Mişcarea, mai 1911 (Anul 3, nr. 94-115)

1911-05-01 / nr. 94

ANUL II.­No. 94 Redacţia şi Administraţia Iaşi, Strada Păcurari 3. (Saloanele Clubului Liberal) AROMAHEMTE In ţară pe un an . . 20 lei Pe jumătate an . . . 10 „ Pe trei luni .... 6 „ In strâinătate pe un an 40 Iei Pe jumătate an . . . 20 „ Pe trei laiu. . . 10 „ Preoţii şi învăţătorii rurali 10% — ZIAR RATIONAL-LIBERAL li lin III ni ■■nn.ii ri wilin' in inni ii nmn îmi rit ini imnitiMi Sub regimul asanărei — — «Numirea d-lui Many «ca secretar general la «Ministerul de finanţe «va satisface exigenţele «cercurilor politice“. « Conservatorul‘ Un fapt lipsit de orice importantă propriu zisă, unul din acele acte care nu se bucură, de obicei, de­cit de cinstea foarte modestă a simplei înselaţiuni în ziare, a luat de astă data proporţiile unui ade­vărat eveniment politic, pe care în­treaga presă îl discută în lung şi în lat de o sâptămînă. Este vorba de schimbarea secretarului general de la ministerul de finanţe şi de numirea d-lui Many în această func­ţiune. Dacă s’ar fi remaniat cabi­netul, de sigur că nu ar fi fost loc de o discuţiune ca acea ce se face în jurul nuvaliei acestui domn Many ca secretar general al ministerului de interne. După cum se ştie, „partidul" nu era mulţumit de fostul secretar de la finanţe. A intervenit atunci pre­siunea inevitabila a „exigenţelor politice" şi partidul a respirat: dl. Many a fost numit secretar gene­ral la ministerul de finanţe. Faptul ar fi putut trece ca o banalitate curentă pentru moravu­rile politice ale ţării romîneşti, dacă în mărtu­risirea cinică a acestui fapt nu s’ar oglindi o concepție şi un sistem. In definitiv, orice ministru trebue să-şi aibă secretarul general pe care îl socoate mai vrednic de în­crederea sa şi mai apropiat de con­cepțiile sale legislative şi adminis­trative. Cu cazul special al secre­­tariatului general de la fin­an­ţe, lu­crurile au luat o întorsătură barocă: ministrul de finanţe era mulţumit de secretarul său şi i-a primit de­­misia cu regret, dar a trebuit să satisfacă anumite „exigenţe politice" şi să se despartă de secretarul de care era mulţumit, pentru a lasa să i se impună secretarul „exigen­ţelor politice". La un alt departa­ment şi faţă de un alt titular, fap­tul ar fi fost condamnabil, in forma brutala în care a fost comis, dar la departamentul finanţelor şi cînd în fruntea acestui departament se găseşte un om cu dl. Carp, faptul astfel săvîrşit şi cu cinism mărtu­risit, la proporţiile unei adevărate monstruozităţi morale şi politice. La ministerul de finanţe este locul unde se poate face—şi unde tre­bue sa se facă—mai puţina politica de­cit la orice alt departament. „Exigenţele politice" la ministerul de finanţe nu pot avea de­cît două înţelesuri: sau este interesul politic de a se schimba personalul actual şi a se înlocui cu oamenii regimu­lui, sau este interesul unor anumite afaceri care trebuesc realizate de aceste inevitabile exigenţe politice. Şi într’un căs şi un altul, consecin­ţele sunt tot atlt de funeste pentru bunul mers al serviciilor pendinte de ministerul de finanţe, cît şi pen­tru interesele statului ameninţate de influenţa fraudatoare a exigen­ţelor politice. In ori­ce serviciu schimbarea personalului aduce perturbări adînci şi dăunătoare; dar cînd e vorba de ministerul de finanţe răul acesta se dublează, pentru că nicăeri ca în finanţe nu se cere o anumită pregătire tehnică şi o adevărată educaţie morală a personalului de serviciu. Şi cînd un asemenea per­sonal va fi supus la fluctuaţiunile fatale determinate de „exigenţele politice“ lesne îşi poate închipui oricine ce se poate alege de finan­ţele statului. Dar la ministerul de finanţe sunt şi „afaceri“ care, de­sigur, că nu ar fi putut fi realizate de fruntaşii regimului, dacă în frun­tea acestui departament nu ar fi un secretar general curant şi bun apreciator al exigenţelor politice. Cu politica financiară a exigenţe­lor politice dl. Carp va asigura, fără îndoiala, o splendida eră fi­nanţelor