Luceafărul, ianuarie-iunie 1975 (Anul 18, nr. 1-26)

1975-01-11 / nr. 2

V v4 „Iar steaua cea polară i-arată a lui cale“ Dificultatea de a vorbi despre poet rămîne i­­mensă. Este, zicea Arghezi, „ca şi cum ai striga intr-o peşteră vastă". Dar de ce alege celălalt poet, vorbind despre primul, subterana ca loc al sacrului său discurs ? De ce bezna nocturnă a peşterii i se pare locul cel mai potrivit al po­menirii poetului ? Dintre multele răspunsuri po­sibile, — nu uităm, de exemplu, că pline de tene­broase subterane sunt poemele eminesciene ră­mase şi ele într-un fel de peşteră, cea a ma­nuscriselor, — poate că cel mai adevărat este acela că spaţiul tainic subpămîntean dă seamă mai mult decit oricare altul de misterioasa alcă­tuire a poetului. Indreptîndu-ne către Eminescu ne îndreptăm către o enigmă. Indescifrabilă îi este poezia ca şi viaţa. Pronunţate sub bolţi geologice, în ob­scuritatea adîncă a rocilor dedesubt orice alcă­tuiri de cuvinte despre poet ar purta însemnul interogaţiei. Dintre multele alcătuiri posibile de cuvinte alegem aici una : cum arăta Eminescu ? întrebare profană, dar dintre cele fără de care in cele din urmă nu se poate. Oricine ascultă un sunet melodios caută locul lui de origine, cauza originii lui. După ce au cunoscut muzica poe­ziei eminesciene oamenii au vrut să ştie pe cel ce-o produce. Muritor fiind, Eminescu a trăit în­tre oameni şi cei care l-au cunoscut au vorbit altora despre el. E de prisos să spunem că fie­care a făcut-o după puterea sa de a vedea, de a înţelege şi de a exprima cele văzute şi înţe­lese. Dar maldărul de ştiri departe de a limpezi enigma a făcut-o mai indescifrabilă. Intre alte curiozităţi nestinse stă şi aceea de a şti cum arăta Eminescu. E o întrebare rostită intr-un spaţiu al ecoului înşelător. Şi oricît ar clătina o mustrare din „peştera" lui de dincolo barbişonul bunului Mihail Dragomirescu, care ne învaţă că opera ideală n-are de-a face cu omul fizic care a produs-o, întrebarea rămîne în de­zarmanta ei nuditate. Blîndul profesor ştia însă ceea ce ştia : la capătul curiozităţii noastre poate sta de multe ori decepţia. Copii încă şi iubind ca pe un zeu pe poetul nostru, eu şi amicul meu B. căutam cu sete ştiinţi asupra vieţii lui. Mărturisirea aparţine emulului spiritual al poetului, Mihail Sado­­veanu. In literatura noastră asupra lui prea puţine lucruri se scriseseră. Din cele auzite aflasem despre o viaţă nefericită, despre­ un amor trist : era destul ca să ne facă să vi­săm , dar curiozitatea noastră cerea mai mult şi mai amănunţit. Şi iată-i pe cei doi copi­landri porniţi in marea expediţie a sufletu­lui lor vrăjit la Ipoteşti, unde-i aştepta insă DECEPŢIA. Am găsit şi ciţiva oameni care avuseseră fericirea să-l cunoască. Le-am ce­rut cu lăcomie cite-o informaţie. Cit de sar­­bezi, cit de vagi ca informatori au fost insă toţi cei care s-au oprit o clipă în lumina ochilor lui mari şi adinei. Pentru ei Eminescu a fost un om cu dureri, scăderi şi patimi. Copiii simt însă că nu acesta este adevărul şi ex­pediţia lor întru cucerirea merelor de aur nu se opreşte aici. Trecuse aşa de puţin de la moartea lui şi cu toate acestea noi nu putem şti decit atit de puţin ! Căutind ceva nedeslu­şit şi nădăjduind totuşi, îndrăznirăm intr-o zi să trecem hotarul, pe jos, în Bucovina. Vom merge în munţi, să-l regăsim pe Hogaş cel viu ! exclama peste ani