Luceafărul, ianuarie-iunie 1987 (Anul 30, nr. 1-26)
1987-01-03 / nr. 1
ri \ . 0 Puncte de sprijin îteva recente contribuţii in domeniu! istoriei literaturii repun în discuţie nu doar metode de periodizare a literaturii române ci şi, mai mult decit atît, mişcarea ei interioară, acumulările continui şi înlănţuirile spontane care acelea dau unei culturi omogenitatea. A descrie, aşadar, un fenomen prin unităţi istorice de stil numai e a introduce un formular exterior şi de cele mai multe ori propriu altor regiuni ale geografiei culturii ci un fel organic de mişcare a unei individualităţi etnice. Absenţa unor „perioade“ caracteristice in alte părţi nu mai e văzută ca o dovadă a „întirzierii“, ci un factor de originalitate în termen contrastiv, dacă, bineînţeles, epoca analogă conţine creaţie locală. Aceste îndemnări nu sunt totuşi cu totul inedite şi cine examinează astfel de cercetări în raport cu „Introducerea sintetică“ a lui Nicolae Iorga, cu „Istoria literaturii române. Compendiu“, de G. Călinescu, şi cu numeroase din studiile lui G. Ibrăileanu înţelege că fundamentul doctrinar e solid şi are o oarecare tradiţie. Nimic nu arată că astfel de perspective ar fi culturale iar nu estetice cită vremea a preţui fenomene din alte timpuri cu criteriul vremii prezente nu conduce la rezultate durabile. Există un „estetic“ al epocilor fără estetică despărţită vizibil de cultural şi cine continuă a crede, precum E. Lovinescu, că literatura română ar ajunge la cadrele estetice abia în secolul al XIX-lea face abstracţie de explicaţia istorică, decisivă în astfel de situaţii. Suita de „prezenturi“ purtătoare fiecare a cîte unui accent estetic propriu, determinant, şi care modifică de fiecare dată imaginea fenomenului consumat nu e o soluţie recomandabilă şi dacă ne aşezăm doar în postură modernilor şi a „esteticului“ lor reiese de aci că nimic din ce nu e „modern“ nu e literatură. Astfel de complicaţii sofistice se pot aplica asupra unor epoci nu puţine, însă nu duc la încheieri serioase cită vreme lipseşte factorul care să integreze datele parţiale. Istoria literaturii române ca întreg specific vrea să spună nu mai mult decît evoluţia originală , însă nici mai puţin decît atît. Obiectul fundamental e dintr-un astfel de proces clarificator, ceea ce denumim îndeobşte „literatură veche“, cu un termen destul de incorect deşi intrat în uzanţe atît de mult incit nu ştiu ce s-ar mai putea face. Cine depăşeşte această prejudecată de terminologie şi voieşte a edifica o altfel de ordine structurală mai apropiată de realităţi, trebuie să-şi pună cîteva întrebări care par inevitabile. Cînd începe, de pildă, literatura română, atunci cînd se scrie hotărît în româneşte ori mai înainte de aceasta, în masiva materie incontrolabilă de creaţii compuse in slavonă, greacă şi latină ? Ce este, mai apoi, „estetic“ şi ce este „cultural“ in aceste creaţii româneşti, latineşti, slavone şi greceşti ? Care să fie cuprinderea noţiunii de „scriitor* în acele vremi cînd e cu neputinţă a vorbi de o îndeletnicire scriitoricească diferenţiată sub raport profesional ? In fine, este folclorul — literatură ? Şi cînd ar fi acesta de studiat, dacă admitem că este fapt literar, din punct de vedere al cronologiei ? Să adaog, totuşi, şi încă o întrebare : cînd se încheie „literatura română veche“ şi cînd avem a face cu aceasta în chip de fenomen „modern“ ? Cine urmăreşte palpitanta sforţare colectivă de a clarifica astfel de chestiuni obscure de metodă ştie că lumini există şi că avem răspunsuri, deocamdată provizorii, însă cu totul stimabile, pentru nu puţine dintre ele , e, înainte de toate, meritul lui Dan Zamfirescu de a fi punctat cîteva dintre momentele principale, reluind un număr de soluţii (de multă vreme ignorate) ale lui N. Cartojan, Iorga şi o viziune hotărît călinesciană, venind, adeseori, cu puncte de vedere noi. In privinţa limitelor cronologice, noutăţile sunt spectaculoase şi originile par să fie stabilite, în chip irevocabil, chiar într-o epocă străveche, de secol IV-VI e.n., in ceea ce se numeşte de obicei „literatura străromână“. Două sinteze masive ale lui Ioan G. Coman (1979) şi Nestor Vornicescu (1984) fac demonstraţia acestei realităţi, cea de-a doua din ele urmînd şi evoluţia acestei materii iniţiale pînă tirziu, în secolul al XVI-lea. Cercetările sunt, totuşi, în curs şi recent Nestor Vornicescu a revelat o altă contribuţie, prin opusculul „Aethicus Histricus. Un filosof străromân de la Histria dobrogeană“ (Craiova, 1986). Este un daco-roman din secolul IV-V e.n., autor al unei „cosmografii“ şi al unui alfabet, un adept al credinţelor păgîne, originar dintr-o Histrie crepusculară, care se salvase cu greu de pirjolirile goţilor. Mai sunt şi alte cercetări noi pe tema străromână (una din ele fiind a lui Epifanie Norocel, asupra căreia imi propun să revin, ca şi asupra „’Cosmografiei“ lui Aethicus Histricus). Dacă originile sunt în epoci străvechi, încheierile sunt treptate şi nu cred că s-ar putea trece, cronologic, de clasicismul românesc al secolului al XVII-lea, unde avem pe Ureche, Milescu, Costin, Stolnicul Cantacuzino, Cantemir (o dovadă e şi aceea dedusă din cercetările lui Ciprian Zaharia, care dovedesc, pentru secolul al XVIII-lea, o altfel de structură culturală decit cea „veche“, o rezistenţă autohtonă în temeiul originar). Cit priveşte disociaţia dintre „cultural“ şi „estetic“ ea trebuie înţeleasă în determinările istorice şi este în afara îndoielii că există în Evul Mediu românesc forme specifice care ilustrează „esteticul“ acelui moment (o contribuţie străină e aceea a lui V. I. Bîcikov, din „Estetica antichităţii tîrzii“). Studiile lui Dan Horia Mazilu sunt fundamentale pe această temă şi a descrie „literatura română în epoca Renaşterii“ (1984) este o încercare să se extragă specificul unei evoluţii. Recentele contribuţii, dedicate „Prozei oratorice în literatura română veche, Vol. I“ (1986) introduc în cuprinderea esteticului elementul „retoricii“ (nesocotit, din felurite motive, pînă recept), ceea ce e o intîie soluţie hotărită, de pe poziţia „esteticului“, în clarificarea disociaţiei dintre „cultural şi estetic“. E o perspectivă care contribuie la lămurirea noţiunii de „scriitor“, fiind scriitor, in acele epoci, orişice autor de contribuţii scrise, chiar dacă in forme care, din unghi modern, nu sunt socotite a fi „literatură“. Dar folclorul ? Aci, „Regăsirea continuă" (1986), de Dumitru Bălăeţ, vine cu o soluţie concludentă, arătînd că epocile care nu documentează literatură cultă au în cuprinderea lor o literatură poporană, aceea care asigură (prin legături cu spiritul folcloric dar şi, ulterior, cu spiritul „cult“) o continuitate în marginile structurilor constituite tradiţional. Sunt trei cercetări deocamdată de pionierat unde trebuie adăugate şi studiile lui Mircea Muthu (din „Permanenţe literare româneşti din perspectivă Comparată“ — apărute recent şi elev—), analizabile dintr-o perspectivă interdisciplinară, unde intră filosofia culturii, istoria mentalităţilor, etnologie, adică tot ceea ce este esenţial spre a deschide, in istoriografia literaturii, o etapă nouă de sinteză. Artur Silvestri 3 IANUARIE 1987 e Despre identitate culturală xistă totdeauna un set de aşteptări în percepţia culturală, coduri şi sedimentări care, deşi discret şi vag, au puterea constrîngerilor semiotice. De obicei, lucrările rămase in afara atracţiei acestui magnet psiho-valoric au circuit provizoriu, fiind receptate din perspectiva unor interese locale şi uşor localizabile. E simptomatică, de pildă, situaţia unor producţii ştiinţifice obligate la viaţă efemeră pentru un grup restrîns de auditori. Se poate motiva că aceasta este soarta abordărilor specializate, menite unui anumit public avizat. Şi, desigur, nu se poate nega faptul că, aici, intră în funcţiune coduri specializate, inaccesibile oricui. Insă, nu e mai puţin adevărat că activarea înăuntrul climatului cultural general — îmbibat de pre-concepţii, precipitări ideologice şi orizonturi entelehiale — poate să valorifice o forţă de percuţie pe care şi operele strict ştiinţifice — prin intenţii şi finalizare — o posedă. Cum