statului... Aceasta e morala specială a ca­zului de la finanţe. Dar lucrul nu pare a se mărgini la atît; se a­­firmă că sunt şi alţi secretari ge­nerali cari nu prea voesc să pri­ceapă imperativul „exigenţelor po­litice“. Secretarul general de la mi­nisterul de instrucţie, se zice, că ar fi suferind de aceeaşi meteahna şi că va avea aceiaşi soartă de sa­crificat pe altarul faimoaselor exi­genţe.... Este un prilej mai mult pentru a constata cît de dramatic îşi în­cheie dl. Carp cariera politica. Funcţionarii statului puşi sub căl­câiul exigenţelor politice, intere­sele statului date pradă exigenţe­lor politice. Iată unde ne-a adus — mai exact unde ne-a întors­ re­gimul asanatorilor. Este ultima treaptă a decadenței morale și politice. Dacă ar mai fi 0 treapta, dl. Carp nu ar ezita sa o scoboare... A. S. Halimac. In primele coloane ale „Epocei" de as­tăzi, în loc de mare cinste, se poate gă­si o scrisoare a A. R. Principelui Al. Callimachi. A. Sa voeşte să lichideze o problemă de o capitală însemnătate : are dreptul sau nu are dreptul să poarte ti­tlul de „principe“ ? Asta e problema pe care o pune „Prinţul" de la Botoşani. Şi din justificarea pe care o dă se sta­bilesc trei lucruri: a) Că numele pe care îl poartă, el Callimachi, e prea „lustruit“ pentru ca o titulatură nouă să-i poată mări lustrul, b) Că Constituţia ţarei nu­­ dă dreptul să poarte în acte oficiale ti­tlul de „prinţ“. c) Că va publica păre­rile unor eraldişti recunoscuţi pentru a justifica dreptul de a purta titlul de prin­cipe. Chestia lustrului e puţin interesantă. La urma urmelor oricine nu va recunoaşte că numele de Callimachi e prea lustruit —mai ales în urma celor petrecute la Botoşani—pentru ca să se poată adăugi vre­un lustru nou acestui celebru nume... Mai interesantă e chestiunea dreptului de a purta titulatura de principe. Con­stituţia ţarei nu acordă acest drept, dar «prinţul» Callimachi va invoca autorita­tea unor eraldişti medievali pentru a şi legitima drepturile la titulatura de prinţ. Mă rog, stimate d-le Callimachi, lămure­­şte-ne cum devine cazul: dacă numele d-tale e prea lustruit şi dacă Constitu­ţia nu-ţi dă dreptul să te intitulezi ofi­­cial „prinţ", pentru ce nevoie să invoci autoritatea faimoşilor eraldişti, pentru a legitima un drept pe care legile ţarei nu ţi-l dau şi de care lustrul numelui d-tale nu are nevoie ? Dar mai mult: dacă re­cunoşti că Constituţia nu-ţi dă dreptul de a te întitula „prinţ“ în actele oficiale, pentru ce «Prinţul“ Callimachi e senator de Botoşani şi acelaşi „Prinţ“ Callimachi e vice-preşedintele Senatului ? Pănă la exhibarea părerilor celebrilor eraldişti, intră în legalitate lustruitule prinţ şi rămîi cu titlurile legitimate pe care le ai . Prinţul Halimachi de la Bo­toşani. Aşa te acceptăm. Aşa te vrem, pentru că­­aşa îţi stă bine ! ^JPJROJROUjrdl Politicianului X. „Mă atacă mic şi mare Totuşi prea puţin îmi pasă". — Cum să-ţi pese, cînd la tine Epiderma­­ cuirasă! * Dacă eşti soldat ori preot, Ori­ce rang poţi să-l visezi; Profesor fiind, amice, Numa'n vrîstă ’naintezi. Unor domnişoare De­geaba, scumpe domnişoare, Fugiţi de şcoala de menaj! Liceul, universitatea Nu-s­ele şcoli de surmenaj ? Valens -----------———^ gssp---------------­ -A.TJL Xr­TJLt.it I Din timpul campaniei electorale pănă astăzi guvernamentalii eşeni au ex­­plorat un singur lucru : activitatea foas­­tei administraţiuni a Casei Sf. Spiridon. Asta a fost pînea zilnică a nevolnicilor politici cari nu-şi puteau afirma existenţa politică de­cît prin debitarea de infamii şi de şantagii. Ce n’au inventat? La ce infamie n’au recurs ? Ce falsificare li s’a părut prea neruşinată? In faţa cărei calomnii au avut o clipă de ezitare sau de scrupul ? Astăzi însă, toate infamiile lor sunt demascate, iar adevărul luminos şi cins­tit a apărut la suprafaţă pentru ca o­­pinia publică să aibă odată mai mult prilejul de a constata decadenţa morală a acelora cari şi-au făcut o profesie din calomnie şi o armă de luptă de şantaj. In coloanele