Lupta, iunie 1937 (Anul 16, nr. 4683-4706)

1937-06-10 / nr. 4690

„<iJ. 16 No. 4690 CONST. MILLS Fost effractor politie Bo«. 1921 — Febr. 19*7 Director EMIL 8. PAGUBB Kedacţia şi adiţia: eveeresft, str. Const. Mifi» d­ (Sărindar) PAGINI TELEFOANE: Direcţia 343-08 ♦ Secretariatul 343-06 4 Administraţia 343-04 Iunie 1937 0­ Ştiinţa £0* partea cea mai considerabilă a fericirii. SOFOCLE DE ZIUA EROILOR ■..... ' II. ' — Ce putem face pentru ei — Mâine e ziua celor ce n’au cerut să fie numiţi astfel. Cei ce au rămas pe urma lor, cu cele rămase pe urma lor, i-au numit pe ei „eroi“. Dânşii n’au avut... însă intenţia de a­ deveni eroi. Au făcut eroism fără s’o ştie: cea mai nobilă înfăptuire a datoriei şi a frumosului — acela care nu vine din doctrine, nici programe, ci răsare din subconştient, ca sfânta nevinovăţie. Au fost găsiţi cu arma în mână, apărând pământ românesc şi fraţi de-ai lor, robiţi de o mie de ani. Pentru cauza aceasta s’au rostogolit în şanţuri, au murit cu sutele de mii, cu im­pime scump pe buze, iar pe urma vieţilor lor ti­nere jertfite fără a se gândi la răsplată, a răsă­rit această Românie, ma­­re, frumoasă şi mândră, pe care o vedem azi. Fireşte, îndărătul ei, România aceasta a avut un întreg trecut de drep­turi izvorîte din tot atâ­tea datorii îndeplinite. Îndărătul ei România a­ceasta a avut veacuri de suferinţă cari, au zămislit aceste drepturi. Dar fără de toţi morţii aceia cari au căzut cu arma în mână pentru ţară şi neam, n’ar fi înviat o Românie ca cea fie azi. Se pare, deci, că morţii aceştia au făcut în ade­văr ceva. Cei de după ei i-au bo­tezat „eroi“ şi ziua de mâine a calendarului, lor le este închinată şi se pre­sară flori pe mormintele lor. E tot ce putem face pentru ei? Ar fi cam pu­ţin... Putem face mai mult şi mai bine. Vieţile lor şi le-au dat pentru ca din atâta sânge vărsat să se închiege pen­tru totdeauna o Românie a tuturor românilor şi ţi­nuturilor româneşti— Ro­mânia Mare, una şi indi­vizibilă. Ei au zămislit-o din jertfele datoriei im­pli­nite şi din harul simţului de frăţie. România Nouă de azi, nu e zămislită din ura împo­triva cuiva, ci din dra­gostea frăţească a celor morţi pentru ai lor şi pen­tru pământul românesc. De aceea cheagul e atât de puternic la, temelia ei şi va pută dura pe vecie. Ce putem face noi spre a nu slăbi această teme­lie? Putem crede în puterea dragostei, a blândeţei şi a toleranţei, care uneşte şi nu în puterea urei, vraj­bei şi zavistiei care dez­bină. Nu de dezbinare, ci de unire are nevoe Românie Nouă, spre a-şi întări te­meliile. Unirea noastră înlăun­­tru, u­nirea noastră în a­­fară cu cei cu cari au îm­părţit moartea eroii zilei de mâine — iată ce putem durui şi închina celor ce au dăruit şi închinat vie­ţile lor României între­gite. „LUPTA“ ŞEAUA Mult zgomot în jurul unei în­trevederi între d-nii Goga și mareșalul Aver­escu, care „a­tirul sau... ar putea să aibă loc"!... Cum s'ar zice: se bate şeaua, ca să priceapă... d. Vardal COMPT PROPRIU La punctul 6 al postulatelor formulate de d. George Brătia­­nu, se poate citi: „In arena politică, fiecare trebue să lupte pe compt pro­priu. Nici colaborare, nici fu­ziune. Reintegrarea partidului naţional-libe­l poate fi o do­rinţă, dar nu trebue să devie o fantomă sau un miraj”. Aviz şi celor ce umblă după colaborări şi fuziuni! Aviz şi celor ce umblă după fantome şi miraje! * RIGOLO ^ in- Creionul actualităţii Paloşele „încing la luptă”, paloşele şi pornesc .. .Virgil Potârcă FAT FRUMOS (către...zmeu). — Ori din lupta să ne luptăm, ori din paloş să ne tăiem ! Albume Trebue să revin asupra declaraţii­lor făcute la Craiova de d. Virgil Po­târcă, în