ne-am explica altfel aura mitologică a istoriei călinesciene, a Geticii lui Pârvan, a personalităţii lui Iorga ş.a.m.d. ? Lesne se poate constata că inclusiv aşezarea într-o ierarhie valorică e dependentă de forţa matriceală menţionată. Nu întîmplător cultura noastră pune şi repune în joc — în alţi termeni, dar cu aceleaşi permanenţe tensionate — chestiunea identităţii. Situată, ca model, intre două extreme : modelul culturii de expansiune — ce ridică o cultură anume la rangul de paradigmă unică şi exemplară a universalităţii — şi modelul culturii imitative, cultura română modernă şi contemporană- s-a vrut o soluţie creatoare de intermediere, un model medial, întrucît pericolul perpetuu vine dintr-o eventuală cădere în starea imitativă sau dintr-o închidere vegetativă, dialogul şi originalitatea trebuie mînuite pe liniile unui echilibru dinamic menţinut prin spirit critic. Ca ferment în subterana--iniţiativelor creatoare sau în formule explicite — cînd poziţiile se delimitează şi confruntă fără cruţare —, această ipostază a conştiinţei de sine îşi face mereu sesizabilă prezenţa pulsatorie. Intre cei doi poli ai exagerării fără perspectivă — pe de o parte, zburdălnicia modernizatoare, şi, pe de alta, instalarea confortabilă într-o tradiţie imuabilă, soluţii care nu pot fi decît fixări afective şi nimic mai mult —, ocolind atît criticismul dizolvant cît şi patetismul imitativ sau închiderile sterilizante, identitatea noastră spirituală a elaborat ideea cultivării originalităţii naţionale în afara oricărui naţionalism. Sub zodia acestei universalităţi de extracţie locală se află cîmpul ideologico-receptor al multor cărţi apărute in 1986. Astfel, Scrisori despre logica lui Hermes explicitează metoda filosofică a lui C. Noica. In măsura în care este, implicit, o încercare despre hermeneutică, aplicaţiile depăşesc cu mult cadrele impuse de autor. Reabilitarea teoretică a singularului — prin strategii comprehensiv-interpretative — are ca efect detectarea acelui tip de particularitate care, prin determinaţii, este Intru generalitate, îşi asumă ca inerentă deschiderea concretă şi operantă sub specia universalului. Ceea ce unii au numit paradoxul lui Noica — respectiv pendularea, indecizia între naţional şi universal în problemele culturii — e dovedit ca aparent. Sunt, de aceea, în aceste scrisori tezaure metodologice ce merită a fi puse la lucru în teoria culturii, analize aplicate artei şi literaturii ş.a. Fertile sunt şi Eseurile lui Anton Dumitriu, în măsura în care restituirea valenţelor paradigmatice ale culturii clasice greceşti e secondată de căutarea paideumei de elaboraţie dacică. Căutarea fondului de arhaicitate e motivat, astfel, ca atitudine firească. Pe o asemenea traiectorie interpretativă, sinteza lui Ion Horaţiu Crişan despre Spiritualitatea geto-dacilor capătă şi alte virtuţi decît cele ale operei savante. La fel tratatul de Mitologie română al lui Romulus Vulcănescu, sau analizele lui Al. Zub referitoare la intrarea României pe orbitele europenizării (Cunoaştere de sine şi integrare). Lucrări de acest calibru menţin competent orizontul de discutare a identităţii spirituale proprii culturii noastre naţionale. Activarea ideilor pe care le conţin are capacitatea de a spulbera stratul verbocrat al multor dispute gazetăreşti lipsite de respiraţie teoretică. Vasile Macoviciuc Lucrări de referinţă cu sfîrşitul de secol pe care-1 trăim se distinge, printre altele, printr-o nuanţă cu totul particulară care acreditează tot mai solid ideea că o adevărată cultură nu se mai poate realiza în hotarele unei culturi care să lase pe dinafară cultura ştiinţifică. Intr-un sens, ştiinţa poate fi considerată spectacolul intelectual cel mai fascinant al secolului, spectacol înaintea căruia trăim, de cîteva decenii, o uimire permanentă şi neobosită. Iar acest lucru este valabil nu numai gîndindu-ne la uluitoarele descoperiri din laboratoare, ci şi la interpretările descoperirilor pe care ni le oferă o ramură tinără a filosofiei numită filosofia ştiinţei. Filosofi ai ştiinţei nu sunt însă azi