G. Călinescu. Ci­ne spune că el n-a avut predecesori pentru faimoasa sa documentare la Răşinari ? E deznădejdea care face pe cei doi tineri să cruţe spiritul celui dispărut în chiar paradi­sul copilăriei lui. Ca şi noi un blind rătăci­tor, poetul nostru, tînăr şi frumos ca un zeu, se va fi oprit într-un amurg de vară la chi­novia liniştită la care ne-am oprit noi. O căsuţă curată, între brazi şi tei, o prisacă cu zumzet de albine şi un popor bătrîn, ca un Daniil sihastru al altor vremuri. I-a fost dat viitorului părinte al „FRAŢILOR JDERI“ să aibă aici în această prisacă senină reve­laţia. Plecaţi după chipul poetului i-au in­­tilnit duhul. Şi-n ceaslovul cel vechi pe care l-am cercetat şi noi a scris citeva versuri ca­­re-i sunau de-un timp în minte in rătăcirea lui prin ţara înstrăinată : I-auzi, departe strigă slabii Şi asupriţii către noi !... Miracolul s-a produs. Expediţia întilneşte la capătul ei extazul. Cum ! prin ce fericită intîmplare ne-a fost hărăzit nouă să dăm pes­te aceste versuri, din tinereţea lui, scrise cu o caligrafie îngrijită chiar de el, în­­ceaslovul cel vechi ? Cine ar putea să ne lămurească asta ! Şi cine ar putea să înţeleagă fericirea fără nume pe care am simţit-o noi, cei doi băieţi sărmani, rătăcitori pe drumuri bucovi­­nene ? Intr-adevăr, ne putem întreba ce for­ţă misterioasă mină pe toţi cei asemeni lui în calea poetului ? Tot astfel ca şi noi, pri­beag din loc în loc, umbla şi marele nostru înaintaş, minat de o misterioasă putere şi ars de doruri care şi-n noi ardeau. Ca şi el tineri, romantici, înflăcăraţi, plîngeam lung-un ceas­lov, pe cînd preotul cel bătrîn se uita cu mi­rare la noi... I-am arătat versurile, şi-o iscă­litură măruntă şi frumoasă. El a dat din cap, ne-a mîngîiat pe rînd pe frunţi şi a zîmbit fără să ne înţeleagă. Setea de a şti a celui de al doilea Mihail al gra­iului românesc a fost încununată de ciudata şi semnificativa intîmplare. Neliniştitorul distih era mai preţios decît orice informaţie. Iar in tăce­rea lui blinda seninul schivnic, un informator mai preţios decît anchetaţii de la Ipoteşti. E de prisos să adăugăm că şansa lui­­ Mihail Sadoveanu e şansa celor puţini faţă de cei mulţi. A căror curiozitate lucra însă la fel de obsesiv şi de mobilizator. INTR-O PEŞTERĂ VASTĂ Eram în gimnaziu cînd am citit primele poezii ale lui Eminescu şi fantastica lui nu­velă Sărmanul Dionis. Versurile lui exercitau asupra mea o înrîurire extraordinar de pu­ternică; adîncimea fascinantă a gîndurilor lui mă umpleau de un fior mistic, de o admira­ţie extatică. Şi de multe ori am căutat să construiesc în închipuirea mea de copil fi­gura necunoscută a acestui zeu, care mi se părea că trebuie să trăiască o viaţă cu totul deosebită de a noastră, într-o lume suprau­mană, în basme. Credeam cîteodată că-l ză­resc în unele tablouri din Sărmanul Dionis, o vagă siluetă care se depărta mereu, şi par­că se topea într-o lumină intensă, ameţitoare. Al. Vlahuţă vede cu ochii minţii pe poet, al­­cătuindu-i chipul ideal sugerat de chiar ope­ra eminesciană. Cînd am terminat liceul, a­veam in cap figura lui Eminescu, aşa cum mi-o făcusem eu : un tînăr slab, înalt, palid şi tras la faţă, cu ochi negri, visători, pe u­­meri îi cad plete ondulate, o haină lungă şi veche îi acoperă trupul pină-n călcîie ; el nu vede pe unde calcă, nu se uită la nimeni, şi merge ca un somnambul, parc-ar