Neamul Românesc, iunie 1915 (Anul 10, nr. 23-26)

1915-06-07 / nr. 23

Administrația la Vălenii-de-Munte FOAIA PARTIDULUI NAȚIONALIST-DEMOCRAT Plata anuală 5 lei Velină toate foile 201­­ 0 cheie: Ministerial național. „Acțiunea“ nu spune că este vorba de a se alcătui, și încă în scurt timp, un „Ministeriu național“. Și „Adevărul“, care ar fi repro­duce­ spusele unui fost ministru ...liberal, observă că greșelile d-lui I. I. C. Brătianu, care în acea foaie sunt judecate zilnic cu cu­noștința ce se poate închipui și cu asprimea corespunzătoare, sar fi evitat dacă am fi avut mai de mult un „Ministeriu național“. „Ministeriul național“ e de alminterea o preocupație generală: sînt numai cîteva sute de concurenți, dar numărul propunătorilor e mult mai mare. Am mai vorbit de „Ministeriul național“ și, fiindcă el preocupă lumea și mai departe, ei bine, să mai vorbim­ întără, un asemenea Ministeriu e imposibil. Și iată de ce. Ca să fie „național“, ar trebui ca națiunea să aibă drepturile politice, ca ea să hotărască politica țării, ca nicio clasă de moștenire și usurpație să nu se fi interpus între țara cea adevărată și cei meniți s’o conducă. Dar se știe că Romănia e desăvîrșit și ex­clusiv în mina „partidelor de guvernămînt“. Deci aceasta se poate, un guvern de coa­liție în care să fie represintate toate nuanțele unei vieți politice de suprafață. Dar, odată vădit caracterul acestui „Minis­teriu național“, așa de mult dorit, orice im­portanță a lui cade. Țara, n’o poate represinta, între altele și pentru că este cine să represinte țara: sol­datul­­ Represintativ nu va putea fi, dar poate fi măcar folositor? Dacă se va produce ceia ce așteptăm cu toții, fiecare potrivit cu seriositatea spiritului sau, două Ministere au singure importanță: acela care conduce legăturile politice ale țerii și acela care face războiul. în ce privește pe cel d’intărn, s’ar găsi oare un om de bun simț care să creadă că are drep­tul de a înlocui pe acela ce până acum a în­dreptat pe răspunderea lui acțiunea pregătitoare a țerii? în ce privește pe cel de-al doilea, sînt a­­matori civili pentru ca să controleze pe gene­ralii cari singuri vor avea cuvîntul? Și, dacă toate aceste lucruri sînt adevărate, ce rost poate să aibă toată această zarvă de cafenea și de gazetă, toată această intrigă de cluburi a „Ministeriului național“ ? N. IORGA. + Silvestru Moldovan. Se anunță moartea unuia din profesioniștii cei mai bine pregătiți ai ziaristicei româ­nești de peste munți, Silvestru Moldovan. Afară de scrisul sau zilnic, neiscălit,—in care n’a avut o notă proprie—, el lasă lu­crări de descripție geografică, exactă și deplină, care nu vor îngădui ca numele sau să piară. In ele se va vedea ce a fost Ardealul românesc în vremea care acum se duce pentru a face loc la... ceia ce încă nu știm. N. IORGA. Biscursul M. Sale Regelui rostit la ședința solemnă a Academiei. Domnule președinte, scumpi colegi. A trecut cîtva timp de cînd n’am călcat pra­gul acestui așezămînt de înnaltă cultură, am primit deci cu o adevărată și netăgăduită plăcere invitația d voastră de a lua parte la ședința de azi și de a presida la distribuirea premiilor prin care se încoronează munca și talentul. Dacă b­au acum locul de onoare ocupat un lung șir de ani de augustul mieu predecesor, vă mărturisesc că două sentimente opuse se luptă în inima mea. Cu jale mă gîndesc la aceia a că­ror trecere intr’o lume mai fericită a lăsat go­luri dureroase în rîndurile acestei societăți de învățați și cari, cu toată inima lor caldă și pa­triotică, închinaseră o mare parte a muncii lor Academiei Române, contribuind astfel nu puțin a-î face un nume de onoare între societățile științifice. Cu cuvinte calde ați amintit, domnule pre­ședinte, pe marele Rege, care fusese sufletul a­­cestui institut cultural, și care ca protector mă­rinimos luase parte activă la lucrările ei, cu graiul și cu pana. Să-mi fie îngăduit Mie, Suc­cesorului Lui, a-mi opri pentru o clipă gîn­­dul Mie, în fața unui alt fiu al țerii, care, ca om de Stat, fusese un suflet înțelept și un prie­ten credincios al marelui Rege. în activitatea sa politică el a avut drept de vină: cSasus reipubli­­cae suprema lex», principiul călăuzitor în lunga lui ședere pe pămînt Îi fusese convingerea că adevărata valoare a vieții constă in muncă în­cordată, că numai acela merită cinstea oameni­lor care pune cunoștințele și puterile sale in