Mişcarea, februarie 1927 (Anul 21, nr. 23-46)

1927-02-01 / nr. 23

4 r 4 A V 4 . ANUL XXI No. 23 Politica finan­ciară a Comunei Politica noastră. Realizări. Cu mijloacele asigurate şi în limitele resurselor fiecărui buget s’a putut realiza în afară de crearea şi reorganizarea servi­ciilor şi în afară de înzestrarea lor cu ma­terialele, şi inventarul necesar, una din cele mai covârşitoare activităţi edilitare. Nu este timpul acum să facem o des­criere amănunţită a acestei activităţi. Voiu vorbi odată şi de ea, cu toate amănunte­le şi datele pentru a se putea vedea cu câtă străduinţă şi jertfă de timp, cu câte silinţi şi în mijlocul câtor lipsuri s’a rea­lizat activitatea precedentei administraţii. Pentru moment ne vom opri puţin a­­supra ei şi în mod succint o vom înfăţi­şa. Şi aceasta o facem nu din alt motiv, dar socotim ca în discuţia ce avem nu poate fi argument mai concludent şi mai hotărâtor de­cât realizările obţinute, deci fapte împlinite. Este uşor pentru a scăpa de răspunde­re să zici mijloacele sunt insuficiente. Şi este tot aşa de uşor să realizezi cu mij­loace extraordinari de mari. Ceea ce-i greu, ceea ce distinge un spirit creator, un gospodar cuminte şi înţelept, este ca în măsura mijloacelor modeste de care dispune să facă o în­trebuinţare utilă, înlăturând risipa şi­­ tot ce poate fi de prisos. Să cheltuieşti cu chibzuială cât mai mult pentru lucrări u­­tile şi absolut necesare, care rămân. De această călăuză s’a condus admi­nistraţia precedentă. Şi din mijloacele modeste ce a avut şi activitatea imen­să ce a realizat,—aceasta se dovedeşte. *­­ Să nu anticipăm însă discuţia. Administraţia precedentă şi-a dat silinţa să lucreze şi să realizeze, să construiască în toate direcţiunile. N’a rămas o singură ramură de activi­tate comunală, care să nu fie îmbrăţişată cu toată solicitudinea şi să nu-i dee maximum de sacrificiu. In ce priveşte şcolile ele s’au bucurat de o deosebită grijă. S’au refăcut şi re­parat radical şcolile V. Conta, V. Alexan­dri, C. Negri, Cuza Vodă, Principele Fer­dinand, Gh. Asachi, Principele Carol, Al. Lambrior, Elena Doamna, Principesa Ma­ria, M. Kogălniceanu, Hatmanul Nicoară etc. S’a construit o școală cu 8 clase în str. Socola, care s’a terminat din jos. Cu regret a trebuit să constatăm lipsa de grijă a actualilor edili, care de aproape un an n’au pus o mână de tencuiala pe ea. Şcoala aceasta este comunală, şi dacă a început, o altă administraţie nu trebue ca administraţia ce urmează să fie vitregă cu ea. Consecinţele ce le sufăr cetăţenii şi bu­getul comunal, care pe urmă trebue să repare vitregia actualilor edili. S’a consolidat şcoala Petru Poni ame­­meninţată cu distrugere din cauza dealu- ’ lului fugitiv, drenând apele şi deci fixând dealul,—şi construind apoi un nou local de direcţie, fiindcă vechiul local se pră- j buşise din cauza dealului care venise pes­te el. S’a redat funcţionărei sc. Trei Erarhi refăcând ceea ce era desfiinţat. De asemeni am contribuit la construi­rea băilor şcolare de pe lângă şcoale V. Conta, Al. Lambrior, C. Negri, Cuza-Vo­dă, P. Poni, M. Kogălniceanu şi V. Ada­­mache. Am contribuit în largă măsură la repa­rarea şi refacerea bisericilor Sf. Ştefan, Sf­ţii Voivozi, Sf. Dumitru Misai, Sf. Ha­­ralamb, Sf. Atanasie, Sf. Ion Ziataust, Sf. Constantin, Sf. Treime, Sf. Teodor, Sf.