Luceafărul, ianuarie-iunie 1987 (Anul 30, nr. 1-26)

1987-01-03 / nr. 1

r­i \ .­ 0 Puncte de sprijin îteva recente contribuţii in domeniu! istoriei literaturii repun în discuţie nu doar metode de periodizare a literatu­rii române ci şi, mai mult decit atît, mişcarea ei interioară, acumulările continui şi înlănţuirile spontane care acelea dau unei cul­turi omogenitatea. A descrie, aşadar, un feno­men prin unităţi istorice de stil nu­mai e a in­troduce un formular exterior şi de cele mai multe ori propriu altor regiuni ale geografiei culturii ci un fel organic de mişcare a unei in­dividualităţi etnice. Absenţa unor „perioade“ ca­racteristice in alte părţi nu mai e văzută ca o dovadă a „întirzierii“, ci un factor de originali­tate în termen contrastiv, dacă, bineînţeles, epo­ca analogă conţine creaţie locală. Aceste îndem­nări nu sunt totuşi cu totul inedite şi cine exa­minează astfel de cercetări în raport cu „Intro­ducerea sintetică“ a lui Nicolae Iorga, cu „Isto­ria literaturii române. Compendiu“, de G. Căli­­nescu, şi cu numeroase din studiile lui G. Ibrăi­­leanu înţelege că fundamentul doctrinar e solid şi are o oarecare tradiţie. Nimic nu arată că ast­fel de perspective ar fi culturale iar nu este­­tice cită vreme­a a preţui fenomene din alte timpuri cu criteriul vremii prezente nu conduce la rezultate durabile. Există un „estetic“ al epo­cilor fără estetică despărţită vizibil de cultural şi cine continuă a crede, precum E. Lovinescu, că literatura română ar ajunge la cadrele este­tice abia în secolul al XIX-lea face abstracţie de explicaţia istorică, decisivă în astfel de situa­ţii. Suita de „prezenturi“ purtătoare fiecare a cîte unui accent estetic propriu, determinant, şi care modifică de fiecare dată imaginea fenome­nului consumat nu e o soluţie recomandabilă şi dacă ne aşezăm doar în postură modernilor şi a „esteticului“ lor reiese de aci că nimic din ce nu e „modern“ nu e literatură. Astfel de com­plicaţii sofistice se pot aplica asupra unor epoci nu puţine, însă nu duc la încheieri serioase cită vreme lipseşte factorul care să integreze datele parţiale. Istoria literaturii române ca întreg spe­cific vrea să spună nu mai mult decît evoluţia originală , însă nici mai puţin decît atît. Obiectul fundamental e d­intr-un astfel de pro­ces clarificator, ceea ce denumim îndeobşte „li­teratură veche“, cu un termen destul de incorect deşi intrat­ în uzanţe atît de­ mult incit nu ştiu ce s-ar mai putea face. Cine depăşeşte această prejudecată de terminologie şi voieşte a edifica o altfel de ordine structurală mai apropiată de realităţi, trebuie să-şi pună cîteva întrebări care par inevitabile. Cînd începe, de pildă, literatura română, atunci cînd se scrie hotărît în româ­neşte ori mai înainte de aceasta, în masiva ma­terie incontrolabilă de creaţii compuse in slavo­nă, greacă şi latină ? Ce este, mai apoi, „estetic“ şi ce este „cultural“ in aceste creaţii româneşti, latineşti, slavone şi greceşti ? Care să fie cuprin­derea noţiunii de „scriitor* în acele vremi cînd e cu neputinţă a vorbi de o îndeletnicire scri­itoricească diferenţiată sub raport profesional ? In fine, este folclorul — literatură ? Şi cînd ar fi acesta de studiat, dacă admitem că este fapt literar, din punct de vedere al cronologiei ? Să adaog, totuşi, şi încă o întrebare : cînd se în­cheie „literatura română veche“ şi cînd avem a face cu aceasta în chip de fenomen „modern“ ? Cine urmăreşte palpitanta sforţare colectivă de a clarifica astfel de chestiuni obscure de me­todă ştie că lumini există şi că avem răspun­suri, deocamdată provizorii, însă cu totul stima­bile, pentru nu puţine dintre ele , e, înainte de toate, meritul lui Dan Zamfirescu de a fi punc­tat cîteva dintre momentele principale, reluind un număr de soluţii (de multă vreme ignorate) ale lui N. Cartojan, Iorga şi o viziune hotărît călinesciană, venind, adeseori, cu puncte de ve­dere noi. In privinţa limitelor cronologice, nou­tăţile sunt spectaculoase şi originile par să fie stabilite, în chip irevocabil, chiar într-o epocă străveche, de secol­ IV-VI e.n., in ceea ce se nu­meşte de obicei „literatura străromână“. Două sinteze masive ale lui Ioan G. Coman (1979) şi Nestor Vornicescu (1984) fac demonstraţia aces­tei realităţi, cea de-a doua din ele urmînd şi evoluţia acestei materii iniţiale pînă tirziu, în secolul al XVI-lea. Cercetările sunt, totuşi, în curs şi recent Nestor Vornicescu a revelat o altă contribuţie, pr­in opusculul „Aethicus Histricus. Un filosof străromân de la Histria dobrogeană“ (Craiova, 1986). Este un daco-roman din seco­lul IV-V e.n., autor al unei „cosmografii“ şi al unui alfabet, un adept al credinţelor păgîne, ori­ginar dintr-o Histrie crepusculară, care se sal­vase cu greu de pirjolirile goţilor. Mai sunt şi alte cercetări noi pe tema străromână (una din ele fiind a lui Epifanie Norocel, asupra căreia imi propun să revin, ca şi asupra „’Cosmogra­fiei“ lui Aethicus Histricus). Dacă originile sunt în epoci străvechi, încheierile sunt treptate şi nu cred că s-ar putea trece, cronologic, de clasi­cismul românesc al secolului al XVII-lea, unde avem pe Ureche, Milescu, Costin, Stolnicul Can­­tacuzino, Cantemir (o dovadă e şi aceea dedusă din cercetările lui Ciprian Zaharia, care dove­desc, pentru secolul al XVIII-lea, o altfel de structură culturală decit cea „veche“, o rezisten­ţă autohtonă în temeiul originar). Cit priveşte disociaţia dintre „cultural“ şi „es­tetic“ ea trebuie înţeleasă în determinările isto­rice şi este în afara îndoielii că există în Evul Mediu românesc forme specifice care ilustrează „esteticul“ acelui moment (o contribuţie străină e aceea a lui V. I. Bîcikov, din „Estetica anti­chităţii tîrzii“). Studiile lui Dan Horia Mazilu sunt fundamentale pe această temă şi a descrie „literatura română în epoca Renaşterii“ (1984) este o încercare să se extragă specificul unei evoluţii. Recentele contribuţii, dedicate „Prozei oratorice în literatura română veche, Vol. I“ (1986) introduc în cuprinderea esteticului ele­mentul „retoricii“ (nesocotit, din felurite moti­ve, pînă recept), ceea ce e o intîie soluţie hotă­­rită, de pe poziţia „esteticului“, în clarificarea disociaţiei dintre „cultural şi estetic“. E o per­spectivă care contribuie la lămurirea noţiunii de „scriitor“, fiind scriitor, in acele epoci, orişice autor de contribuţii scrise, chiar dacă in forme care, din unghi modern, nu sunt socotite a fi „literatură“. Dar folclorul ? Aci, „Regăsirea continuă" (1986), de Dumitru Bălăeţ, vine cu o soluţie con­cludentă, arătînd că epocile care nu documen­tează literatură cultă au în cuprinderea lor o literatură poporană, aceea care asigură (prin le­gături cu spiritul folcloric dar şi, ulterior, cu spiritul „cult“) o continuitate în marginile struc­turilor constituite tradiţional. Sunt trei cercetări deocamdată de pionierat unde trebuie adăugate şi studiile lui Mircea Muthu (din „Permanenţe literare româneşti din perspectivă Comparată“ — apărute recent şi ele­v—), analizabile dintr-o perspectivă interdiscipli­­nară, unde intră filosofia culturii, istoria men­talităţilor, etnologie, adică tot ceea ce este esen­ţial spre a deschide, in istoriografia literaturii, o etapă nouă de sinteză. Artur Silvestri 3 IANUARIE 1987 e Despre identitate culturală­ xistă­ totdeauna un set de aşteptări în percepţia culturală, coduri şi sedimen­tări care, deşi discret şi vag, au pu­terea constrîngerilor semiotice. De o­­bicei, lucrările rămase in afara atracţiei acestui magnet psiho-valoric au circuit provizoriu, fiind receptate din perspectiva unor interese locale şi uşor localizabile. E simptomatică, de pildă, si­tuaţia unor producţii ştiinţifice obligate la viaţă efemeră pentru un grup restrîns de auditori. Se poate motiva că aceasta este soarta abordărilor specializate, menite unui anumit public avizat. Şi, desigur, nu se poate nega faptul că, aici, in­tră în funcţiune coduri specializate, inaccesibile oricui. Insă, nu e mai puţin adevărat că activa­rea înăuntrul climatului cultural general — îm­bibat de pre-concepţii, precipitări ideologice şi orizonturi entelehiale — poate să valorifice o forţă de percuţie pe care şi operele strict ştiinţi­fice — prin intenţii şi finalizare — o posedă. Cum