Neamul Românesc, decembrie 1914 (Anul 9, nr. 48-51)

1914-12-07 / nr. 48

^HHaHBMBaMHHHHHBaBaDBaHBnnnaniiiieBnxa*nnaMiHHnMaM Belgradul e din nou sîrbesc. S’a pierdut prin retragere ; s­a recăpătat prin luptă. Trăiască Serbia eroică! Principele Carol în viața publică. Principele Carol, iert ascultător al cursu­rilor Universității noastre, apoi cîtăva vreme trimes pentru­ studii militare superioare în Germania, e, din Septembre trecut, Moștenitor al Tronului, și toate legăturile sale cu socie­tatea noastră, în care nu e bine să se con­funde ani prinț, dar e încă mai rău să se isoleze de dînsa, au trebuit să se schimbe. Acum câteva zile a fost introdus în Senat, cum, pe vremuri, fusese introdus regatul său părinte. Ferdinand de România a apucat încă zile relativ maritale parlamentarismului român, cînd mai trăiau bătrînii, cari se formaseră și se ridicaseră singuri, în luptele grele pen­tru alcătuirea și eliberarea României; purtau nume mari, și unii amintind și fapte mari; glasul lor răsuna cu autoritate, și Suveranul însuși era atent la ce se spunea de la cele două tribune. Se puteau învăța multe atunci, din anume ședințe, de un Moștenitor de Tron, care trebuie să știe perfect cum și prin cine s’a căpătat tot ceia ce el e chemat să moște­nească. Ce e nehma? Parlamentele se numesc, din oamenii cei mai comozi. Fapte de antica­meră dau adesea intrarea în arenă; prudența reservă cîștigă gradele. Cei mai mulți sînt, afară din viața parlamentară, — mai nimic. Puțin va avea să învețe acolo Prințul. Cînd va as­culta discursurile cele mai „mari“, să fie si­gur că aceasta e o formă, supt raportul es­tetic poate folositoare, dar că fondul s’a re­­solvit undeva, într’o cancelarie particulară, între patru șas­ șase ochi. Dar, Principe — să nu aducem aminte de lecțiile de latinește — vulgus vuit decipi, ergo decipiatur! , poate o simplă întîmplare că în aceleași zile cînd domnii senatori s’au mirat că Prin­țul știa românește— cum nu știu toți d-lor și mediul femeiesc al saloanelor prin care umblă d-lor, încă mai puțin—, că vorbește, la 21 de ani, mai expresiv în puține cuvinte de­cit atîția oratori și, evident, mai sincer,— noul Moștenitor de Tron s’a aruncat, cu tot avintul vrîstei sale și cu toată francheța sin­ceră și curagioasă a firii sale, într’o operă de educație fisică și morală a tineretului din școli, — „cercetașii“. I­. Giurgea, redactor la „ Viitorul“, spune că numele l-a dat d-sa. Foarte bine! 1­. Vlă­­descu, fost ministru de Instrucție, spune că ideia a plecat de la d-sa, prin celebrii „mici adrobanți“, cari „prostiau miliția“ cu un mare desgust, pe cînd, sus, se prostia contabilitatea „instituției“ și, — de ce n’am fi sinceri cu un prinț sincer?—că nu dă un dorobanț de lemn de-al d-sale pe un cercetaș de carne de-al „marii legiuni". Dacă-l place, fie și așa! Un lucru e bun, că se încearcă pentru tineret și altă creștere decît aceia a școlilor, în care, după tradițiile pedagogice cele mai recente, mandarini cu nasturele de cristal căpătat în examine de capacitate predau o știință pe atît de multilaterală, pe cît de inutilă. Oricum, băiatul acela e să trăiască aici pe lume, pe pămînt, supt ceruri, intre lucruri și oameni, cari, ele și el, pot face bine și rău după cum te-ai deprins a lua situațiile. Și mai este o patrie, o nație, care dă nevoie, nu numai de brațe dresate la cazarmă, dar și de suflete... Să încerce principele Carol! Să-l ajutăm, discret și util, nu ca un curtelan șiret care trage polițe asupra viitorului, ci ca aprecia­­tori ai unor intenții nobile, venite — data aceasta — foarte de sus. Așa de frumos chiamă prințul pe studenți și el i-au­ răspuns așa de de grabnic! Și aceasta e prentru războiu și ideal, de­și nu pe Calea Victoriei... Mai ră­­mîne un lucru: să persevereze. Și, adecă, auxi­liarii, căci prințul va persevera, cu logica lui activă de N­ohenzollern și cu tenacitatea educa­ției lui engleze. S’ar putea face multe dacă mișcarea, eli­m­i­nînd, tot ce nu-l treb... 2, va păstra singurele elemente utile, practic utile. Excursiunile aces­tea de Duminecă și serbătorî—și nu s’ar pu­tea ca doi profesori să nu impuie Sîmbătă o lecție de Dani ? — ating la fiecare pas