pluti. Ima­ginea aceasta de Prinţ al Somniei pe care tî­­nărul admirator o desprinse din lumea poezi­ilor eminesciene nu-i ajunge însă. Trei ani am căutat pe uliţele Capitalei figura aceasta, şi n-am găsit-o. Şi la capătul investigaţiilor lui Al. Vlahuţă veghează neîmplinirea. Şi decepţia, pentru că într-o zi învăţăcelul avea să vadă aievea pe poet, sau mai bine zis ceea ce era partea lumească a acestuia. Nu stăruim în a repro­duce şi această descriere. Aspectul lui Emi­nescu nu era atît de sacru pe cit şi-l închi­puise Vlahuţă. O bănuială va fi avut zelosul admirator că totul nu e decît înşelăciune şi că sub această comună înfăţişare s-ar ascun­de şi altceva de vreme ce stăruie cu metodă pe lingă poet. Infructuoasă psirdie însă, de vreme ce abia după cinci ani de la înteme­ierea cunoştinţei dintre ei doi se petrece miş­carea . Pentru prima oară poetul îmi da de gindit, spune Vlahuţă destul de tîrziu, zicem noi, adăugind că pîrghia secretă ar fi fost de căutat tot în versurile poetului. Au avut loc însă şi întîlniri neprevenite cu po­etul. Imagini imediate care n-aveau de înfruntat o închipuire îndatorată lecturilor. Mă numesc unul dintre oamenii în viaţă, care l-au văzut pe Eminescu in carne şi oase. Aşa îşi începe Arghezi scurta lui spovedanie. Eram copil de 7 ani. L-am zărit trecind pe Calea Victoriei... Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos. „Uite-l pe Eminescu !“ a spus cineva, cu un glas pe care-l ţin minte. Se pare că poetul nu mai făcea parte din viaţa lui şi că trăia o me­tempsihoză străină. Nu puteam şti atunci ci­ne era să fie Eminescu şi ar fi fost normal să-i uit numele auzit. E curios că nu l-am uitat. Mi-a rămas in ureche, odată cu tonul de stupefacţie şi de compătimire, probabil, cu care a fost rostit. Mi-a rămas aninat ca de o schiţă de fum. Nu mă gindeam atunci că după 55 de ani trecuţi, voi evoca într-o pa­gină de tipar ceea ce începea să fie, încă de pe atunci o amintire... Se putea altfel ? Arghezi nu putea întîlni decît un Eminescu prozaic pentru ca în contrast cu imaginea întimplătoare să-i ridice monumentul tensio­nat şi ascetic al înţelegerii sale. A vorbi des­pre poet e ca şi cum ai striga într-o peşte­ră vastă... Deci Eminescu : un om grăbit, fă­ră să ocolească, impetuos. Atît. Și sunetul de compătimire al întîmplătorului trecător. Ar­ghezi nu este nici amăgit nici dezamăgit. E doar uimit că printr-o misterioasă mecanică a memoriei întîmplarea i-a rămas adine înti­părită în minte. De ce ? N-avem cum şti, după cum n-avem cum şti de ce paşii argonauţilor din Fălticeni s-au îndreptat către atempora­lul schit în care adăsta un ceaslov încifrat de mina poetului. Dar cu acestea nu suntem­ mai înaintaţi de­cît în punctul de pornire. Poetul continuă să-şi păstreze enigma. SEMĂNA A FI ŞI EL ACTOR O ploaie de mărturii ne stau la dispoziţie. Dar căreia să ne adresăm mai întîi ? O ştire contra­zice pe alta, o mărturie e în discordie cu cea precedentă, un ochi vede mare1 unde altul vede mic, $1 aşa mai departe. Pentru a simplifica tre­buie np,fixAm, up, criteriu. Va fi acela al frecvenţei. Portretul poetului cel mai adevărat nu poate fi decît cel al celor mai coincidente a­­mintiri şi descrieri. Şirul lor începe, altă inter­secţie fatidică, cu I.L. Caragiale. In nişte amin­tiri tîrzii Caragiale ne face portretul unui tînăr care nu e altul decît Eminescu al