numai filosofii de formaţie care au venit spre ştiinţă, ci şi oamenii de ştiinţă care s-au ridicat spre interpretarea filosofică. Rolul filosofiei ştiinţei este dublu: pe de o parte de a demonstra consecinţele logico-filosofice ale descoperirii, fie prin corectarea vechilor teorii despre materia fizică, biologică sau psihică, fie prin imaginarea unor teorii noi, mult mai adecvate şi mai integratoare, iar pe de altă parte de a mijloci contactul dintre zonele abstracte ale ştiinţei şi cultură, spulberînd enigmele sau misterele zonelor aparent inaccesibile. Filosofia ştiinţei a devenit totodată o literatură ea însăşi de excepţie, prin profunzimea şi originalitatea interpretărilor, fiecare dintre ele mai incitantă decit cealaltă, pentru că ne arată încă, un unghi nerelevat al lumii sau al gîndirii, încă o ipoteză tulburătoare despre devenirea materiei, lărgindu-ne orizontul cunoaşterii şi al înţelegerii universului. Filosofi ai ştiinţei sînt deci potenţial toţi acei gînditori care, trecînd mai departe de specializarea ştiinţifică, au ştiut să-şi interpreteze domeniul sau descoperirile personale şi să le integreze în cultură. Pentru început voi consemna Biogeneza de la mit la ştiinţă (Editura Albatros) scrisă de biologul Vladimir Eşanu, o interpretare a apariţiei vieţii din perspectiva celor mai recente descoperiri ale biologiei moleculare. Ideea că „viul are nevoie de erori, pentru a evolua dar evoluţia nu este o eroare“, devine o demonstraţie ştiinţifică cheie, dublată de una filosofică ce priveşte atît filmul biogenezei, cît şi procesul devenirii ideilor, progresul cunoaşterii, ambiguitatea problemelor insolubile. In Genetica medicală, geneticianul Constantin Maximilian transformă de fapt, genetica şi descoperirile ei ce frizează senzaţionalul, într-o trambulină către examinarea condiţiei umane în univers. Dramatismul condiţiei umane, al viului in general se relevă astfel atît la nivelul determinismului genetic, cît, paradoxal, şi , vizavi ,de spectaculoasele realizări ale ingineriei şi manipulărilor genetice. O carte de excepţie care oferă o teorie cosmogonică din perspectiva cu precădere a informaticii este Ortofizica, încercare asupra lumii şi omului din perspectiva ştiinţei contemporane de Mihai Drăgănescu, apărută la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, seria Filosofie românească, Biblioteca de filosofie. Este vorbade un model teoretic al universului ,de o excepţională valoare filosofică, ce reuşeşte performanţa de a integra întreaga diversitate a fenomenelor lumii materiale, de la particulele elementare la fenomenele creative şi de civilizaţie. Ortofizica porneşte de la ideea existenţei obiective a unui substrat mult mai profund al lumii materiale, decît acela al particulelor elementare cunoscute prin fizica cuantică. Pentru autor, primele manifestări ale materiei (numite ortosensuri) sunt informaţionale (desfăşurate în materie, pe un substrat material), deoarece numai procese cu un caracter informaţional pot asigura, după opinia sa, solid argumentată, legăturile dintre lumea particulelor elementare, fenomenele macroscopice, biologice, mentale, sociale şi estetice. Pentru a răspunde cum se produce acest fenomen, Mihai Drăgănescu imaginează un inel al lumii materiale unde vedem funcţionînd particule elementare noi. Prin arhitectura sa, Ortofizica se afirmă drept unul dintre foarte puţinele sisteme teoretice cosmogonice din lumea contemporană, care oferă o explicaţie unitară tuturor fenomenelor lumii materiale. Preocuparea pentru marile descoperiri ale ştiinţei contemporane care au ridicat probleme grele atît din punct de vedere logic cît şi filosofic se vădeşte o constantă a gîndirii filosofice româneşti. Astfel, în Eseuri (Editura Eminescu), Anton Dumitriu publică o suită de studii de filosofie a ştiinţei (secţiunea Ştiinţă şi cunoaştere) scrise din 1942 încoace. Implicaţiile logice şi profunzirea filosofică a unor paradoxuri ale matematicii şi fizicii, „lumea enigmatică care se agită în domeniul subatomic“, hazardul şi ştiinţa, reabilitarea logicii