­­ Nicolai­ Ciurchi, Buna-Vestire, 40 Sfinţi etc. La cimitirul Eternitatea s’a cumpărat i-­­­mobilul de lângă poartă unde s’a instalat administraţia şi s’a construit şi o seră. Tot aici s’au ridicat busturile scriito­rilor N. Gane, N. Beldiceanu, D. Anghel, B. Delavrancea şi I. Creangă, care dorm somnul de veci în acest cimitir. Ne-am îngrijit de grădinile publice, fă­­cându-le cât mai corespunzătoare, şi cre­­ind şi altele noi. Aşa s’au creat grădinele de la Golia, Teatru Naţional şi din faţa institutului Notre-Dame. De asemeni grădinele * de la bisericele Trei Erarhi şi Sf. Neculai. Şi altele mai e­­rau în perspectivă, dacă nu se schimba ad- , ministraţia ca de pildă grădina de la Râpa Galbenă etc. S’au complectat lipsurile de copaci de pe toate străzile şi s’au plantat pe alte din nou ca str. Socola. Peste 5000 de arbori au fost replantaţi. S’a replantat cu arbori aleele Copoului. Şi tot aici s’a creat încă o seră şi s’a înfiinţat o pepinieră cu 30.000 copaci. S’a refăcut piaţa Halei reconstruindu-se pavajul din piaţa de fân, cel din piaţa propriu zisă, unde s’a plantat şi arbori. S’a construit o impunătoare piaţă de zarzavat, care cu regret trebuie să con­statăm că este lasată în părăsire. De asemeni s’au ridicat gherete spe­ciale pentru vânzarea fructelor, desfiinţâd toată burătcăria infectă şi insalubră, care rămăsese din timpul răsboiului. Şi în a­­ceastă privinţă avem regretul de a con­stata urgia administraţiei comunale. De unde se putuse curăţi piaţa Halei de tot ce o infecta, şi ne oferea posibilitatea de a o curăţa şi spala în fie­care zi,—astăzi pentru motive meschine politice, sau de alt ordin au apărut din nou aceleaşi ve­chi bărăţei urâte, mici, infecte şi insa­lubre. Ce primitivă stare ! Se vede că aşa sînt era condamnaţi să rămânem: orientali. Asemeni în piaţa Sf. Spiridon şi Nico­­colina s’a refăcut asfaltul şi s’a făcut re­paraţiile de care aveau nevoie. S’a reînfiinţat luminatul cu petrol, dis­trus complect în timpul răsboiului. Peste 560 felinare am răspândit în tot cuprinsul periferiilor. Nici exproprierile n’au fost neglijate. S’a expropiat imobilele Braunştein din str. Cuza-Vodă No. 85 şi 87, începând să construim noua strada şi lărgind pănă la limita armnierei str. Cuza-Voda. De asemeni am expropiat imobilul Ju­­nimei din str. Sârăriei, lărgind şi îndrep­tând strada pe o mare distanţă. In ce priveşte asistenţa şi instituţiile culturale, comuna a găsit în mijloacele sale insuficiente resurse importante, pen­tru a le sprijini efectiv. S’a subvenţionat toate instituţiile de bi­nefacere, ceea ce înainte de răsboi şi chiar după nu se făcea decât într’o mă­sură foarte limitată. S’a subvenţionat Soc, pentru ocrotirea orfanilor, invalizilor, vă­duvelor, profilaxia tuberculozei, Salvarea, pâinea săracilor Principele Mircea Epitro­­pia Sf. Spiridon etc. etc. A contibuit cu 400.000 lei la construirea în Iaşi a unui dispensar de tuberculoşi. S-a dat subvenţiuni instituţiilor de Cul­tură pentru care în mare parte înainte şi chiar după răsboi nu li se dadea. S’a S’au subvenţionat şcolile Reuniunei Femei­lor, Facultatea de medicină, Ateneele po­pulare, Căminele studenţeşti, Cantina şi Colonia Şcolară etc. etc. S’a creat şi acordat burse, ceeace îna­inte de noi nu exista, elevilor săraci şi merituoşi la liceele internat şi naţional, la şcolile comerciale şi profesionale şi le U­­niversitate, în afară de facultatea de­ drept. S’a contribuit cu un sfert de preţ la înzestrarea şcoalei comerciale inferioare cu un local propriu. Prin urmare şi din acest punct de ve­­dere s’a făcut cheltueli însemnate pentru care budgetul aşa cum a fost alcătuit şi­­ muit­ mai mic decit bugetul pe 1926 ni le-a oferit. De aceea credem că şi actualele nevoi ar fî acoperite iară a spori sarancie dacă ar fi chibzuinţă. (Voi continua) C. TOMA Furtul de astă noapte toţi rămaşi necunoscuţi au pătruns astă-noapte în prăvălia croitorului M. Teitelbaum din str. Ştefan cel­­ Mare. Ei au furat mărfuri—stofe de cele­­ mai bune calităţi—în sumă de peste­­ patru sute mii Iei. De notat că acest furt a fost ope-­­ rat în centrul oraşului, şi în punctul­­ unde se află gardiștii d-lui prefect I Corjescu.