deosebi asupra pasajului in care d-sa ameninţă că va incepe să împartă albume cu blockhausurile tuturor celor cu „jambiere roase şi cari până mai eri trăiau de azi pe mâine din mila potentaţilor poli­­tici". Cunoşteam până acum tot felul de albume: albume de poezii, de mărci, de cărţi poştale ilustrate, albume botanice, albume cu fluturi, etc., etc. Foarte interesante şi acestea, evi­dent, dar vă închipuiţi cât mai inte­resante ar fi nişte albume cu foto­grafii de blockhausuri. Nu clădirile în sine, nu stilul sau împărţeala lor ar fi partea atractivă, senzaţională, ci indicaţia: „Blockhaus cu 10 etaje. Proprietar d. X. Y., în 1931 proprie­tar absolut al unei pereche jambie­re roase”. „Blockhaus cu 12 etaje, proprietar d. Z. Z. idem In 1929 pro­prietar jambiere roase”. In definitiv, spre a evita monotonia, d. Virgil Potârcă poate da şi alte indicaţii decât jambierele. De pildă, fundul rupt al pantalonilor, găurile respec­tabile ale tălpilor, căci nu toţi cei cari posedă azi blockhausuri de pe urma politicii, au purtat jambiere, dar cu siguranţă că foarte mulţi din ei au avut fundul pantalonilor sub aspect de strecurătoare. Ah, dacă politicienii noştri ar vrea să se combată nu cu ex­presii cari nu spun nimic şi cari sânt şi lipsite de bună cuviinţă, ca „trădător”, „vândut”, „comunist”, „ciocoi”, reacţionar” sau mai ştiu eu cum. Nişte albume, nişte mici albu­­maşe cu blocuşoarele lor, frumos fotografiate, ar fi mai elocvente de­cât toate discursurile şi invectivele! In loc să-şi dea cu ciomegile in cap, cari, de cele mai multe ori, nu produc decât cucue, să-şi dea cu al­bumele! Noi, opinia publică, am al­cătui galeria şi pentru că ştim că mortul de la groapă nu se mai în­toarce — adică Statul nu-şi mai vede gologanii ! — le-am cere posesorilor de blockhausuri... politice măcar să ne închirieze şi nouă mai eften, câte un mic apartament! Şi astfel aceste albume ar fi Cro­nicele şi Letopiseţii vremurilor de azi şi pe temeiul lor se va scrie in­­tr’o zi Istoria adevărată a moravu­rilor politice din zilele noastre ! Nene Potârcă, ideea cu albumuri­­le e genialăl Ţara o vrea Înfăptuită! DEŞCĂ „Lupta“ şi Restauraţia l lovitură decisivă Credem că nu abuzăm de bună-voinţa cetitorilor noştri şi nu ni se va imputa nici lipsă de modestie dacă şi cu ocazia acestei aniversări a Restauraţiei „Lupta” va reaminti care a fost atitudinea ei în tot timpul crizei dinastice şi ce represalii a suportat în timpul Regenţei. Mai întâi vom releva recordul obţinut de „Lupta” prin senzaţionalul reportaj ce l-a publicat primul nostru redac­tor, înaintea tuturor ziarelor şi cu 48 de ore înainte de con­vocarea consiliului de Coroană care a demis pe prinţul Carol din toate drepturile sale de moştenitor al Tronului. Ştirea aceasta ne-a comunicat-o, la Braşov d. Gurănescu, actualul ministru al ţării la Viena şi „Lupta”, apărând în ediţie specială, a stârnit în opi­nia publică o emoţie de ne­­descris. Ceea ce putem afirma, este că numai câteva personalităţi oficiale ştiau că se deschide o criză dinastică. Evenimentul ni s’a părut foarte grav fiindcă am văzut in demiterea prinţului Carol o zdruncinare a însuşi princi­piului monarhic. Apoi compunerea Regenţei, din persoane cu mare prestigiu, dar cari totuşi nu cunoşteau meseria cum ne-a spus atunci un înalt demnitar, constituirea Regenţei ni numai că n’a contribuit de loc la închiderea crizei dinastice, dar din contră a deşteptat teama ca nu cumva unii să pro­fite de împrejurări şi să compromită principiul monarhic. Cum aveam atunci profuna credinţă — ca şi azi — că România nouă are absolută nevoe de consolidarea dinas­tiei, căci ar fi catastrofal, cunoscute