scolastice medievale sunt doar cîteva din problemele ce beneficiază de ana- liza de o limpede rigoare a filosofului, analizămaterializată stit soluţiioriginale, şi In» cel--măi „ înalt grad, stimulatoare, jpentru „omul de cultură. Anton Curtuuriu subliniază de altfel în permanenţă Caracterul deschis al gîndirii, al ştiinţei, al filosofiei ştiinţei. Deschiderea de porţi nebănuite, acolo unde părea că domneşte ştiutul, demolarea teoriilor pentru a construi altele noi cu o remarcabilă eleganţă şi distincţie spirituală, formează de fapt cheia incitantă a acestui demers filosofic. Un alt spectacol intelectual, de un mare rafinament, ni l-a oferit Constantin Noica în Scrisori despre logica lui Hermes (Editura Cartea Românească), unde se examinează, de fapt, metamorfoza logicii sub sabia ştiinţei moderne. Autorul desprinde, în timpul pe care-l trăim, fecund in ştiinţă, o logică deosebită de logica aristotelică (logica lui Ares), solidară şi cu tot ce e joc, ca şi cu tot ce e mecanism.Această „logică nouă“ ar fi una „a lui Hermes, zeul comunicării şi al interpretărilor“, în fond logica filosofiei ştiinţei ce „ar face un sfîrşit dreptate individualului, în care întregul este in parte şi se lasă interpretat de ea“. Unităţile parte tot, unităţile sintetice pe care se sprijină noua logică nu sunt altele decît atomul, celula, sămînţa, holomerul (realitate ce poartă cu ea iitregul). In ansamblul culturii noastre socotesc că filosofia ştiinţei mai are un merit considerabil şi anume acela de a mijloci apropierea dintre gînditorul şi creatorul de ştiinţă şi gînditorul şi creatorul de artă. Şi, nu in ultimul rînd, ea mai are un rol de stimulare a creativităţii atît ştiinţifice cit şi artistice. Ceea ce spun poate părea hazardat. Dar pentru cine cunoaşte fenomenul invastitatea şi profunzi- mea sa va fi uşor de înţeles că prin ideile şi teoriile ei, prin arhitecturile ei originale, filosofia ştiinţei ca parte a filosofiei poate contribui indirect la stimularea teoriilor estetice privind arta şi literatura. Mirela Roznoveanu I U n rol important în interpretarea şi transmiterea folclorului, atît al celui tradiţional, clasic, nativ, cit şi al cîn■ tecului nou, îl are cîntăreţul profesionist. Dacă in trecut, folclorul cel real era eminamente neprofesional şi îndeplinea, prin forme diversificate şi specifice, o funcţie socială, astăzi cîntăreţul nu mai trebuie să treacă prin proba de foc a „cenzurii“ colectivităţii, care nu avea un rol pasiv ci aproba, accepta, amenda, modela sau respingea un text folcloric. De aceea astăzi în primul rînd, cîntăreţul e acela care trebuie să impună un repertoriu in care să nu-şi găsească locul pseudofolclorul, creaţiile submediocre, lipsite de fior artistic. Dacă totuşi, asemenea producţii folclorice apar, atunci e necesară intervenţia promptă a folcloristului, a specialistului, pentru că această intervenţie cere competenţă, nu aprecieri „după ureche“. (N. Roşianu, Eseuri despre folclor, Ed. Univers, 1981, p. 25). Am revăzut, de curînd, o interesantă şi valoroasă lucrare,elaborată de etnograful I. Vlăduţiu , Creatori populari contemporani din România (Ed. Sport—Turism, 1981). Nu din intenţia noastră de a o analiza. Din cu totul alte motive am amintit-o aici şi se va vedea cu ce scop. E o lucrare cu caracter descriptiv (şi aceste lucrări, bine alcătuite îşi dovedesc utilitatea) în care după o introducere substanţială ce relevă actualitatea demersului ştiinţific pentru cercetarea etnografică a procesului contemporan al creaţiei populare, sunt cuprinse biografii, unele de excepţie, urmate de comentarii asupra creaţiei fiecărui artist popular în arta în care s-a ilustrat de la prelucrarea artistică a lemnului pînă la olărit şi la confecţionarea măştilor populare. Chiar dacă iubitorul de frumos ar fi vrut să vadă nu ce măsură autorul a decelat semnificaţiile actului artistic, stilul interior al personalităţii creatorului popular, gîndindu-mă la regretatul meşter olar Constantin Colibaba din Rădăuţi, la arta inconfundabilă a meşterilor olari Victor şi Eufrosina Vicşoreanu din