­­ ? f 2 LEI NUMĂRUL FIGURI DISPĂRUTE Moartea profesorului Al. Teodorini Alatăeri a încetat din viaţă la locuinţa sa din strada Muzelor, Athanasie Theo­­dorini a fost director şi profesor al Con- servatorului ieşan, la clasa de violină. Defunctul care moare după o grea su­ferinţă, a fost unul dintre cei mai buni profesori ai Conservatorului ieşan. Elev al lui Ed. Caudeila, după absolvirea Con­servatorului Ath. Teodorini a plecat în străinătate unde şi-a complectat studiile artistice, la marele profesor şi virtuoz Joachim din Berlin, întors în ţară a fost numit profesor la clasa de violină pe care a ocupat-o pănă în ultimul timp, şi demn de aproape trei decenii. Având ceeace se cheamă «şcoală», Al. Teodorini a fost nu numai un profesor­­maestru, dar şi un tecnician—ceea­ ce s’a putut aprecia de cunoscători atât în ca­riera sa profesorală căt şi în diferitele concerte pe care le-a dat, şi în care a obţinut totdeauna frumoase şi meritate succese. In urma activităţii sale rămân o serie de absolvenţi cari fac cinste artei şi me­moriei sale. Vom aminti din cei mai noui, pe eminentul violonist Garabet şi pe d-ra Burada, pentru a documenta această fu­gitivă reminiscenţă. Conservatorul şi laşul artistic pierd prin moartea lui Aih. Teodorini un element de mare valoare şi un eminent profesor care a făcut educaţia artistică a câtorva generaţii. O convorbire cu Oscar Nedbal Oscar Nedbal, care conduce în prezent viaţa teatrală din capitala Slovaciei, este una din cele mai de seamă individualităţi muzicale din Ce­hoslovacia. El întruneşte talentul de compozitor cu minunate însuşiri de dirigent şi director de teatru. Oscar Nedbal spune că în ultimul timp viaţa muzicală din Cehoslovacia se află într’o perioa­dă de înflorire. Compozitorii cehi lucrează in­tensiv şi crează opere noui. Muzica cehă se a­­firmă din ce in ce mai mult în străinătate. Ned­bal aminteşte operele lui Suk şi Novak. Călăto­ria ansamblului operei din Bratislava in 1923 la Barcelona a atras atenţia criticei mondiale asu­pra operei cehe. Astfel se­ observă un interes crescând pentru Smetana. „Mireasa vândută“ a fost cântată cu mult succes la Varşovia iar Pa­risul se pregăteşte s’o însceneze. Întrebat asupra ultimelor sale lucrări, Nedbal a indicat povestirea muzicală „Principesa Hya­­cint“, opereta „Culesul viilor“, baletul „Ander­sen“ şi în sfârşit opereta „Dona Gloria“ mon­tată în Elveţia, Danemarca, ,la Viena, Praga şi Bratislava. La Bratislava Nedbal conduce o in­tensă mişcare teatrală. Repertoriul e mereu înoit. Acum se prepară „Turandot“ de Pucini, „Boris Godunov“ de Musorgski şi „Dama de pică“ a lui Ceaikovski. Oscar Nedbal intenţionează să întreprindă o călătorie în străinătate. Va pleca la Paris şi a­­poi în America unde va dirija „Dansurile slave“ ale lui Dvorak. Dacă ar avea posibilitatea Ned­bal ar pleca pentru câte­va concerte și în Ru­sia pe care a vizitat-o în mai multe rânduri și unde opereta sa „Sânge polonez“ era pe vre­muri foarte agreată. (Ceps). Dr. Prefect Axinte tolerează func­­ţionarii incorecţi şi abuzivi Ni se comunică din Roşcaţii, că întrea­ga populaţie este revoltată contra notaru­lui diurnist C. Moisa. Acest notar a fost dat în judecată pen­tru fals în acte publice şi pentru insulte aduse în public în localul Primăriei. Fa­miliei Regale, precum şi pentru încasare de taxe ilegale. Cu toate că Primarul co­munei Roşcani l-a dat afară pentru că a îndrăznit să felsifice o hotărâre a con­silierilor prin care i se aprobă o diurnă de 18.000 lei, totuşi Prefectul Axinte, a ordonat să fie reintegrat ca Notar, căl­când voinţa celor ce conduc comuna. Cerem o anchetă a autorităţior jude­cătoreşti pentru a pune capăt abuzurilor săvârşite de Prefect şi protejaţii săi. — Senatul universitar din București a a­­probat transferarea d-lui dr. Râșcanu la facultatea de medicină veterinară din Ca­pitală. MARTI 1 FEBRUARIE 1927 Necesitatea autonomiei C. F. R. - CONFERINŢA D-LUI PROF. ING. V. COSTIN — Desvoltată la „Cercul de studii sociale" al partidului naţional-liberal din Iaşi. Legea a fost inspirată de raportul ex­pertului englez Sir Wiliam M. Acworth care spunea că : „reţeaua trebue să fie administrată în afară de orice