o nouă vîrstă, tutelată grav de împlinirea I EDITURA „EMINESCU" — Silvian Iosifescu : Dimensiuni caragialiene — 272 pag., 8,75 lei. — Violeta Zamfirescu : Poezie (1950—1972) — 360 pag., 19 lei broșat, 34 lei legat. — Nicolae Tăutu : Misiunile căpitanului Dan, povestiri. Col. „Clepsidra“ — 358 pag., 7,50 lei. — Vasile Zamfir : Bucurii cotidiene, versuri — 104 pag., 5,50 lei.—■ Walter Scott : Mireasa din Lamermoor. Traducere de Anda Teodorescu, 328 pag., 12 lei. EDITURA „CARTEA ROMANEASCA" .— Adrian Păunescu : Istoria unei secunde, ediţia II-a — 140 pag., 11,50 lei. — Constantin Abăluţă : Piatra şi alte poezii, 216 pag., 18,50 lei. EDITURA „MINERVA“ — Ion Neculce : O seamă de cuvinte. Antologie şi prefaţă de Valeriu Cristea. Bibliografie de Ion Nistor. Seria „Arcade“ — 248 pag., 5,75 lei. — Barbu Slătineanu : Studii de artă populară. Ediţie Îngrijită de Gh. Iacob, introducere de Vaier Butură — 414 pagini, 53 lei. — Teodor Vârgoliei, Dimitrie Bolintineanu. Seria „Introducere în operă“ — 248 pag., 5,50 lei. — Glasurile patriei, antologie de poezie patriotică românească. Col. B.P.T. Ediţie îngrijită de H Grâmescu. Prefaţă de Ion Dodu Bălan — 476 pag., 5 lei. — Iono Buzzati : Deşertul tătarilor. Traducere de Niculina Betîgus. Prefaţă de Romul Munteanu. Col. B.P.T. — 402 pag., 5 lei. EDITURA „ALBATROS“ — Virgil Teodorescu : Ucenicul nicăieri zărit, versuri — 312 pag., 21,50 lei. — A.E. Baconsky : Panorama poeziei universale contemporane — 912 pag. 89 lei; — George Ivaşcu , Titu Maiorescu, monografie — 176 pag., 5,75 lei. — Cartea ţării, antologie, note şi studiu introductiv de Emil Manu — 280 pag., 16,50 lei. EDITURA „DACIA" — Petőfi Sándor , Apostolul, traducere din limba maghiară de St. O. Iosif — 121 pag., 14 lei. — Mikola András : Színek és fények (Culori şi lumini), 16 ilustraţii, 12.50 lei — Az aranyharmas (Culegere din literatura română contemporană pentru tineret). Selecţia : Dáné Tibor. Col. „Biblioteca şcolarului" — 242 pag., 4 lei. EDITURA „ION CREANGA" — Pop Simion : Sunt fiul lui Nan, povestire — 156 pag., 2,25 lei. — Viniciu Gafiţa : Patria cel mai frumos cuvînt. Col. „A.B.C.“ — în limbile română, maghiară şi germană — 16 pag., 1 leu. — Marton Lilli : Călătorie pe harta ţării, reportaje în limba maghiară — 396 pag., 5,50 lei. — Amintiri din septembrie, în limba maghiară. Col. „Lecturi școlare“ — 336 pag., 4 lei. — Povestiri istorice. Col. „Prima mea bibliotecă“ — 408 pag., 8.75 lei. EDITURA „JUNIMEA" — G.E. Clancier : „De-a pururea şi-n zi", — 792 pag., 24.50 lei. — Mihai Ursachi : Poezii — 112 pag., 8.50 lei. - Gr. Ilisei : Năvod pentru scrumbii albastre — 168 pag., 4,50 lei. EDITURA „KRITERION“ — Király László: Fék Farkasok (Lupi albaștri) roman, în 1 maghiară — 146 pag., broșat 6,25 lei, legat 8,50 lei. — Gazda József : Nagy Imre (Micromonografie artă), in. maghiară — pag., —1—38 reproduceri, sat 16 lei. — Aurel Mihale : A Uteg (Bateria albastră), povestiri. Trad. de Bálint István — 312 pag. broşat. 9,75 lei. — Ady Endre : Poeme Trad. de Paul Drumaru Prefaţă de Marin Sorescu — 224 pag. legat 18 lei. EDITURA „MERIDIANE" — Adrian H. Victor, Nuntea Ion, Petre Lupan : România — monumente istorice şi de artă — 452 pag., 368 ilustraţii alb-negru, 1 hartă — 60 lei legat !apare in ediţie română şi germană). — Paul Constantin : Arta 1900 în România — 248 pag. 320 ilustraţii, alb-negru, 3 color. — legat 60 lei. EDITURA „POLITICA" — Tradiţii de solidaritat internaţionalist» romăno-sovietice. Apărută sub egida Institutului de studii istorice şi social-politice de pe lingă C.C. al P.C.R., cu ocazia aniversării a 50 de ani de la crearea" U.R.S.S'. 430 pag . 23,50 lei- legat. V — Radu Vasiliu : Decolonizarea şi relaţiile internaţionale — 350 pag., 8,50 Id. de ■ 144 broek .