Horezu- Vilcea, la renumitul cioplitor de porţi Ioan Ţiplea din Fereşti-Maramureş, la creaţiile reprezentative ale Măriei Spiridon din Avrig-Sibiu, lucrarea lui I. Vlăduţiu e, înainte de toate, un document de o deosebită însemnătate, o carte de referinţă şi nu în ultimul rind un prim model pentru elaborarea unei lucrări despre repertoriul şi arta interpretativă a rapsozilor de azi ca şi pentru realizarea unor filme etnologice consacrate virtuozilor contemporani. Lucrarea despre cîntăreţii profesionişti ca şi filmele etnologice ar face o bună propagandă cîntecului popular autentic, fiind o mărturie tulburătoare despre orizonturile culturii populare româneşti la sfîrşitul acestui mileniu. Nu am mai fi în situaţia jenantă de a nu putea oferi generaţiilor de azi un film despre Maria Tănase, interpreta celui mai pur cîntec popular („H. Brauner, Să auzi iarba cum creşte, Ed. Eminescu, 1979 pag. 18) sau despre cintăreţele populare de excepţie Maria Lătăreţu şi Ileana Sărăroiu. Dar din această lucrare consacrată cîntăreţilor de muzică populară s-au eliminat, sintem convinşi, acei interpreţi care au abandonat repertoriul ce cuprindea piese autentice preferind „cîntece“ de gust de joasă calitate, ceea ce a dus la compromiterea lor ca interpreţi de muzică populară (Ion Dolănescu, Irina Loghin, Nicolae Sabău, Tiberiu , Ceia, Nelu Bălăşoiu ş.a.). In difuzarea şi comentarea folclorului autentic, o contribuţie majoră şi-a adus-o in anii noştri radiofonia culturală, îndeosebi prin emisiunea Mioriţa (redactor George Antofi), una din emisiunile cu o lungă carieră, dar mereu proaspătă, realizată cu dăruire şi competenţă, adincind întotdeauna, prin prezenţa specialiştilor, cunoaşterea ştiinţifică, teoretică a folclorului şi etnografiei, relevînd originalitatea, unitatea în diversitate a creaţiei populare româneşti prin cuprinderea şi transmiterea pieselor din repertoriul şi stilul tuturor zonelor etnofolclorice ale ţării. De asemenea, un salt valoric s-a constatat şi din emisiunile Televiziunii române, mai ales prin Tezaur folcloric (redactor Marioara Murărescu), depăşindu-se din bună măsură, faza amatoristică, comentariile de un romantism desuet, stereotipiile supărătoare, montările care aveau o viziune ce pendula intre păşunism si absurd. Credem că trebuie ca la anumite emisiuni în care sunt prezentate probleme de etnografie să fie invitaţi specialiştii de la Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice şi de la Muzeul satului şi de artă populară pentru a da chestiunilor aflate in discuţie mai multă rigoare. Nu mai puţin importantă in păstrarea, transmiterea şi valorificarea scenică şi prin publicaţii a folclorului şi a etnografiei romaneşti este misiunea activiştilor culturali. In cercetările de teren efectuate in diferite zone etnofolclorice, am avut privilegiul să întîlnesc propagandişti , de tip superior, care , îşi înţeleg îndatoririle, pun pasiunea în tot ceea ce întreprind, contribuie la conservarea moştenirii spirituale din zonele şi microzonele folclorice ale judeţului, respectă spiritul şi dimensiunile valorilor autentice, sunt oameni atenţi la tot ceea ce este nou în cercetarea interdisciplinară a culturii populare. Pe unii activişti culturali cu o activitate deosebită i-am prezentat în primul nostru articol. Aş adăuga acum cîteva cuvinte despre activitatea, bogată şi diversă, desfăşurată de prof. Doina Marian, directoarea Casei de cultură din municipiul Făgăraş, de muzicologul Virgil Mihăilescu, instructor la Comitetul judeţean de cultură şi educaţie socialistă Braşov, de prof. dr. Ion Diaconu, director al C.I.C.P.M.A.M. — jud. Vilcea, de prof. Al. Crihană, preşedintele Comitetului judeţean de cultură şi educaţie socialistă Vrăncea, de profesorii Ion Bănică şi G. Pârvulescu din municipiul Târgovişte, de prof. dr. Ioan Chiş-Şter din Baia Mare şi mulţi alţii care au avut şi au în continuare un rol esenţial în crearea unui climat favorabil în dezvoltarea ■ şi afirmarea culturii populare ca o componentă de seamă a culturii contemporane. Dar, din păcate, mai există şi activişti