ames­tec al Statului, acesta ne conservând decât dreptul de control general“. IN UNGARIA, „comitetul de recon­strucţie“ a stabilit în 1925 un plan de organizare, din care extragem următoare­le : Căile ferate ungare constituesc o în­treprindere independentă, cu budget au­tonom, însă vor fi subvenţionate de Stat până ce vor fi în stare să se susţie sin­gure. Controlul statului rezidă în participarea la Consiliul de Administraţie a delegaţilor miniştrilor de finanţe şi de comerţ. IN ELVEŢIA de asemeni, o foarte lar­gă autonomie este atribuită căilor ferate prin legea din 1923. Administraţia se face de Consiliul de Administraţie de Direcţia Generală şi de Direcţia de Arondisment. Aprobarea administraţiei federale e ne­cesară pentru tarife, budget, împrumutu­ri, stabilirea lefurilor, conturile anuale şi rapoarte de gestiune.­­ Consiliul federal are înalta supraveghe­re a căilor ferate şi le reprezintă înaintea , adunării federale. El numeşte pe preşe­dintele şi pe vice-preşedintele consiliului de administraţie, pe preşedintele Direcţiei I generale, pe directorii de arondismente­­ şi 6 membri din consiliile de arondis­mente (al căror număr total variază între 20 şi 25). El emite împrumuturile, apro­bă proectele generale pentru construcţii de linii noi, planurile lucrărilor trecând peste 3.000.000 franci, orariile, statutele personalului, contractele de închiriere sau ■ de exploatare și regulamentele fondurilor de reînoire. IN BELGIA, avem legea din 1926, ca­re aseamănă cu cea germană. Nu insist.­­ IN RUSIA fiecare republică sovietică * are un consiliu în care intră un reprezen­tant al comisariatului central. In capul căi­lor ferate ruseşti este un director general şi un subdirector general. Pe fiecare zonă există un consiliu de administraţie şi o direcţie. Directorii sunt subordonaţi consiliului de administraţie. Membrii consiliilor sunt aleşi din diferite ramuri ale activităţii e­­conomice. Consiliile de administraţie au puterile cele mai largi. Aprobarea comi­sariatului este necesară pentru budget şi pentru numirea subdirectorilor şi şefilor de servicii. Direcţiunile regionale sunt declarate autonome de consiliul comisa­rilor poporului prin decizia din 16 I­I 1922.­­ Pentru toată Rusia este un singur co­mitet de tarife compus din 4 membri ai Comisariatului Cailor de Comunicaţie , 2 ai finanţelor, unul al comerţului interior, doi ai consiliului superior al Economiei Naţionale, unul al agriculturii şi unul al Uniunii Centrale a Cooperativelor. Preşedintele Direcţiei Statistice ia parte cu vot consultativ. Lucruri identice sau asemănătoare s’au petrecut şi în celelalte state europene: Suedia, Grecia etc. Graţie măsurilor de autonomie ce­ am expus în rezumat, ţările europene au reuşit să-şi readucă într’o bună măsură căile lor ferate la starea de înflorire de altă dată. „Aceste rezultate—spune Lichterwal­de—nu s’ar fi putut obţine fără auto­nomia care pune căile ferate la adă­postul politicianilor bugetivori....“ La aceleaşi concluziuni ajunge Wander­­welde, precum şi expertul SIR ACWATH pe care l-am citat mai sus. * Din expozeul ce am făcut până aci, re­zultă, d­ior, că de la râzboiu încoace toate ţările europene, recunoscând necesitatea vitală de a-şi reface înainte de ori­ce căi­le ferate, au fost unanime şi asupra ale­gerii mijloacelor de întrebuinţat în acest scop, şi aceste mijloace au consistat pre­cum aţi aţi văzut, în asigurarea unei lar­gi autonomii administrative şi a unei cât mai complecte autonomii financiare insti­tuţiilor lor de căi ferate. Căile ferate trebue să se administreze singure prin organe nepolitice, să aibă bu­getul lor propriu, să poata face îm­prumuturi pe cont propriu şi să fie stă­pâne pe fondurle şi excedentele lor bu­­getare. Este bine înţeles că, aceasta nu va trebui să le împiedice de a primi sub­venţii din partea Statului, atunci când ne­voia va cere, şi în special pentru termi­­­narea refacerei devastărilor ocazionate de­­ războiu.