ne-am explica altfel aura mitologică a is­toriei călinesciene, a Geticii lui Pârvan, a per­sonalităţii lui Iorga ş.a.m.d. ? Lesne se poate constata că inclusiv aşezarea într-o ierarhie va­lorică e dependentă de forţa matriceală menţio­nată. Nu întîmplător cultura noastră pune şi repune în joc — în alţi termeni, dar cu aceleaşi per­manenţe tensionate — chestiunea identităţii. Si­tuată, ca model, intre două extreme : modelul culturii de expansiune — ce ridică o cultură anume la rangul de paradigmă unică şi exem­plară a universalităţii — şi modelul culturii imi­tative, cultura română modernă şi contempora­nă- s-a vrut o soluţie creatoare de intermediere, un model medial, întrucît pericolul perpetuu vine dintr-o eventuală cădere în starea imita­tivă sau dintr-o închidere vegetativă, dialogul şi originalitatea trebuie mînuite pe liniile unui echilibru dinamic menţinut prin spirit critic. Ca ferment în subterana--iniţiativelor creatoare sau în formule explicite — cînd poziţiile se delimi­tează şi confruntă fără cruţare —, această ipos­tază a­ conştiinţei de sine îşi face mereu sesiza­bilă­­ prezenţa pulsatorie. Intre cei doi poli ai exagerării fără perspectivă — pe de o parte, zburdălnicia modernizatoare, şi, pe de alta, in­stalarea confortabilă într-o tradiţie imuabilă, so­luţii care nu pot fi decît fixări afective şi nimic mai mult —, ocolind atît criticismul dizolvant cît şi patetismul imitativ sau închiderile sterilizan­­te, identitatea noastră spirituală a elaborat ideea cultivării originalităţii naţionale în afara oricărui naţionalism. Sub zodia acestei universalităţi de extracţie locală se află cîmpul ideologico-recep­­tor al multor cărţi apărute in 1986. Astfel, Scri­sori despre logica lui Hermes explicitează me­toda filosofică a lui C. Noica. In măsura în care este, implicit, o încercare despre hermeneutică, aplicaţiile depăşesc cu mult cadrele impuse de autor. Reabilitarea teoretică a singularului — prin strategii comprehensiv-interpretative — are ca efect detectarea acelui­­ tip de particularitate care, prin determinaţii, este Intru generalitate, îşi asumă ca inerentă deschiderea concretă şi operantă sub specia universalului. Ceea ce unii au numit paradoxul lui Noica — respectiv pen­dularea, indecizia între naţional şi universal în problemele culturii — e dovedit ca aparent. Sunt, de aceea, în aceste scrisori tezaure meto­dologice ce merită a fi puse la lucru în teoria culturii, analize aplicate artei şi literaturii ş.a. Fertile sunt şi Eseurile lui Anton Dumitriu, în măsura în care restituirea valenţelor paradig­matice ale culturii clasice greceşti e secondată de căutarea paideumei de elaboraţie dacică. Căutarea fondului de arhaicitate e motivat, ast­fel, ca atitudine firească. Pe o asemenea traiec­torie interpretativă, sinteza lui Ion Horaţiu Cri­­şan despre Spiritualitatea geto-dacilor capătă şi alte virtuţi decît cele ale operei savante. La fel tratatul de Mitologie română al lui Romulus Vul­­cănescu, sau analizele lui Al. Zub referitoare la intrarea României pe orbitele europenizării (Cu­noaştere de sine şi integrare). Lucrări de acest calibru menţin competent orizontul de discutare a identităţii spirituale proprii culturii noastre naţionale. Activarea ideilor pe care le conţin are capacitatea de a spulbera stratul verbocrat al multor dispute gazetăreşti lipsite de respiraţie teoretică. Vasile Macoviciuc Lucrări de referinţă cu s­fîrşitul de secol pe care-1 trăim se distinge, printre altele, printr-o nuanţă cu totul particulară care acre­ditează tot mai solid ideea că o ade­vărată cultură nu se mai poate realiza în hota­rele unei culturi care să lase pe dinafară cul­tura ştiinţifică. Intr-un sens, ştiinţa poate fi considerată spectacolul intelectual cel mai fas­cinant al secolului, spectacol înaintea căruia trăim, de cîteva decenii, o uimire permanentă şi neobosită. Iar acest lucru este valabil nu numai gîndindu-ne la uluitoarele descoperiri din laboratoare, ci şi la interpretările descope­ririlor pe care ni le oferă o ramură tinără a filosofiei numită filosofia ştiinţei. Filosofi ai ştiinţei nu sunt însă azi