culturali care s-au transformat în funcţionari mărunţi, nu mai au curiozitatea, noilor lecturi din literatura de specialitate, iar unul dintre aceştia îşi afişa şi îşi justifica printr-un distih folclorizant, starea de inerţie : „Foaie verde foi de fag/ Nu m-amestec, nu mă bag“. Un moment de virf în acţiunea de valorificare şi de cercetare ştiinţifică a folclorului românesc, clasic şi contemporan, îl constituie activitatea depusă în cadrul unor edituri şi, în special, de sectorul de folcloristică al Editurii Minerva (redactori Ioan Şerb şi Iordan Datcu), unde, alături de ediţiile critice ale colecţiilor reprezentative de folclor românesc, s-au publicat, în ultimele două decenii, peste 25 de culegeri inedite de folclor în cadrul seriei de folclor pe regiuni (Folclor din Transilvania, Folclor din Oltenia şi Muntenia, Folclor din Moldova, Folclor din Dobrogea) care au îmbogăţit substanţial patrimoniul nostru etnocultural. Degradarea folclorului, unii vorbesc de „poluarea“ folclorului, termenul fiind lansat de H. Brauner in 1970, e o problemă de strictă actualitate. Dar nu poate, fi vorba de poluarea folclorului. Termenul nu e nici indicat şi nici adecvat. Vom fi de acord cu D. Popescu care releva : „Din fericire, folclorul nostru nu este şi nici nu cred că va putea fi poluat. El se păstrează ca un hrisov preţios din vechime, şi nu aşteaptă decît acei oameni de suflet, acei artişti sensibili care să ne demonstreze nouă înşine şi lumii că bijuteria la care au lucrat, cu migală şi pasiune, nesfîrşitele rînduri de înaintaşi, va rămîne etern frumoasă, răspunzînd concepţiei celei mai exigente şi moderne despre frumos. Folclorul nu este numai oglinda fermecată ce ne arată chipul nostru, spiritul colectiv, lumea fastuoasă a sentimentelor specifice unei naţiuni şi unei istorii cărora le aparţinem prin tot ce avem mare, unitar, şi definitoriu. Folclorul trebuie să fie şi un rapel constant al artei româneşti noi care, inspirîndu-se din prezent, urmărind să se ridice la înălţimea interesului modern, să fuzioneze cu gîndirea înaintată a epocii, nu uită că aparţine unui popor cu o cultură milenară, că moşteneşte un spirit de mare rafinament, decantat de nenumărate generaţii prin sita geniului, a sensibilităţii şi forţei de creaţie a milioane de artişti necunoscuţi“ (Identitatea şi universalitatea artei noastre). Dar lucrarea monumentală pe care trebuie s-o edifice folcloriştii contemporani e Colecţia naţională de folclor pentru care au pledat oameni de cultură de seamă de la Al. Lambrior pînă la Ov. Densuşianu şi D. Caracostea. In anii noştri a început publicarea ei. S-a întîmplat ca după apariţia primelor două lucrări consacrate Cîntecului epic şi Baladei familiale de Al. Amzulescu să contatăm că nu mai sunt respectate principiile care trebuie să guverneze elaborarea acestei colecţii totale, act esenţial de cultură. De aceea, credem că se impune organizarea unei dezbateri despre această lucrare în paginile Luceafărului, care a iniţiat numeroase dezbateri despre problemele culturii române de ieri şi de azi. Octav Păun Bilanţ grăitor Predominanţa istoriei sub semnul constelaţiei Săgetătorului, »decembrie trage la ţintă. Evoporia.ui ninsorii, in prinosul eanorial al anului 1986 crea ca pot distinge un sens predominant : acela al istoriei. In masa rotunda a revistei „Luceafărul“ asupra volumului Teroarea fascisto-horthystă in nord-vestul României. Mihai Ungueanu făcea observaţia ca in restituirea adevărului asupra unor momente istorice adesea romancierii timpului nostru s-au aliat in avangarda. Fireşte, nu putem absolutiza deoarece nu o dată oamenii de ştiinţa, specialiştii, au întiietate in această direcţie. Argumentele lor sint desigur documemeie, faptele palpabile, elective, verificabile. Mă gindesc, iată, cit de stins se leagă aceste istorii, cârţile istoricilor şi ale scriitorilor noştri cu cărţile altor conştiinţe ale veacului. „Nicicinci nu voi uita prima noapte de lagăr, care a fost din viaţa mea o noapte lunga, de şapte ori zăvorită", îşi amintea Elie Wiesel, laureatul Premiului Nobel