fiind luptele interne, să avem o republică, am încercat să ducem o campanie susţi­nând mereu că criza dinastică nu s’a închis prin demiterea prinţului Carol pe care-l cere ţara. Sub regimul Regenţei, guvernul a confiscat mereu „Lupta”, dar ea a rămas statornică, în punctul ei de ve­dere, alimentând acţiunea pentru Restaurare. Când a sunat ceasul Restauraţiei, tot „Lupta” a avut norocul să fie prevenită, cu 24 ore înainte, de venirea în ţară prinţului Carol de către d. general Racoviţă, pe atunci deputat şi unul dintre acei cari se agita făţiş şi cu entuziasm pentru Restauraţie. Primul nostru redactor prezentându-se imediat la d-nii Maniu şi Vaida, ambii au rămas surprinşi de cele ce aflasem. Amintirea acestor fapte va fi totdeauna la locul ei la aniversarea Restauraţiei. L. T. A. D. CO LE MN Şeful guvernului olandez, a obţinut o mare majo­ritate în recentele alegeri parlamentare, reuşind să înfrângă mişcarea nazistă, care a primit, astfel, o lovitură decisivă. Şofe­rii de taximetre Este incontestabil că Serviciul cir­culaţiei de pe lângă Prefectura Po­liţiei înregistrează constante pro­grese în privinţa organizării şi dis­ciplinării traficului intens de pe străzile Capitalei, ceia ce este cu atât mai demn de apreciat cu cât Bucu­reştii au rămas una din puţinele metropole în al cărei centru sunt tolerate şi vech­iculele cu tracţiune animală. Trebue însă să semnalăm un as­pect ciudat şi cu totul inadmisibil al circulaţiei. Nu odată se întâmplă să te urci într’un taximetru, şi să indici şofe­­rului câte o stradă frecventată din centrul Capitalei de care omul de la volan are aerul să nu mai fi auzit niciodată. Eri am spus unui şofeur să mă conducă în strada Sărindar. — „Pe unde vine asta, coane? — „La Cercul Militar ştii? — „Nu!”. — „Atunci ieşi în Calea Victoriei. — „Mă îndrumaţi d-stră, vă rog, că eri am venit de la Galaţi. Sunt pentru prima dată la Bucureşti”, îmi mărturisi omul cu sinceritate. Şi acesta nu e un caz izolat. Taxi­­metrele luxoase cari nu se com­pară cu b­odoroagele din alte capi­tale occidentale, sunt adeseori con­duse de şofeuri improvizaţi, de abea veniţi la Bucureşti, meseriaşi des­toinici poate, dar care nu cunosc oraşul. Cum se poate că Serviciul­ Circulaţiei nu se sesizează de acea­stă stare de fapt şi că un amănunt atât de important pentru califica­rea personalului taximetrelor scapă controlului autorităţii competente. Dar pentru că ne ocupăm de şo­feurii, de taximetre trebue să ne mai exprimăm o nedumerire. Acum câţiva ani se­ luaseră mă­suri pentru a impune şofeurilor o ţinută exterioară corectă şi uni­formă. S-a introdus un halat şi o şapcă sobră pe care şofeurii le-au purtat câteva luni. Măsura a căzut apoi în desuetudine iar azi dom­neşte cea mai complecta anarhie vestimentară între şofe­rii de taxi­metre, în contrast adeseori supără­tor cu eleganţa maşinilor pe care le conduc. Iată două amănunte pe care Ser­viciul Circulaţiei nu va întârzia de­sigur să le examineze cu aceiaş pre­ocupare de civilizare şi perfecţio­nare a serviciilor publice de trans­port ale Capitalei. L. ARTEMIE Armata si politica în Rusia Sovietică De ce a fost retrogradat Tuchacevski.