numai filosofii de for­maţie care au venit spre ştiinţă, ci şi oamenii de ştiinţă care s-au ridicat spre interpretarea filosofică. Rolul filosofiei ştiinţei este dublu: pe de o parte de a demonstra consecinţele logico-filo­­sofice ale descoperirii, fie prin corectarea ve­chilor teorii despre materia fizică, biologică sau psihică, fie prin imaginarea unor teorii noi, mult mai adecvate şi mai integratoare, iar pe de altă parte de a mijloci contactul dintre zonele abstracte ale ştiinţei şi cultură, spulbe­­rînd enigmele sau misterele zonelor aparent inaccesibile. Filosofia ştiinţei a devenit tot­odată o literatură ea însăşi de excepţie, prin profunzimea şi originalitatea interpretărilor, fiecare dintre ele mai incitantă decit cealaltă, pentru că ne arată încă,­ un unghi nerel­evat al­ lumii sau al gîndirii,­ încă o ipoteză tulburătoare despre devenirea materiei, lărgindu-ne orizontul cunoaşterii şi al înţelegerii universului. Filo­sofi ai ştiinţei sînt deci potenţial toţi acei gînditori care, trecînd mai departe de speciali­zarea ştiinţifică, au ştiut să-şi interpreteze do­meniul sau descoperirile personale şi să le in­tegreze în cultură. Pentru început voi consemna Biogeneza de la mit la ştiinţă (Editura Albatros) scrisă de bio­logul Vladimir Eşanu, o interpretare a apari­ţiei vieţii din perspectiva celor mai recente des­coperiri ale biologiei moleculare. Ideea că „viul are nevoie de erori, pentru a evolua dar evoluţia nu este o eroare“, devine o demonstra­ţie ştiinţifică cheie, dublată de una filosofică ce priveşte atît filmul biogenezei, cît şi pro­cesul devenirii ideilor, progresul cunoaşterii, ambiguitatea problemelor insolubile. In Gene­tica medicală, geneticianul Constantin Maximi­lian transformă de fapt, genetica şi descoperi­rile ei ce frizează senzaţionalul, într-o tram­bulină către examinarea condiţiei umane în univers. Dramatismul condiţiei umane, al viu­lui in general se relevă astfel atît la nivelul determinismului genetic, cît, paradoxal, şi , vi­zavi ,de spectaculoasele realizări ale ingineriei şi manipulărilor genetice. O carte de excepţie care oferă o teorie cosmogonică din perspectiva cu precădere a in­formaticii este Ortofizica, încercare asupra lumii şi omului din perspectiva ştiinţei contem­porane de Mihai Drăgănescu, apărută la Edi­tura Ştiinţifică şi Enciclopedică, seria Filo­­sofie românească,­ Biblioteca de filosofie. Este vorba­­de un model teoretic al universului ,de o excepţională valoare filosofică, ce reuşeşte performanţa de a integra întreaga diversitate a fenomenelor lumii materiale, de la particu­lele elementare la fenomenele creative şi de civilizaţie. Ortofizica porneşte de la ideea exis­tenţei obiective a unui substrat mult mai profund al lumii materiale, decît acela al par­ticulelor­­ elementare cunoscute prin fizica cuantică.­ Pentru autor, primele manifestări ale materiei (numite ortosensuri) sunt informaţio­nale (desfăşurate în materie, pe un substrat material), deoarece numai procese cu un ca­racter informaţional pot asigura, după opinia sa, solid argumentată, legăturile dintre lumea particulelor elementare, fenomenele macro­­scopice, biologice, mentale, sociale şi estetice. Pentru a răspunde cum se produce acest fe­nomen, Mihai Drăgănescu imaginează un inel al lumii materiale unde vedem funcţionînd particule elementare noi. Prin arhitectura sa, Ortofizica se afirmă drept unul dintre foarte puţinele sisteme teoretice cosmogonice din lumea contemporană, care oferă o explicaţie unitară tuturor fenomenelor lumii materiale. Preocuparea pentru marile descoperiri ale ştiinţei contemporane care au ridicat proble­me grele atît din punct de vedere logic cît şi filosofic se vădeşte o constantă a gîndirii filosofice româneşti. Astfel, în Eseuri (Edi­tura Eminescu), Anton Dumitriu publică o suită de studii de filosofie a ştiinţei (sec­ţiunea Ştiinţă şi cunoaştere) scrise din 1942 încoace. Implicaţiile logice şi profunzir­ea filo­sofică a unor paradoxuri ale matematicii şi fizicii, „lumea enigmatică care se agită în domeniul subatomic“, hazardul şi ştiinţa, rea­bilitarea logicii scolastice medievale