pribegiilor teatrale. Tinărul sosi. Era o frumuseţe ! O figură clasică încadra­tă de nişte plete mari, negre ; o frunte înaltă şi senină ; nişte ochi mari — la aceste feres­tre ale sufletului se vedea că cineva este înă­untru ; un zimbet blind şi adine melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. — Mă recomand, Mihail Eminescu. Aşa l-am cunoscut eu. Şi dacă în alte privinţe mărturia lui Caragiale e mai puţin recomandabilă consultului, firi di­ferite fiind, intuiţia lui n-o credem a fi mers în­totdeauna la ţintă, acest portret este partea cea mai sigură a ei. Pentru că aşa nu l-a cunoscut numai Caragiale. La fel s-a înfăţişat poetul şi lui Iosif Bariţiu la Braşov în timpul turneului transilvănean al trupei teatrale condusă de Pas­­caly. In timpul banchetului dat în cinstea trupei, de Iosif Bariţiu s-a apropiat ...un tînăr ce semăna a fi şi el actor din trupa lui Pascaly, cu părul lung şi de coloa­re neagră foarte frumoasă, cu nişte ochi mari de tăietura migdalelor, plini de o veselie me­lancolică, nişte ochi expresivi, vorbitori şi totodată misterioşi. Erau nişte ochi din ce in ce mai periculoşi pentru inimele neexperte de fete, iar pentru femeile experte erau ochii dorului. In capul unei femei frumoase şi ti­nere acei ochi ţi-ar fi spus de la prima vede­re : i-ai văzut şi nu-i vei mai uita niciodată, cum nu uită călătorul undele azure ale „Fin­­tînei Trevi" din Roma veche. In cazul acelui tînăr de statură mijlocie, dar bine legat, ei iţi făceau impresiunea unui om predestinat, unui om fatal. Dacă suprapunem portretele nu se poate să nu sesizăm coincidenţele. Nu este doar vorba despre coincidenţa detaliului fizic cit despre observarea expresiei de excepţie a chipului viitorului mare poet. Acest portret nu este contrazis nici de co­legii de studii vieneze ai poetului. Amintirile lui T.V. Stefanelli seamănă cu un raport pe care martorul apropiat al poetului îl dă compatrioţi­lor săi. Iată justificarea primei fraze pe care o reproducem subliniind-o : Eminescu cit timp a petrecut in Viena a­­răta de regulă foarte bine şi era deplin sănă­tos. Nefericitul sfîrşit al poetului îşi exerci­ta presiunea inevitabilă asupra martorilor a­­propiaţi. Prin pieliţa curată a feţei sale stră­­bătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce in faţă şi se închideau pe jumătate cînd Eminescu rîdea. Şi ridea adesea, cu o naivi­tate de copil, de făcea să ridă şi ceilalţi din societatea lui, iar cînd vorbea prin rîs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, mo­latec, ce ţi se lipea de inimă. Părul său negru ii purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă şi astfel fruntea sa lată părea şi mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă. Eine Denkerstirne (frunte de gînditor) ziceau colegii săi ger­mani. Avea statura mijlocie, era cam lat in spate, dar totul era proporţionat. Dorinţa lui T.V. Stefanelli de a nu uita nimic este evidentă. Dar ceea ce vrem să semnalăm dincolo de amănuntele noi este că şi acest prie­ten al poetului se opreşte asupra aerului de dis­tincţie pe care-l respiră chipul său şi asupra e­­fectului pe care această distincţie o are asupra celor din jur. Slavici, despre care mulţi au zis vorbe îndoite asupra amiciţiei lui ultime cu Eminescu, are meritul de a se opri în Amintirile sale mai ales asupra manifestărilor intelectuale ale poetului. Detaliul pitoresc