­­ Acum d-lor, după ce am arătat ceiace­­ s’a gândit şi ceiace s’a făcut după răz­boiu în restul Europei, să vedem ce s’a gândit şi ce s’a făcut şi la noi. Războiul a pus ţara noastră şi în special căile cei ferate într’o situaţie extrem de critică, înainte şi după război Comparând, din punctul de vedere al stricăciunilor cauzate de razboiu, diferitele ţări beligerante între ele, cred a nu exa­gera când zic că nici o ţară n’a avut de suferit distrugeri mai grozave şi mai du­­­­reroase ca a noastră. Situaţia aceia înfloritoare a căilor fe- I rate de înainte de războiu, ajunsese în­­ 1918 mai prejos de orice închipuire. In­stalaţiile au fost unele distruse, altele de­­­­gradate prin lipsa de întreţinere. Staţiile noastre ajunseră nişte adevarate cimitire de vagoane, locomotive şi tot felul de materiale stricate. Numai în vechiul regat au fost distin­­­­se 55 poduri, din care unele mari ca cele­­ de la Cosmeşti, Borcea, Buzău. Liniile e­­­­rau lipsite de balast, cu traversele putre­­­­de, şi pe alocuri în aşa stare în­cât abia puteau suferi viteze de HO—15 km. pe­­ oră. Materialul rulant era într-o stare lamen­­tabilă. Din 26350 vagoane (între care 1450 de călători) cât avusesem în 1916 abia ne-a rămas în 1918, 9109 vagoane bune (din care 563 de călători) şi încă şi acestea cu uşile, ferestrele şi canapele stri­cate. Din 964 locomotive, abia ne-au ră­mas la 1918, 265 în stare accesibilă. In provinciile eli­berate­ ­ In Basarabia, lunile erau mai mizerabile ca ori­unde, iar materialul rulant de o lărgime specială, neutilizabil în altă parte. In Ardeal situaţia era ceva mai bună, dar materialul era mobilizat acolo din cauza râspoiului încă neterminat cu Un­garia. Atelierele de reparaţii erau în bană parte distruse sau devastate. Personalul lipsea sau era în mare parte neutilizabil. In fine orientarea liniilor unele spre Buda- Pesta şi Viena, altele spre Odesa, punea pe tapet problema nouei orientări spre Bucureşti—Constanţa şi porturile noastre dunărene. Dacă mai adăugăm ca lungimea liniilor crescuse de la 3800 km. la 11550, ca aveam unii particulare de răscumpărat cu noile provincii revenite la matcă, a­­parţinuseră la 3 ţări cu administraţii di­ferite, ca focul anarhiei aprins de duş­manii noştri se întindea cu repeziciune, îşi poate cineva uşor da seama de sfor­ţările ce au trebuit să fie făcute pentru a îmbunătăţi situaţia căilor ferate, care în acel timp paraliza ori­ce activitate. Epoca de refacere Prima grijă a guvernanţilor noştrii a fost bine înţeles refacerea şi consolidarea măcar provizorie ale liniilor, pădurilor, clădirilor şi celorlalte instalaţii, obţinân­­du-se aprox. 190 milioane în anii 1919— 1922 şi peste 2 miliarde 200 între 1922 —1926, şi abia când căile ferate au a­­juns să poată funcţiona într’un mod quasi­­normal, ne-am putut gândi la o reorgani­zare, deja în curs de realizare la alte sta­te. De altfel nici celelalte state n’au pu­tut purcede la o reorganizare radicală de­cât peste 2—4 ani după terminarea răz­boiului. Această reorganizare a fost înfăptuită, abia prin legea din 17 Iulie 1925, care a dat căilor noastre ferate un început de autonomie financiară şi o autonomie ad­ministrativă relativă, urmând ca cu timpul această autonomie să se lărgească după modelul adiţiilor din celeielaite state eu­ropene. Prin această lege s’a reînfiinţat Con­siliul de Adiţie, caruia s’a trecut o parte din atribuţiile pe cari ie avea pănă atunci ministrul şi consiliul de miniştri. S’a mai dat acestui consiliu precum şi Drectoru­­lui general o autoritate deplină asupra personalului. Sistemul de contabilitate a fost majounatăţit, iar tarifele au ramas de­pendente de guvern, cu condiţiunea totuşi ca ele să fie stad­ate astfel ca să aco­pere toate cheltuelle de exploatare, pre­cum şi pe cele de reînscriere a materia­lelor şi instalaţiunilor.

Next