pentru pace pe 1986. Tot el declară : „Mă atrage ceva spre Sighet... Aici e casa mea, mi-am petrecut copilăria, am învăţat primele cuvinte“ — şi avertizează : „Ţineţi minte împreună cu noi că există pericole pentru omenire“. Wiesel a rostit aceste cuvinte la Sighet, în 1984, cu prilejul comemorării a 40 de ani de la deportarea de către horthyşti a evreilor din nordul Transilvaniei ocupate. « Vorbind de restituirea adevărurilor istorice, consider un eveniment editorial de excepţie apariţia în 1986 a volumelor III—VI de Mărturii, Desăvîrşirea unităţii naţional-statale a poporului român, Recunoaşterea ei internaţională. Doresc să subliniez rigoarea ştiinţifică impecabilă, obiectivitatea acestei colecţii de documente , rapoarte, note diplomatice, militare, proclamaţii şi ordonanţe, procese verbale, articole din presa vremii, dar, in primul rind, convenţiile de armistiţiu în care era implicată România, tratatele cu Germania, Austria, Bulgaria, Ungaria, Turcia precum şi Tratatul minorităţilor, Pactul Societăţii Naţiunilor, publicate integral acum întîia dată. Fără îndoială, Editura ştiinţifică şi enciclopedică a avut un an editorial excepţional. Mă refer, de astă dată, la lucrarea de mare probitate profesională — ROMÂNIA DUPĂ MAREA UNIRE — (vol. II, partea I, 1918—1933). Precizia, elocvenţa evenimentului, a documentului interpretat cu rigoare, la nuanţările de fineţe, ca şi o remarcabilă putere de sinteză sunt principalele caracteristici ale lucrării. Sunt acestea surse de deosebită importanţă pentru cititorul român şi străin. Spre a mă referi la literaţie astfel de cărţi constituie izvoare în care romancierii găsesc fapte, sugestii pentru creaţia lor. In acelaşi sens, doresc să amintesc competenţa filologică a stabilirii textului (Victorela Neagoe) a studiului şi notelor ce însoţesc sinteza atît de controversată, dar în orice caz un unicat de mare însemnătate. Dacia preistorică (Editura Meridiane), de Nicolae Densuşianu. Desigur, trebuie să relev temeinicia, logica şi armonia construcţiei, celui de al doilea volum al vastei opere Voevodatul Transilvaniei, datorată acad. Ștefan Pa’Sen.'‘Ca 'scriitor, în calitate de comentator' ăl„fenomenului literar si cultural romanesc. Lucrez cu aceste cărţi pe masă, socotindu-le., lespezi ale“ edificiului spiritual românesc, în» cîmpul belestristicii recent apăruta ediţie — Ginduri albe — (Editura Cartea Românească, ediţie şi cronologie de Victor Crăciun şi Radu Voiculescu, studiu introductiv, note şi variante de Victor Crăciun, cu un Cuvînt înainte de Şerban Cioculescu), se însumează cu o pricepere şi pasiune demne de toată stima, un aparat ştiinţific impresionant, aproape în totalitate textele inedite ale lui Vasile Voiculescu. Tot în acest an al restituirilor istorice prozatorii din diverse generaţii s-au aflat, nu o dată, in prima linie, abordind ca adevăraţi pionieri evenimente de amploare şi gravitate ale cronicii poporului nostru. Mă refer la romanele Toamnă fierbinte de Ion Lăncrănjan şi Vinerea neagră de mai tinărul Dom Munteanu, la Cutremurul de Paul Anghel. De un umanism sensibil, operind cu nuanţată şi fină gamă a simbolurilor, sunt naraţiunile şi schiţele lui Vasile Rebreanu, adunate sub titlul Mireasmă şi suspin, Editura Dacia. Conştiinţă scriitoricească marcantă, preocupat de marile probleme ale veacului, militant şi estet subtil, D. R. Popescu a fost prezent în librării cu noul său roman Oraşul îngerilor, (Ed. Cartea Românească). Doresc s să subliniez caracterul de eveniment al acestor izbînzi editoriale, fără a avea pretenţia de a epuiza enumerarea succeselor anului. Obsesia, predominanta anului 1986, o constituie, după opinia mea, istoria, cu rezonanţele ei de orologiu, care ne ajută să aflăm ora exactă a sufletului societăţii. ...Şi mă mai bucur în acest decembrie că in 1988 statuia lui Lucian Blaga a fost statornicită în faţa Teatrului Naţional, în dreapta lui Eminescu, în inima cetăţii clujene. Se întimplă uneori ca autorii cărţilor, ieşind din paginile tipărite, să devină statuile de bronz ale neamului, ale lumii. Mircea Vaida