nu atrage pe sirian şi abia de aflăm cum arăta poetul în perioada plimbărilor lor vieneze. Ştim in orice caz de la Slavici mai bine ce citea Eminescu la Viena şi ce-1 preocupa în chip deosebit, decît cum era. Totuşi. Om de o veselie copilăroasă, el ridea cu toată inima, incit ochii tuturor se îndreptau asupra lui. In clipa următoare se-ncrunta in­să, se strîmba ori întorcea capul cu dispreţ. Slavici devine din nou abstract. Iar cînd vorbeşte de sănătatea lui Eminescu o defi­neşte prin aceea a tatălui său: Eminescu era de o vigoare trupească extraordinară, fiu a­­devărat al tatălui său, care era munte de om şi ca fire — grădină de frumuseţe. Să fi scăpat sirianului trăsătura de distincţie a colegului şi prietenului său ? Nu în totul, dacă ne amintim că odată notează că lui Eminescu îi plăcea să trăiască boiereşte. Cam vag, dar to­tuşi ceva. Hotărît lucru, Slavici nu era făcut să fie un bun portretist. Mai norocos decit Vlahuţă, Iacob Negruzzi îşi face despre Eminescu cu ajutorul puţinelor poe­zii publicate în Convorbiri literare o idee care-l ajută să găsească pe poet cu uşurinţă. Vom în­ţelege şansa convorbiristului dacă precizăm că Vlahuţă l-a întilnit pe Eminescu al tinerelelor. Ajuns in Viena mă­tuşei la cafeneaua Troicil din Wolzeile, unde ştiam că este locul de adunare al studenţilor români şi mă aşe­zai la masă deoparte. Ungă o fereastră, de unde fără a fi băgat de seamă, puteam ob­serva pe toţi tinerii ce vorbeau între dinşii româneşte. Erau mulţi adunaţi în ziua aceea, unii păreau mai inteligenţi, alţii mai puţin, dar mai toate figurile aveau expresiuni co­mune, incit îmi zisei că Eminescu nu poate să fie printre dinşii. Deodată se deschide uşa şi văd intrind un tinăr slab, palid, cu ochii vii şi visători totodată, cu părul negru, lung, ce i se cobora aproape pînă la umeri, cu un zimbet blind şi melancolie, cu fruntea înaltă şi inteligentă, îmbrăcat in haine negre, vechi şi cam roase. Cum l-am văzut am avut con­vingerea că acesta este Eminescu, şi fără un moment de îndoială m-am sculat de pe sca­un, am mers spre dînsul, şi intinzindu-i mi­na, i-am zis : „Bună ziua, domnule Emi­nescu !“ Secreta credinţă că un creator trebuie să se­mene neapărat cu opera sa este în noi toţi. A­­cestei necruţătoare probe supunem în mod mai mult sau mai puţin conştient pe toţi scriitorii care ne-au câştigat sufletul şi inteligenţa. Dacă Eminescu ajunge să fie reperat într-o cafenea vieneză de un compatriot, care nu l-a văzut niciodată, numai după indiciile atît de puţin practice pe care le pot procura puţinele poezii tipărite pînă atunci nu ne rămîne decit să tra­gem concluzia că ne aflăm în faţa lui Eminescu cel adevărat şi că cel mai autentic portret emi­nescian este cel în care poetul seamănă cel mai mult versurilor lui. Fără să ştie, Sadoveanu re­făcea într-un fel experienţa lui Iacob Negruzzi. Protejaţi de blazonul versurilor eminesciene, ca drumeţii din basm de năframa iubitei, ei au intuiţia că ţinta nu poate să le scape. Şi nu le-a scăpat. CAPUL SAU DE APOLLO Alt martor ne aşteaptă la Berlin. Este Anghel Demetriescu din ale cărui pagini despre Mihai Eminescu transcriem următoarele : Eminescu — ce e drept, nu purta nici o stigmată de diformitate pe corpul său, nu era cocoşat ca Leopardi, nici şchiop ca Byron, nici chinuit de o boală dureroasă şi incurabilă ca Lenau şi ca Heine. Dimpotrivă, se bucura