sunt doar cîteva din problemele ce beneficiază de ana-­­ liza de o limpede rigoare a filosofului, ana­liză­­materializată stit soluţii­­originale, şi In» cel--­­măi „ înalt grad, stimulatoare, jpentr­u „omul de cultură. Anton Curtuu­riu subliniază de altfel în permanenţă Caracterul deschis al gîndirii, al ştiinţei, al filosofiei ştiinţei. Deschiderea de porţi nebănuite, acolo unde părea că dom­neşte ştiutul, demolarea teoriilor pentru a con­strui altele noi cu o remarcabilă eleganţă şi distincţie spirituală, formează de fapt cheia incitantă a acestui demers filosofic. Un alt spectacol intelectual, de un mare rafinament, ni l-a oferit Constantin Noica în Scrisori despre logica lui Hermes (Editura Cartea Ro­mânească), unde se examinează, de fapt, me­tamorfoza logicii sub sabia ştiinţei moderne. Autorul desprinde, în timpul pe care-l trăim, fecund in ştiinţă, o logică deosebită de logica aristotelică (logica lui Ares), solidară şi cu tot ce e joc, ca şi cu tot ce e mecanism.­­Această „logică nouă“ ar fi una „a lui Hermes, zeul comunicării şi al interpretărilor“, în fond logica filosofiei ştiinţei ce „ar face un sfîrşit dreptate individualului, în care întregul este in parte şi se lasă interpretat de ea“. Unită­ţile part­e­ tot, unităţile sintetice pe­­ care se sprijină noua logică nu sunt altele decît ato­mul, celula, sămînţa, holomerul (realitate ce poartă cu ea i­itregul). In ansamblul culturii noastre socotesc că filosofia ştiinţei mai are un merit considera­bil şi anume acela de a mijloci apropierea dintre gînditorul şi creatorul de ştiinţă şi gîn­­ditorul şi creatorul de artă. Şi, nu in ultimul rînd, ea mai are un rol de stimulare a crea­tivităţii atît ştiinţifice cit şi artistice. Ceea ce spun poate părea hazardat. Dar pentru cine cunoaşte fenomenul in­vastitatea şi profunzi-­ mea sa va fi uşor de înţeles că prin ideile şi teoriile ei, prin arhitecturile ei originale, filosofia ştiinţei ca parte a filosofiei poate contribui indirect la stimularea teoriilor este­tice privind arta şi literatura. Mirela Roznoveanu I­ U­ n rol important în interpretarea şi transmiterea folclorului, atît al celui tradiţional, clasic, nativ, cit şi al cîn­­■ tecului nou, îl are cîntăreţul profe­sionist.­­ Dacă in trecut, folclorul cel real era emina­mente neprofesional şi îndeplinea, prin forme diversificate şi specifice, o funcţie socială, as­tăzi cîntăreţul nu mai trebuie să treacă prin proba de foc a „cenzurii“ colectivităţii, care nu avea un rol pasiv ci aproba, accepta, amen­da, modela sau respingea un text folcloric. De aceea astăzi în primul rînd, cîntăreţul e acela care trebuie să impună un repertoriu in care să nu-şi găsească locul pseudofolclorul, crea­ţiile submediocre, lipsite de fior artistic. Dacă totuşi, asemenea producţii folclorice apar, atunci e necesară intervenţia promptă a folcloristului, a specialistului, pentru că această intervenţie cere competenţă, nu aprecieri „după ureche“. (N. Roşianu, Eseuri despre folclor, Ed. Univers, 1981, p. 25). Am revăzut, de curînd, o interesantă şi va­loroasă lucrare,elaborată de etnograful I. Vlă­­duţiu , Creatori populari contemporani din România (Ed. Sport—Turism, 1981). Nu d­in intenţia noastră de a o analiza. Din cu totul alte motive am amintit-o aici şi se va vedea cu ce scop. E o lucrare cu caracter descriptiv (şi aceste lucrări, bine alcătuite îşi dovedesc utilitatea) în care după o introducere substan­ţială ce relevă actualitatea demersului ştiinţific pentru cercetarea etnografică a procesului con­temporan al creaţiei populare, sunt cuprinse bio­grafii, unele de excepţie, urmate de comentarii asupra creaţiei fiecărui artist popular în arta în care s-a ilustrat de la prelucrarea artistică a lemnului pînă la olărit şi la confecţionarea măş­tilor populare. Chiar dacă iubitorul de frumos ar fi vrut să vadă nu ce măsură autorul a decelat semnifica­ţiile actului artistic, stilul interior al personali­tăţii creatorului popular, gîndindu-mă la regre­tatul meşter olar Constantin Colibaba din Ră­dăuţi, la arta inconfundabilă a meşterilor olari Victor şi Eufrosina Vicşoreanu din