—Rolul comisarilor politici Frământările din ultima vre­me din Rusia Sovietică, au fost­­ comentate de presa în­tregii lumi. Fiecare ziar a dat însă versiuni felurite asupra celor întâmplate mai ales du­pă isbucnirea numeroaselor procese ale trotzk­iştilor, şi bineînţeles că fiecare versiune avea în ea elemente ce se con­traziceau. Lipsa aceasta de in­formaţie precisă este lesne de înţeles, dacă ne gândim la for­ma d­e guvernământ din Ru­sia, unde presa nu poate pu­blica decât ceea ce este îngă­duit, de autorităţi. Corespondentul ziarului a­­ustriac „Neue Freie Presse”, inginerul Nikolaus Basseches, care locueşte de aproape un deceniu la Moscova şi care trece drept cel mai informat corespondent de presă care se află în capitala Sovietelor, pu­blică în ultimul număr al zi­arului mai sus menţionat, un interesant articol în legătură cu ultimele frământări din ar­mata şi viaţa politică sovieti­că. Dăm mai jos pasagiile mai însemnate ale acestui articol. RETROGRADAREA LUI TUCHACEVSKI Asupra cauzelor şi consecin­ţelor retrogradării mareşalului Tuchacevschi nu se pot da prea multe preciziuni, deoa­rece evenimentul acesta de cea mai mare însemnătate, nu este­­ în chip paradoxal prea mult comentat de presa sovietică. Din contră, se pare că se încearcă trecerea aces­tui lucru sub tăcere. Ceea ce face ca toate să pară cu atât mai curioase, este că oficial, măsura aceasta disciplinară nu este pusă în legătură cu comploturile trotzkiste. Deşi numele mareşalului a fost po­menit cu oarecare insistenţă în cursul procesului lui Zino­viev şi Kamenev, nu trebue să se uite, că imediat, a doua zi, procurorul a vestejit încerca­rea de a se implica în proces și pe Tuchacevschi. Certificatul acesta de bună purtare acordat spontan, ar fi fost cu totul nemotivat dacă bănuelile ar fi fost cât de cât îndrituite. Ceea ce ar trebui însă să nu se uite este că Tu­­chacevschi rămâne pentru ac­tualii conducători ai treburi­lor publice ruseşti, fostul ofi­ţer al gardei imperiale şi des­cendentul unei vechii familii aristocratice, al cărei arbore genealogic ajunge până la con­ţii suverani de Flandra. Neîn­crederea în Tuchacevschi este însă cu totul nemotivată. Fos­tul locotenent al gărzii imperi­ale a fost încă înainte de iz­bucnirea revoluţiei cunoscut cercurilor bolşevice. Poate ca ambiţia să-l fi mânat să facă strălucita carieră pe care a fă­cut-o. Insă susţinerea unor cercuri interesate, că numai acest lucru a fost elementul motor care l-a adus pe T­ucha­­cevschi în tabăra bolşevică este prezumţioasă. Tuchacevschi este fără îndo­ială un element militar valo­ros. După cum a­ declarat însă prietenilor săi, nu­ voia nici pe departe să ajungă un „Napo­leon” roşu, ci s-ar fi mulţumit oricând cu situaţia de ofiţer apreciat. Însăşi ascensiunea lui până la gradul de mareşal a fost o surpriză. Ceea ce a dus la căderea lui Tuchacevschi au fost alte cauze, care­ con­stau în configuraţia specială a raporturilor dintre armată şi politică în Rusia Sovietică. EDUCAŢIA POLITICA Când, s’a adus la cunoştinţa publică retrogradarea lui Tu­­chacevschi, motivarea­­ a fost „lipsa de supraveghere a celor în subordine”. Se ştie că foar­te mulţi dintre ofiţerii superi­ori aflaţi sub comanda lui Tuchacevschi au fost impli­caţi direct sau indirect în pro­cesul trotzkiştilor. Mareşalul a dispus imediat ce a aflat de (Continuare în pagina II-a) Citiţi in pagina 6-a Combinaţii fanteziste în vederea succesiunei Teatrul popular Spectacole de dramă şi muzică la poalele Aipilor Se vorbeşte mult azi despre teatrul popular, despre rolul pe care îl comportă creiarea lui în desvoltarea culturală a satelor. Înfiinţarea unor astfel d­e teatre nu e o sarcină tocmai atât d­e uşoară. S’au făcut în­cercări peste tot. In Franţa şi în alte ţări. Autori şi compozitori au fost mobilizaţi special. La ur­mă s-a constatat că toată a­­ceastă ofensivă a făcut mai mult rău decât bine. Şi-au pierdut încrederea în virtutea ei până şi cei cari erau con­vinşi de opera socială morali­zatoare a spectacolului de artă. Singura ţară în care tea­trul popular a dat rezultate mai mult decât satisfăcătoare, este Elveţia. Iată cum descrie