de o sănătate perfectă. Talia sa era inaltă, osa­tura şi musculatura admirabile, umerii laţi, iar pieptul bine dezvoltat, permitea plămini­­lor să se dilate şi să respire cu toată liberta­tea. Capul său de Apollo era împodobit cu un păr bogat şi strălucitor, fruntea inaltă şi pu­ţin recurbată înapoi, trăsăturile faciale ar­monice şi o expresie virilă, ochii mari, de oriental, cu o privire dulce şi melancolică, o gură cu buze cărnoase şi senzuale, totul anun­­a intr-insul o viaţă luxuriantă şi rezistentă, nfăţişarea lui era aşa de frapantă, incit nimeni nu l-ar fi văzut intîia oară, fără să întrebe cine este el. Faimosul memorialist al Junimii, Gh. Panu, nu este departe de Slavici în ceea ce priveşte să­răcia detaliilor fizionomice. Iată cum îl vede Gh. Panu pe Eminescu cu ocazia primei sale pre­zenţe la şedinţele junimiste . In acea seară Junimea era la d. Pogor, care stătea in nişte case mari, părinteşti, cu imensă curte şi grădină — mi se pare pe strada „Patruzeci de Sfinţi" — ferestrele toa­te luminate, uşile toate deschise. Ne suim sus. Erau doi tineri : unul bine făcut, frumos, cu musteaţa mică, subţire şi cu plete mari ; altul inuit, slăbănog , cu ochii lipsiţi de vioi­ciune şi cam gârbovit. Cel dinţii era Emi­nescu, cel de al doilea Bodnărescu. Cernescu mă recomandă. O salutare rece din ambele părţi şi atita. Eminescu continuă a explica lui Bodnărescu — fiinţă blindă şi pasivă — o teorie stranie, teoria antinomiilor în istoria universală, după teoria lui Kant a antinomi­ilor, pentru a ajunge să dovedească lui Bod­nărescu că Napoleon I a fost contrariul u­­nui om mare. Atît despre cum arăta Eminescu. Cit despre teoria lui ori şi mai bine despre concluzia lui este bine să ne amintim că era împărtă­şită şi de Lev Tolstoi în Război şi pace. Pre­ţioase la Gh. Panu sunt detaliile de atitudine privitoare la Eminescu, ca această încîntătoa­­re pentru noi, astăzi, remarcă : D. Bodnăres­cu se ridicase la intrarea d-lui Pogor , Emi­nescu de joc, ba avea aerul chiar că-l găseşte pe Pogor în propria lui casă inoportun. La fel se poartă şi în altă împrejurare după lec­­tura poemului Dumbrava roşie făcută de A­­lecsandri. Eminescu avea aerul plictisit, de­sigur că nu gusta poema, era prea simplă, prea uşoară, imaginile erau prea străvezii, comparaţiile prea drepte, nimic transcenden­tal. Pedestrul Gh. Panu a reţinut totuşi cî­­teva note definitorii ale poetului şi mai ales abstragerea lui din cele lumeşti, întrerupt de Al. Lambrior cu o observaţie documentară a­­supra epocii lui Alexandru cel Bun, pe cînd citea Sărmanul Dionis, Eminescu dădu din umeri şi continuă citirea: Ce-i păsa lui de adevărurile istorice ! Niciodată el nu s-a in­teresat de aceasta ; totdeauna el a avut cre­dinţa, că omenirea şi Romanii au trăit aşa după cum ei şi i-a închipuit, dar nu după cum au trăit ei în realitate. Spirit pozitiv, cum zice chiar el, Gh. Panu nu-şi făcuse nici o idee dinainte despre Eminescu, aşa că el a observat omul fără avertismentul mesaju­lui sublim al versurilor lui. Sunt însă semne că la Gh. Panu acest mesaj n-a ajuns nici­odată. Mai tîrziu, la Bucureşti, Mite Kremnitz com­pune şi ea un chip fictiv al poetului inspirat de lectura versurilor lui. Fire romanţioasă, ea îm­pleteşte în închipuirea ei atît sugestiile versuri­lor cit şi elemente ale propriului bovarism. De aici, în primă împrejurare, dezamăgirea. Plină