Horezu- Vilcea, la renumitul cioplitor de porţi Ioan Ţi­­plea din Fereşti-Maramureş, la creaţiile repre­zentative ale Măriei Spiridon din Avrig-Sibiu, lucrarea lui I. Vlăduţiu e, înainte de toate, un document de o deosebită însemnătate, o carte de referinţă şi nu în ultimul rind un prim mo­del pentru elaborarea unei lucrări despre reper­toriul şi arta interpretativă a rapsozilor de azi ca şi pentru realizarea unor filme etnologice consacrate virtuozilor contemporani. Lucrarea despre cîntăreţii profesionişti ca şi filmele etno­logice ar face o bună propagandă cîntecului popular autentic, fiind o mărturie tulburătoare despre orizonturile culturii populare româneşti la sfîrşitul acestui mileniu. Nu am mai fi în situaţia jenantă de a nu putea oferi generaţiilor de azi un film despre Maria Tănase, interpreta celui mai pur cîntec popular („H. Brauner, Să auzi iarba cum creşte, Ed. Eminescu, 1979 pag. 18) sau despre cintăreţele populare de excepţie Maria Lătăreţu şi Ileana Sărăroiu. Dar din a­­ceastă lucrare consacrată cîntăreţilor de muzi­că populară s-au eliminat, sintem­ convinşi, acei interpreţi care au abandonat repertoriul ce cu­prindea piese autentice preferind „cîntece“ de gust de joasă calitate, ceea ce a dus la compro­miterea lor ca interpreţi de muzică populară (Ion Dolănescu, Irina Loghin, Nicolae Sabău, Tiberiu , Ceia, Nelu Bălăşoiu ş.a.). In difuzarea şi comentarea folclorului auten­tic, o contribuţie majoră şi-a adus-o in anii noştri radiofonia culturală, îndeosebi prin emi­siunea Mioriţa (redactor George Antofi), una din emisiunile cu o lungă carieră, dar mereu proaspătă, realizată cu dăruire şi competenţă, adincind întotdeauna, prin prezenţa specialişti­lor, cunoaşterea ştiinţifică, teoretică a folcloru­lui şi etnografiei, relevînd originalitatea, unita­tea în diversitate a creaţiei populare româneşti prin cuprinderea şi transmiterea­ pieselor din repertoriul şi stilul tuturor zonelor etnofolclori­­ce ale ţării. De asemenea, un salt valoric s-a constatat şi din emisiunile Televiziunii române, mai ales prin Tezaur folcloric (redactor Ma­­rioara Murărescu), depăşindu-se d­in bună mă­sură, faza amatoristică, comentariile de un ro­mantism desuet, stereotipiile supărătoare, mon­tările care aveau o viziune ce pendula intre păşunism si absurd. Credem că trebuie ca la anumite emisiuni în care sunt prezentate probleme de etnografie să fie invitaţi specialiştii de la Institutul de cer­cetări etnologice şi dialectologice şi de la Mu­zeul satului şi de artă populară pentru a da chestiunilor aflate in discuţie mai multă rigoare.­­ Nu mai puţin importantă in păstrarea, tran­smiterea şi valorificarea scenică şi prin publi­caţii a folclorului şi a etnografiei romaneşti este misiunea activiştilor culturali. In cercetă­rile de teren efectuate in diferite zone etnofol­­clorice, am avut privilegiul să întîlnesc pro­pagandişti , de tip superior, care , îşi înţeleg în­datoririle, pun pasiunea în tot ceea ce între­prind, contribuie la conservarea moştenirii spi­rituale din zonele şi microzonele folclorice ale judeţului, respectă spiritul şi dimensiunile valo­rilor autentice, sunt oameni atenţi la tot ceea ce este nou în cercetarea interdisciplinară a culturii populare. Pe unii activişti culturali cu o activitate deosebită i-am prezentat în primul nostru articol. Aş adăuga acum cîteva cuvinte despre activitatea, bogată şi diversă, desfăşu­rată de prof. Doina Marian, directoarea Casei de cultură din municipiul Făgăraş, de muzico­logul Virgil Mihăilescu, instructor la Comite­tul judeţean de cultură şi educaţie socialistă Braşov, de prof. dr. Ion Diaconu, director al C.I.C.P.M.A.M. — jud. Vil­cea, de prof. Al. Crihană, preşedintele Comitetului judeţean de cultură şi educaţie socialistă Vrăncea, de pro­fesorii Ion Bănică şi G. Pârvulescu din muni­cipiul Târgovişte, de prof. dr. Ioan Chiş-Şter din Baia Mare şi mulţi alţii care au avut şi au în continuare un rol esenţial în crearea unui cli­mat favorabil în dezvoltarea ■ şi afirmarea cul­turii populare ca o componentă de seamă a culturii contemporane. Dar, din păcate, mai există şi activişti