Neamul Românesc, octombrie 1909 (Anul 4, nr. 110-122)
1909-10-02 / nr. 110
1870 NEAMUL ROMÂNESC îndrăzni să le supuie la un regim polițienesc, fără ca și ei să capete conștiința — așa de grea! — că se fac de ris. Astfel, la cel d’intâiu ospăț românesc în cetatea lui Mihai Craiul, ajunsă acum unul din centrele «patrioților» Rosenberg Samu și Perlmutter Isidor, o seamă dintre fruntașii români ai deosebitelor Ținuturi au putut să-și înnalțe sufletele la auzul cuvintelor de o superioară elocvență și de o demnitate românească fără pereche ale canonicului Augustin Bunea, care de aceia nu va fi niciodată episcop. Alegerea Albei-Iulii a fost, iarăși, foarte nemerită. Sunt așa de puțini Romînii din «inteligență» prin asemenea unghere, și, vai d sint așa de lipsiți de orice legătură cu poporul, mult și întunecat la minte, nicit orice visită a spiritului românesc lasă urme care nu se șterg repede. S’a vorbit și de teatru. Cel mai elocvent discurs a fost al președintelui societății, d. I. Mihu, 10.000 de coroane. De ce nu se găsesc mulți oratori de aceștia! S’ami găsit insă alții. Un bun cuvintâtor și un om de idei, d. V. Braniște, a repetat părerea săi care ni se pare cu totul greșită, că trebuie să așteptăm pănă vor fi bani mulți. Noi ne aflăm oriunde în așa o stare, încit lăsind la o parte planurile mari și ambițiile nobile, câtă să dăm omului din popor, sau celui abia ridicat din popor, tot ce-i putem da pentru a trezi in el, fără zăbavă, un suflet. Poetul Goga a vorbit numai poetul, estetul Goga, prietenul altor esteți. Pentru d-sa, teatrul românesc trebuie să-și merite numele, căci altfel lumea noastră se va duce la actrița maghiară care știe mișcările de scenă. Ce-au mai pățit bieții diletanți și bietele diletante în cuvintarea celui d’intdiu scriitor al Ardealului, pentru care ei, sărmanii, vor fi avînd atita admirație! Și domnul poet n’are dreptate, cum nu are dreptate nn nimic, îndată ce iese din cămăruța de aur și pietre scumpe a poesii sale. Mișcările de scenă, dar le știe și Zaharia Rirsan, care e totuși incapabil de a interesa ori mișca pe ascultători! S’or fi invâțind, dar s’or fi și ghind, căci așa e, îndrăznesc a crede, in orice fel de artă. Și jocul plin de natural al unor oameni cu multă mvni mă incinta, acolo, și pe mine, care totuși am învățat ceva și care am văzut ceva teatru, dacă nu la București, măcar la Paris, Londra și Berlin, care au și ele ’pirsanii lor glorioși. Oricum acel joc de diletanți era o solie a literaturii românești, a graiului și sufletului nostru, și aceia cari, fără interes, o duceau dinaintea mulțimii, căreia această plăcere i se oprește de sus, merită, după umila mea socotință, vorbe de recunoaștere și îndemnuri, chiar de la cel mai autentic oaspete al Parnasului și Heliconului, unde nu intra diletanții! N. Iorga.