de curiozitate urmării cu privirea pe noul venit ce intră în sufragerie, timid şi stîngaci, părindu-mi-se neindeminatic in mişcări, un om care după aparenţă cunoscuse tot aşa de puţin disciplina corporală, ca şi pe cea spirituală. Mai mult scund decit i­ait, mai mult voinic decit zvelt, cu un cap ceva cam prea mare pentru statura lui, cu înfăţi­şarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi, prea cărnos la faţă. Fantele de album personal pe care-l clădi­se în romanţioasele încăperi secrete ale su­fletului ei, Mite Kremnitz, nu era Eminescu. Eterica amatoare se decide repede însă să se Un portret al lui Eminescu alcătuit din evocările scriitorilor mulţumească cu ce există. Citeva ore mai tir­­ziu. Cum şedea aplecat peste foile aşa de ca­ligrafic scrise ale manuscrisului său, Emi­nescu îmi păru cu o înfăţişare mai puţin ma­sivă ; bărbia foarte pronunţată şi gura largă se atenuau ; fruntea ieşea strălucitoare de sub părul negru ca pana corbului, sprîncenele a­­păreau în toată frumuseţea lor şi tăietura fină a nasului lăsa numai la intilnirea nărilor o uşoară urmă de vulgaritate. Relaţia dintre memorialistă şi viitorul ei pro­fesor de limba română care a fost Eminescu ne arată că era de altfel destul de dispusă să re­nunţe la aceste exigenţe ale goticei ei vanităţi. N. Petraşcu îl întilneşte cam odată cu Al. Vlahuţă, pe vremea deci cînd Eminescu lucra la Timpul în Bucureşti, în orice caz după ce Mite Kremnitz, în fond o femeie neglijată sub un a­­nume unghi de poet, îşi forma şi reforma im­presiile. Interesant este că liniile portretului pe care, la 30 de ani ai poetului, N. Petraşcu le descrie, sunt aceleaşi cu cele ale studentului vie­­nez, înfăţişarea lui creştea poate în ochii mei, văzută sub aureola poetului, dar impresia mea era în mare parte adevărată, căci natura fu­sese darnică cu el şi în privinţa aceasta. De statură mijlocie, cu trupul bine legat, cu tră­săturile feţei regulate, părul negru, lucios şi cam lung, fruntea înaltă şi senină, de parcă se cobora din lumea unui vis, ochii negri, um­briţi şi adinei, pe care arareori ţi-i dădea să-i priveşti, căci vorbea cu ei mai mult ple­caţi în jos, parcă de teama de a nu părea că te observă — în clipa însă în care ţi-i trecea pe dinainte, surprindea!, în pîlpîitul unei lu­mini incandescente, ca un scăpărat al focului tainic ce-i ardea sufletul , zimbetul mobil, variind în orice moment, fiind întrebător, confirmativ, iertător, dispreţuitor, dureros o­­glindindu-i oarecum mimica gindirii, nasul corect, mustaţa neagră, buzele armonioase, barba rasă, gîtul rotund şi larg, pieliţa obra­zului albă, mată şi palidă, aerul frunţii pă­truns de inspiraţie. Şi toate acestea, învălui­te intr-o modestie şi o timiditate ce-l înfru­museţau şi mai tare. Cercul se închide. Era frumos ! Exclamase Caragiale. Frumos îl găsesc toţi cei care l-au văzut cu un ochi nenegustoresc. ERA UN TINAR VOEVOD Astfel s-a văzut şi poetul într-un portret nar­cisiac al romantismului de tinereţe . Un om pe care-l cunoşteam fără a-l cu­noaşte — una din acele figuri ce ţi se pare că ai mai văzut-o vreodată în viaţă, fără s-o fi văzut niciodată, fenomen ce se poate ex­plica numai prin presupunerea unei afinităţi sufleteşti, începui a-l observa cu comoditate. Era frumos — d-o frumuseţe demonică. Asu­pra feţei sale palide, musculoase, expresive, se ridica o frunte senină