culturali care s-au transfor­mat în funcţionari mărunţi, nu mai au curiozi­tatea, noilor lecturi din literatura de speciali­tate, iar unul dintre aceştia îşi afişa şi îşi justifica printr-un distih folclorizant, starea de inerţie : „Foaie verde foi de fag/ Nu m-am­es­­tec, nu mă bag“. Un moment de virf în acţiu­nea de valorificare şi de cercetare ştiinţifică a folclorului românesc, clasic şi contemporan, îl constituie activitatea depusă în cadrul unor edituri şi, în special, de sectorul de folcloristică al Editurii Minerva (redactori Ioan Şerb şi Ior­dan Datcu), unde, alături de ediţiile critice ale colecţiilor reprezentative de folclor românesc, s-au publicat, în ultimele două decenii, peste 25 de culegeri inedite de folclor în cadrul seriei de folclor pe regiuni (Folclor din Transilvania, Folclor din Oltenia şi Muntenia, Folclor din Mol­dova, Folclor din Dobrogea) care au îmbogăţit substanţial patrimoniul nostru etnocultural. Degradarea folclorului, unii vorbesc de „po­luarea“ folclorului, termenul fiind lansat de H. Brauner in 1970, e o problemă de strictă ac­tualitate. Dar nu poate, fi vorba de poluarea folclorului. Termenul nu e nici indicat şi nici adecvat. Vom fi de acord cu D. Popescu care releva : „Din fericire, folclorul nostru nu este şi nici nu cred că va putea fi poluat. El se păstrează ca un hrisov preţios din vechime, şi nu aşteaptă decît acei oameni de suflet, acei ar­tişti sensibili care să ne demonstreze nouă în­şine şi lumii că bijuteria la care au lucrat, cu migală şi pasiune, nesfîrşitele rînduri de înain­taşi, va rămîne etern frumoasă, răspunzînd concepţiei celei mai exigente şi moderne despre frumos. Folclorul nu este numai oglinda ferme­cată ce ne arată chipul nostru, spiritul colectiv, lumea fastuoasă a sentimentelor specifice unei naţiuni şi unei istorii cărora le aparţinem prin tot ce avem mare, unitar, şi definitoriu. Folclo­rul trebuie să fie şi un rapel constant al artei româneşti noi care, inspirîndu-se din prezent, urmărind să se ridice la înălţimea interesului modern, să fuzioneze cu gîndirea înaintată a epo­cii, nu uită că aparţine unui popor cu o cultură milenară, că moşteneşte un spirit de mare ra­finament, decantat de nenumărate generaţii prin sita geniului, a sensibilităţii şi forţei de creaţie a milioane de artişti necunoscuţi“ (Identitatea şi universalitatea artei noastre). Dar lucrarea monumentală pe care trebuie s-o edifice folcloriştii contemporani e Colecţia naţională de folclor pentru care au pledat oa­meni de cultură de seamă de la Al. Lambrior pînă la Ov. Densuşianu şi D. Caracostea. In anii noştri a început publicarea ei. S-a întîmplat ca după apariţia primelor două lucrări consacrate Cîntecului epic şi Baladei familiale de Al. Am­­zulescu să contatăm că nu mai sunt respecta­te principiile care trebuie să guverneze elabo­rarea acestei colecţii totale, act esenţial de cul­tură. De aceea, credem că se impune organiza­rea unei dezbateri despre această lucrare în pa­ginile Luceafărului, care a iniţiat numeroase dezbateri despre problemele culturii române de ieri şi de azi. Octav Păun Bilanţ grăitor Predominanţa istoriei s­ub semnul constelaţiei Săgetătorului, »decembrie trage la ţintă. Evo­poria.ui ninsorii, in prinosul ean­orial al anu­lui 1986 crea ca pot distinge un sens predominant : acela al istoriei. In masa rotunda a revistei „Luceafărul“ asupra volumului Te­roarea fascisto-horthystă in nord-vestul Româ­niei. Mihai Ungueanu făcea observaţia ca in restituirea adevărului asupra unor momente is­torice adesea romancierii timpului nostru s-au aliat in avangarda. Fireşte, nu putem absolutiza deoarece nu o dată oamenii de ştiinţa, specialiştii, au întiieta­­te in această direcţie. Argumentele lor sint desigur documemeie, faptele palpabile, elec­tive, verificabile. Mă gindesc, iată, cit de stins se leagă aceste istorii, cârţile istoricilor şi ale scriitorilor noştri cu cărţile altor conştiinţe ale veacului. „Nicicinci nu voi uita prima noapte de lagăr, care a fost din viaţa mea o noapte lunga, de şapte ori zăvorită", îşi amintea El­ie Wiesel, laureatul Premiului Nobel pentru pace