ziarului nostru apare des­făşurarea intregei activităţi administra­tive şi financiare a foastei administra­ţiuni a Casei Sf. Spiridon. Opinia publică s’a convins că foştii efori au administrat cu conştiinciozitate şi prevedere avutul acestui mare aşezăra­nt şi că tot ce s’a spus pănă acum sunt falsificări neruşinate şi calomnii murdare. Şi în faţa ade­vărului care răsare din lumina cifrelor, calomniatorii au muţit. Adevărul stabilit de noi rămîne în picioare, pentru că e adevărul curat, iar calomniatorii refuză să discute acest adevăr, pentru că nu pot răsturna cu nimic exactitatea ri­guroasă a cifrelor şi pentru că a angaja o discuţie, în afară­ de debitarea calom­niilor, ar fi să se demaşte singuri. Opinia publică să judece lamentabila laşitate a celui mai murdar ziar politic din ţara românească—«Evenimentul»—şi să înfiereze pe calomniatori cu fierul roş al dispreţului. E singurul lucru pe care 11 merită amoralii greceniști de la Iaşi. D­I­N S­BOR­U I, VREMII 0 înbtrigare. Ca urmare la cele scrise ieri In această rubrică, mai putem cita o altă întîmplare din viaţa lui Mozart, viaţă foarte bogată in tot felul de curiozităţi şi ciudăţenii. Pe vremea marelui compozitor trăia în Londra un om avut şi amabil, lordul Epu­­eellsey, un mare amator de muzică, dar şi un mare escentric. Seratele muzicale pe cari le da aveau totdeauna ceva neaşteptat. Intr’o seară, în care adunase în palatul său societatea cea mai strălucită a Londrei, ru­gă pe invitaţi să poftească în apartamentele de lângă salonul de concert. El închise toate uşile dimprejur, afară de uşa de intrare şi rugă pe toţi să fie liniştiţi. După ce socie­tatea se retrase, întră un salon un om, care se miră foarte mult, văzînd salonul gol şi slab luminat; noul invitat începu să se plim­be cu mîinele la spate crezfind că venise prea de­vreme. Mai veni apoi un alt invi­tat care deasemenea rămase uimit găsind aşa de puţină lume. Cei doi se salutară şi începură să se plimbe prin salon. Unul, pierzîndu-şi răbdarea, se aşeză la un piano şi începu să cânte, la în­ceput ca la glumă, apoi tot mai bine, per­fect. Al doilea se aşeză şi el la un alt pi­ano şi începu să răspundă la tema cântată într’un mod minunat, sublim. Nu ştim­ care cânta mai bine. De­odată se opriră amân­doi, se întoarseră unul către altul şi escla­­mară : „Dumneata ieşti... Clemenţi !“ „— Dumneata... Mozart!“ Musiu Clemenţi şi Wolfgang Mozart se cunoşteau, se iubeau şi se admirau unul pe altul numai după operele lor, dar nu se vă­zuseră nici­odată. Ei se îmbrăţişară cu căl­dură, când de­odată toate uşile se deschi­seră şi cei doi artişti uimiţi se văzură În­conjuraţi de elita societăţii din Londra şi aplaudaţi cu un entuziasm frenetic. DUMINICA I MAIU 191111 Iß A N | sub direct; Ufltfi co Tm jsAi Pî'.­NEA-ifit Ml APABE Anunciuri Comerdáíl*^^ Linia in pagina Il-a 1. leu Linia în pagina Ill-a 50 ban1 Linia in pagina IV-a 40 ban TELEFON 121 INFAMIILE raportorului pamfletar E. Melik şi informaţiunele ziarelor conservatoare spulberate de însăşi expunerea de motive a epitopilor Casei Sf. Spiridon la bugetul pe exerciţiul 1911—1912. Continuarea explicarei cauzelor dezechilibrului bugetar Am terminat ori chestiunea rezitierei contractului Steinheld, care cauzează e­­pitropiei o scădere la venituri în buge­tul ordinar pe exerciţiul 1911 — 1912 de 83.000 lei. Trecem, astă­zi, la a doua reziliare şi la explicarea celorlalte cauze aratate in numărul nostru precedent. Reziliarea contractului Heinrich Schein (V. Dos. Trib. S. fila No. 245 I 911). La 28 Noembrie 1910, foştii epitropi, d-ni C. B. Pennescu şi dr. E. Puşcariu, aprobind ofertele No. 16.332 I 910 si 17.314 1 910 ale d-lui Heinrich Schein, comerciant, domiciliat la Galaţi str. Foţi No. 3, închee un contract al cărui obiect este : a) Dobînd­rea şi fasonarea, pe chel­tuiala d-lui Heinrich Schein, a 3000 me­tri cubi traverse din arbori de fag, aflători în seria „Valea lui loan“ din pădurea Blăgeşti (jud. Bacău), cu preţul de 3 lei fiecare metru cub de traverse sau de alte piese de construcţie.