şi rece ca cugetarea unui filozof. Iar asupra franţei se zburlea cu o genialitate sălbatecă părul său negru­ stră­­lucit, ce cădea pe nişte umeri compacţi şi bine făcuţi. Ochii săi mari, căprii, ardeau ca un foc negru sub nişte mari sprîncene stu­foase şi îmbinate, iar buzele strîns lipite, vi­nete, erau de-o asprime rară. Ai fi crezut ci­ e un poet ateu, unul din acei îngeri căzuţi, un satan, nu cum şi-l închipuiesc pictorii : zbîrcit, hidos, urceros, ci un satan frumos, de-o frumuseţe strălucită, un satan mindru de cădere, pe-a cărui frunte Dumnezeu a scris geniul şi iadul indărătnicia — un satan dumnezeiesc, care trezit în ceri a sorbit din lumina cea sîntă, şi-a îmbătat ochii de ide­alele cele mai sublime, şi-a muiat sufletul in visele cele mai dragi, pentru ca, în urmă, că­zut pe pămînt, să nu-i rămină decît decepţi­­unea şi tristeţea gravată în jurul buzelor, că nu mai e in cert. Astfel arăta Eminescu şi aşa ni-l descriu con­temporanii care au ştiut să-l vadă cu ochiul pro­priei lui poezii. Amintirile toate datează după ce suflarea celestă a acestei poezii îi luase în po­sesiune. Nici chiar Caragiale nu se poate sustra­ge autotputerniciei ei. Distinctă este la toţi elevata frumuseţe princi­ară a poetului, majestuoasa impresie pe care o face celor ce-l văd Rege asirian zicea în glumă Caragiale, asimilîndu-l cu unul din eroii poezii­lor pe care tocmai le ascultase. Şi nu ştia că gluma sa era, în fond, foarte serioasă. Lucian Blaga n-a avut şansa să-l întilneascâ pe poet. Dar fără a-l fi văzut vreodată el ne propune o sugestie de portret care le verifică şi confirmă pe cele de aievea ale poetului. Voevodul român, icoană luminoasă alcă­tuită din suprapunerea mai multor imagini din epoca de istorie românească dinaintea lui 1500, este pentru efigia secretă, care-l ab­soarbe, care-i compensează insuficienţele, ca­­re-l magnetizează. Subconştient, raportarea la un ideal voevodal ia proporţii de identifi­care. Subconştient Eminescu se vedea un ti­­năr, voevod. Terestrul Panu ne atrăsese atenţia, fina observaţie, că este o asemănare între săr­manul Dionis şi între Toma. Dar este una mai izbitoare : asemănarea tuturor eroilor din nuvelele lui Eminescu cu autorul. Plecat pe potecile poeziei eminesciene, ca al­tădată Sadoveanu pe cele ale peregrinărilor na­­turistice ale viitorului poet, Lucian Blaga are şansa marii intuiţii. Eminescu arăta cum l-a simţit Sadoveanu, cum l-a văzut Iosif Bariţiu şi Ştefanelli şi Caragiale şi Anghel Demetriescu şi însuşi Eminescu în Geniu pustiu, aşa cum l-a dedus din hieroglifa melodioasă a versurilor sale Lucian Blaga : Codrul, marea, lumea, lacul, dealul, valea — sunt cîntate de mulţi poeţi, de către cei mai mulţi, dar aşa cum le cîntă Eminescu, toate acestea, codrul, marea, luna, lacul, dea­lul, valea, dobindesc nu ştim ce particulară domnească demnitate, aproape sacrală , parcă în mijlocul lor ar fi permanent prezent un invizibil tînăr voevod. Şi întrebarea noastră primeşte in sfîrşit un răspuns : Eminescu arăta ca un tînăr şi astral voevod. Araici pe un cal negru zbura, şi dealuri, vale In juru-i fug ca visuri — prin nouri joacă lună— La pieptu-i manta neagră in falduri şi-o adună, Movili de frunze-n drumu-i le spulberă de sună, Iar steaua cea polară i-arată a lui cale. Aristarc 11 IANUARIE 1975 JEAN AL. STERIADI : Ilustraţii la poeziile lui Eminescu eminesciana

Next