pe 1986. Tot el declară : „Mă atrage ceva spre Sighet... Aici e casa mea, mi-am petrecut copi­lăria, am învăţat primele cuvinte“ — şi aver­tizează : „Ţineţi minte împreună cu noi că există pericole pentru omenire“. Wiesel a rostit aceste cuvinte la Sighet, în 1984, cu prilejul co­memorării a 40 de ani de la deportarea de că­tre horthyşti a evreilor din nordul Transilva­niei ocupate. «­­ Vorbind de restituirea adevărurilor istorice, consider un eveniment editorial de excepţie apariţia în 1986 a volumelor III—VI de Măr­turii, Desăvîrşirea unităţii naţional-statale a po­porului român, Recunoaşterea ei internaţională. Doresc să subliniez rigoarea ştiinţifică impeca­bilă, obiectivitatea acestei colecţii de documen­te , rapoarte, note diplomatice, militare, pro­clamaţii şi ordonanţe, procese verbale, articole din presa vremii, dar, in primul rind, conven­ţiile de armistiţiu în care era implicată Româ­nia, tratatele cu Germania, Austria, Bulgaria, Ungaria, Turcia precum şi Tratatul minorităţi­lor, Pactul Societăţii Naţiunilor, publicate inte­gral acum întîia dată. Fără îndoială, Editura ştiinţifică şi enciclopedică a avut un an edi­torial excepţional. Mă refer, de astă dată, la lucrarea de mare probitate profesională — ROMÂNIA DUPĂ MAREA UNIRE — (vol. II, partea I, 1918—1933). Precizia, elocvenţa eveni­mentului, a documentului interpretat cu ri­goare, la nuanţările de fineţe, ca şi o remarca­bilă putere de sinteză sunt principalele caracte­ristici ale lucrării. Sunt acestea surse de deo­sebită importanţă pentru cititorul român şi străin. Spre a mă referi la literaţi­e astfel de cărţi constituie izvoare în care romancierii gă­sesc fapte, sugestii pentru creaţia lor. In ace­laşi sens, doresc să amintesc competenţa filo­logică a stabilirii textului (Victorela Neagoe) a studiului şi notelor ce însoţesc sinteza atît de controversată, dar în orice caz un unicat de mare însemnătate. Dacia preistorică (Editura Meridiane), de Nicolae Densuşianu. Desigur, trebuie să relev temeinicia, logica şi armonia construcţiei, celui de al doilea volum al vastei opere Voevodatul Transilvaniei, datorată acad. Ștefan Pa’Sen­.'‘Ca 'scriitor, în calitate de comen­tator' ăl„fenomenului literar si cultural roma­nesc. Lucrez cu aceste cărţi pe masă, socotin­­du-le., lespezi ale“ edificiului­ spiritual românesc, în» cîmpul­ belestristicii recent apăruta ediţie — Ginduri albe — (Editura Cartea Românească, ediţie şi cronologie de Victor Crăciun şi Radu Voiculescu, studiu introductiv, note şi variante de Victor Crăciun, cu un Cuvînt înainte de Şerban Cioculescu), se însumează cu o price­pere şi pasiune demne de toată stima, un apa­­rat ştiinţific impresionant, aproape în totalitate textele inedite ale lui Vasile Voiculescu. Tot în acest an al restituirilor istorice prozatorii din diverse generaţii s-au aflat, nu o dată, in prima linie, abordind ca adevăraţi pionieri eveni­mente de amploare şi gravitate ale cronicii poporului nostru. Mă refer la romanele Toamnă fierbinte de Ion Lăncrănjan şi Vinerea neagră de mai tinărul Dom Munteanu, la Cutremurul de Paul Anghel. De un umanism sensibil, ope­­rind cu nuanţată şi fină gamă a simbolurilor, sunt naraţiunile şi schiţele lui Vasile Rebreanu, adunate sub titlul Mireasmă şi suspin, Editura Dacia. Conştiinţă scriitoricească marcantă, pre­ocupat de marile probleme ale veacului, militant şi estet subtil, D. R. Popescu a fost prezent în librării cu noul său roman Oraşul îngerilor, (Ed. Cartea Românească). Doresc s să subliniez ca­racterul de eveniment al acestor izbînzi edito­riale, fără a avea pretenţia de a epuiza enu­merarea succeselor anului. Obsesia, predomi­nanta anului 1986, o constituie,­ după opinia mea, istoria, cu rezonanţele ei de orologiu, care ne ajută să aflăm ora exactă a sufletului so­cietăţii. ...Şi mă mai bucur în acest decembrie că in 1988 statuia lui Lucian Blaga a fost statornicită în faţa Teatrului Naţional, în dreapta lui Emi­nescu, în inima cetăţii clujene. Se întimplă uneori ca autorii cărţilor, ieşind din paginile tipărite, să devină statuile de bronz ale nea­mului, ale lumii. Mircea Vaida

Next