­­ Ceea ce dă în total suma de 9000 lei. b) Fasonarea în steri de toc, cu di­mensiuni anume determinate, a resturi­lor ce vor rămînea după fasonarea tra­verselor cum şi sunetele ce se vor rupe cu ocazia doborîrei arborilor, Schein fiind obligat pentru aceasta a plăti cite un leu de fiecare ster. Ceea ce adaugă la su­ma de mai sus încă o cifră destul de impor­tantă, care poate varia între un minimum de­­ 2000 lei și un maximum de 6ooo lei. Durata contractului fiind nu­mai de două ani începători de la 28 Noembrie 1910 pănă la 10 Noembrie 1912, se înţelege că su­ma principală, 10.000 lei, trebuia să fie înscrisă la venituri, pe baza acestui contract, in bugetul pe exerciţiul 1911 —912. Epitropii actuali repu­diază, însă, această su­mă, după cum au repu­diat şi suma de 83.000 lei, aflată în depozitul poştei pentru executarea contractului Solomon Steinheld. Ei au cerut justiţei la 5 Martie a. c., din mo­tive dictate de patimă politică, reziliarea aces­tui contract: „foştii epi­tropi— zic ei—au calcat art. 19 din codul silvic şi toate dispoziţiile din cap. ÎI. S. I acelaș cod. Aceasta e foarte bine găsit—un epi­­trop care calcă un chilogram de ar­ticole!!—în polemicele noastre de toate zilele, cînd Raul Crăciun injură pe d. Pennescu sau Rudolf Suţu pe d. dr. Puşcariu. Dar pe Sf. Spiridon ce avem să-l băgăm în luptele noastre politice, în nebunia lui Riegler, în prostia lui­ ­ Ivaşcu, sau în veninul lui Cristofor ? Căci să nu uităm un lucru, reziliarea con­tractului lui Heinrich Schein are pentru Epitropia Sf. Spiridon aceste două con­­secinţi: a) Să priveze pe exerciţiul 1911 —912 de­ un venit minimum de io.ooo lei. b) Să o expun la daune însem­nate. Şi pentru a învedera adevărul ulti­mei noastre observaţiuni n’avem de­cît să cităm următorul pasaj din cererea reconvenţională a d-lui Heinrich Schein introdusă înaintea Trib. Iaşi a. 111-a, in ziua de 15 Martie 1911 : „Domnule Preşedinte, „...Pentru cazul cînd voi dovedi că „contractul, a cărei anulare vi se cere „este legalmente valabil, vă rog să con­­„damnaţi pe zisa Epitropie, reprezen­tată prin d-nii Cristofor, Riegler şi „Sion, la executarea lui. „Totodată fiindcă fără „nici un titlu şi cu de la „sine putere m’a împe­­­decat da la efectuarea „lucrului necesar tocmai „în plina activitate, ceea „ce mi-a determinat pa­­­gube, cer să fie con­damnată menţionata E­­­pitropie la suma de „20.000 lei.“ Vedeţi la ce expune pe Epitropie pa­tima politică a actualilor 2x/a Epitropi. Şi macar dacă Epitropii pătimaşi şi incapibili ar avea curajul actelor lor ! Nu! Ei sunt tot atît de laşi, pe cît sunt de pătimaşi ! Strînşi cu uşa de d. Pennescu foştii Epitropi Perseu, Botez şi Puşcariu au fost chemaţi în garanţie de Heinrich Schein pentru a-l apara de „pretenţiunile actualilor reprezentanţi ai Epitropiei“, înaintea Trib.­Iaşi s. III-a, pentru a aduce dosarele Epitropiei privitoare la contractul Schein şi la toate contractele de vînzare a arborilor din pădurea Blăgeşti, de la 1889—900, în special dosarul Focşanei Epitropii artuali prin «lemnul lor avocat Stoica, s-au opus la aceasta. Tribunalul, însă, prin jurnalul No. 1509 din 19 Aprilie a admis cererea d-lui Pennescu obligînd Epitropia să pus la dispoziţia justiţiei dosarele ce­rute şi aratate mai sus. Tribunalul însă şi constată în jurnalul său laşitatea actualilor epitropi fâcind menţiunea următoare : „Ia act de declaraţia „garantului C. B. Pen­­­nescu prin care cere a­­­ducerea dosarelor de „la Epitropie şi de dec­laraţia reprezentantului „Epitropiei că se opune „la aducerea lor. „Amină pricina la 16 Mai...“ Toată această istorie are o singură morală: Epitropii Cristofor et­c ia din motive politice cer justiţiei reziliarea contractelor, privind Epitropia de veni­turi şi­ expunînd-o la daune. Cînd vine vorba, insă, să-şi susţie chiar motivele politice, bat în retragere şi voesc să dosească dovezile prin care foştii epitropi pot stabili perfecta legali­tate a actelor lor.

Next