un te­ren pe care se pot culege plante și minerale, dar și povești și cîntece și inscripții de bi­serică și vechi documente de artă națională și hîrtii și cărți ale trecutului. Rutină pre­gătire să li-o dăm, și cine știe cu ce s’ar în­toarce din rătăcirile lor disciplinate! Fechipele s’ar putea întrece chiar în acest domeniu și ar putea fi clasate, lăudate, răsplătite după această recoltă culturală la capătul exercițiilor fisice. Astfel se va împiedeca degenerarea în sport aristocratic. Se vor împiedeca unele critice ca acelea din „Steagul". Se va ajuta păstrarea unor lucruri care pot fi de un mare preț. Se va lega în mintea copiilor cultura noastră seculară, viața poporului nostru de la sute de amintiri personale, care vor face pe viitorii cetățeni ai României să iubească și mai mult aceste mari, nesecate comori ale noastre. Moștenitorul României e­ste o cale bună. Atmosfera de palat ori cea de casino ofițeresc ori de... Senat cere să fie necontenit reînnoită cu aierul larg și curat al vieții naționale. Principele Carol e din cei cărora le plac fe­­reștile deschise. Va profita sănătatea sa, — și a țerii­ N. IORGA. Minciunile „Adevărului“. „Adevărul" s’a făcut naționalist, dar ve­chiul nărav, prin care sa turnat otravă în ufletul acestei nații, nu și-l lasă. Perfidia iu­daică, insanabilă, urmează. Asupra mea, supt trei litere goale, se în­­dreaptă aceste învinuiri, care vor să producă, firește, efect. 1. Că asasinez lumea, întrebînd-o dacă n are nevoie de părerile mele. Asta o fi făcînd-o altul, pe care „Adevărul" îl știe și-l servește foarte bine. Fă n’am răspuns decit cui m’a întrebat și cînd m’a întrebat. Și acela, cu care de trei ori am evitat, pentru motivele mele, o nouă întrevedere, știe dacă sfatul mieii, pe care nu l-am strigat pe niciun acoperiș, i-a folosit ori ba. 2. Că am cerut „factorilor răspunzători“ să mă cheme la Ateneu să li dau lecții. Am întrebat lumea cu un rost în țara aceasta dacă n’ar avea nevoie de informația ce o poate aduce un profesor. Karl Lamprecht mă întreba acum cîtva timp dacă n’am avut prea mult de lucru fiind ocupat de Guvernul român din 1912 cu consultații în ce privește Balcanii (Lamprecht nu nu cunoștea țara). Că oamenii cunosc per­­­fect chestia națională, atîta mai bine. Am lu­cra destul cu lecțiile și cărțile mele. 3. „Adevărul“ îndrăznește a mă înfățișa ca pe un doritor de faimă. Am cunoscut tachiști foarte cum se cade și Evrei cari nu minu­nă. Ori, dacă aș dori faimă, nu-mi stătea deschisă calea spre demagogia străzii, spre o sală de întruniri ori măcar spre Cameră, unde colegii miei știu că nu vin și unii vor fi și înțele­­gînd de ce, și atunci cînd nu mă oprește boala ori ostenelile, totuși nu vin. 4. Aș fi un „canibal“ curat. Doresc răul țerii mele, ca să mă ridic atunci, neputîndu-m­i ridica acum. Mi-a zis oare cineva mie Cati­­lina? Ori nu-mi este iertat, cînd nu cred în alte metode, să spun că păstrez pe a mea? Și oare trebuie ca România să se prăbușească pentru ca să înțeleagă odată lumea că problema cea mai grea a nației acesteia nu­­ se va re­­solvi prin articolele d-lui Mille ori prin zba­terile oratorice ale cîtorva Bucureșteni isteți cari știu perfect ce voiesc, — și știa și tu? Nu, dragă domnule. Cârdășie nu facem. Nu doresc nimic mai mult decît ca oamenii cu cari s’a deprins țara să scoată la cale bună, s-o îndrumeze spre strălucitoarea și depărtata țintă. „Canibalii“ cred că au alte concepții... Nimănui nu i-aș refuza — aduce-și aminte patronii „Adevărului“ din 1912 — sfatul mieii, fie și cu mult mai puțin competent decît al genialelor căpățîni de la foaia d-lui Mille. Dar, ca unul ce am primit o educație și am trăit între oameni, am căutat să observ o regulă de conduită pe care o recomand și al­tora: să nu mă vîr în sufletul nimănuia și ști nu mă „aflu în treabă" ca și cum soarta universului ar atîrna de gesturile mele. Ceia ce „Adevărului" i se pare firește — căci așa ceva nu e deprins să vadă la favo­riții reclamei sale—,și indiscreție și refus de serviciu —,și, firește, cu logica specială a tit­­relor de acolo, amîndouă de­odată. Fericite scăfîrlii, fericite inimi și — nu vă supărați! — fericită țară! N. IORDA.

Next