d. Emilie Vuillemort în „Can­dide” spectacolele realizate în fiecare an la Mézières lângă Lausanne: Există în împrejurimile La­­usanne-ului un frumos orăşel cu numele de Méziéres, unde în fiecare Sâmbătă şi Dumi­nică din luna Iunie pot fi ad­mirate aproape toate operele dramatice şi muzicale de sea­mă. Teatrul în care sunt re­prezentate toate acestea, poar­tă numele lui Jorat şi se pare că el a izbutit să rezolve în­treaga problemă a teatrului popular. In această materie, Elveţia ne poate d­a şi alte lecţii de seamă. In teatrul lui forat de exemplu, ca într’un fel de Ar­­cadie modernă, se întâlnesc o serie de fete de autentică de­mocraţie. Astfel, se pot vedea pe băncile d­e lemn, stând ală­turi, ţărani şi moşieri, bur­ghezi şi aristocraţi, miniştri şi lucrători. Toţi sunt egali­­în faţa emoţiunii estetice. Ofici­alii nu­ au nici un fel de dis­tincţie, nici scaune aurite, nici loji drapate în catifea roşie cu franjuri de aur. Consilierii fe­derali se aşează în mijlocul celor oblăduiţi de ei. La sfârşitul reprezentaţiei, şeful statului, d. Motta, preşe­dintele confederaţiei elveţiene, se instalează în mod cu totul familiar în faţa unei mese din pădurea care serveşte drept foyer al teatrului. Intr’o sticlă aşezată pe masă, scânteiază vinul alb elveţian. In cea mai perfectă și mai sinceră bono­mie, impresiile spectatorilor se împletesc aci cu paharele savuroasei licoare. Pentru vi­zitatorii statelor protocolare, toate astea par­ la început ceva de neînchipuit. Muza lui­ Jorat și-a inaugu­rat altarul la Méziéres încă de acum 30 ani. Cinci ani mai târziu şi-a durat un adevărat templu, simplu citar solid, con­struit din lemn. In marele am­von în care ia loc orchestra, muzica are valoarea unui ve­­ritabil Stradivarius, iar vocile omeneşti se îmbină limpezi şi luminoase. Nu există decât o singură categorie de locuri: banchete aşezate în formă de amfitea­tru, unde vizibilitatea e per­fectă peste tot. Toate uşile dau în câmp. Ca şi cum spectaco­lul s’ar da cu asentimentul naturii, cu adeziunea păşune­­lor, cu complicitatea pădurii vecine ai căror arbori nu au decât să-şi întindă braţele uri­aşe pentru, a îmbrăţişa tea­trala arcă învăluită în ver­deaţă. Cocoşul Alpilor îşi în­frăţeşte de multe ori glasul cu cel al actorilor. Acesta este­ adevăratul tea­­t­ru al poporului. Izvorît spon­tan din sufletul şi inima unui sătuc, fără subvenţii ministe­riale, fără directive politice, fără părtinire d­in partea unor literaţi sau alţii, fără preju­decăţi de castă. Casă comună a idealului pur, în care ţăra­nul nu e intimidat de poezie sau muzică, ci se simte la lar­gul lui în faţa oricărei capo­­d­opere. In felul acesta, teatrul Jorat a putut să abordeze toate ge­nurile dramatice. Rene Morax, creatorul şi poetul favorit al teatrului, nu s’a mulţumit să ad­ucă pe scenă numai tragedii săteşti. Marii clasici şi-au a­­vut aci un loc de cinste totdea­una. Din timp în timp, teatrul re­prezintă şi câte o piesă cu te­mă folclorică. O sevă nouă pe care o aspiră prin toate rădă­cinile adânc înfipte în pămân­tul natal, o sevă pe care fru­moasa provincie Varzia o pulsează cu real succes. Nu se poate evalua aportul pe care teatrul popular e în măsură să-l aducă pe această cale lite­raturii dramatice. Din acest punct de vedere, teatrul lui Jorat poate fi ase­muit cu bogata arcă die lemn a lui Noe. Nu se ştie ce nou potop pregăteşte mânia cerea­scă, pentru a face pe oameni să ispăşească crimele lor este­tice. De­sigur­ însă că patriar­hul Jorat s’a supus unor mis­terioase instrucţiuni de sus, şi a închis în arca sa bine înche­gată tot ceea ce merită mântuit în teatrul nostru liric și dra­matic. ”

Next