ser­viciul obștesc. Pentru dînsul cea mai mare sa­tisfacție era de a munci și a produce, cu suflet înnalt, cu inima curată, cu conștiința nepătată. Mie, Regelui său, să-mi fie permis să profit de întâia ocasie pentru a închina aceste cuvinte de recunoștință vechiului și credinciosului prieten D. Sturdza, care fusese atîta timp secretarul-ge­­neral al Academiei, sînt convins că prin aceasta tălmăcesc și sentimentele onoraților miei colegi, însă nu este momentul de a plînge pe aceia cari nu mai sînt­ munca lor, activitatea lor, firea lor să nu fie nouă, generației de azi, și celei de r­îne un imbold pentru noua muncă, noua ac­tivitate. Mă găsesc dar și cu sentimentul de bu­curie plină de nădejde în mijlocul d-voastră, pentru natăia dată ca protector și președinte de onoare, și vă aduc cu acest prilej mulțămirile mele călduroase pentru demnitatea ce­ mi-ați oferit. în aceste zile de grele griji și uriașă răspun­dere, mi-a fost o adincă mîngâiere sufletească cînd am aflat că sesiunea anuală de estimp a fost inaugurată prin proclamarea mea ca pro­tector și președinte de onoare, și încă prin o resoluție cu totul gingașă, acela de a primi pe Regina, prea iubita mea soție, intre membrii de onoare. Mîndră de această­ nouă demnitate, ea asistă astăzi pentru întâia oară de drept la șe­dința acestui învățat corp, și prin mine ea vă aduce vouă, noilor ei colegi, adine simțită la re­cunoștință. Una din cele mai înnalte podoabe ale unei femei este netăgăduit cultul frumosului: el în­­nalță sufletul și purifică mintea, și blagoslovită este ființa care a primit de la natură darul de a tălmăci altora concepția frumosului prin pensulă sau prin pană! Poeta pe tronul țerii, pe care cu față Acade­mia o numără între membrii ei de onoare. Re­gina Carmen Sylva, a călăuzit pe nepoată cu dragostea unei mame pe potecile înflorite ale gândului poetic și ale frumosului și ea a îndem­nat-o să dea la lumină ceia ce de mult luase formă în sufletul și mintea soției mele. Ultimul imbold insă pentru *a picta și cu pana i-a dat-o dragostea ce-i umple inima pentru fru­­museța scumpei noastre țeri. Ea a înțeles far­mecul iernii, cînd giulgiul tainic al zăpezii aco­pere munții și șesurile noastre; ea s’a înveselit cu natura întreagă cînd primăvara îmbracă cîm­­piile noastre cu haina lor cea în Horită de mireasă. Apusul soarelui serilor de vară, cînd scaldă holdele cu razele lui aurite, face să vibreze și în inima ei acorduri calde. Pacea toamnei, cînd Cel de sus revarsă purpura pe frunzele codru­lui, îl vorbește de dor împlinit și de liniște su­fletească. Mai sînt și cintecele noastre populare, este sufletul sănătos și plin de viață ce-l gă­sim în poesia și filosofia poporului nostru ce a împins-o a înlocui pensula cu pana. Și de aceia am salutat cu atîta plăcere numirea Reginei ca membru onorar al Academiei. în anul 1890 cînd am fost primit în finul A­­cademiei, bătrînul Kogălniceanu, atunci preșe­dintele ei, mi-a adresat următoarele cuvinte: «Noi, bătrînil, ne ducem, dar salutăm pe junele prin­cipe ale cărui forțe ne vor întineri în restul zi­lelor noastre și vor îmbărbăta la muncă pe cei cari rămîn în urma n­oastră». Eu unul nu am uitat cuvintele acestui mare om de Stat și de litere, și, dacă interesul viu și necurmat ce-i port și-l vom­ purta mereu acestui institut de înnaltă cultură, poate contribui a vă îndemna la o acti­vitate necontenită și o muncă încordată, aș sa­luta cu mare mulțumire dacă tinerele elemente care închină forțele lor studiului științific ar de­veni demni urmași ai generațiilor care au pus temelia Academiei și care au clădit-o pănă a ajuns lăcașul frumos supt al cărui acoperiș se întrunesc bărbații de știință din toate colțurile unde răsună frumoasa și mult duioasa limbă românească. Să lucrăm deci necontenit cu gînd curat pen­tru desvoltarea tot mai largă a culturii neamu­lui ; să nu cruțăm nici timp, nici muncă pentru a cunoaște cu­ mai amănunțit istoria lui — că­lăuză neprețuită pentru a ne cunoaște pe noi înșine—, să cultivăm, să păstrăm cu sfințenie și gelosie limba noastră, să ne îndeletnicim a-i da în scrierile noastre și in vorbire chipul cel mai cu­rat, să ne ferim de străinisme, pentru care vom găsi în bogata comoară a limbii verbe românești. Lucrînd astfel, nu numai că facem operă cultu­rală, ci împlinim și un act de patriotism. Aca­demia are frumoasa menire de a da pilda cea bună în această privință. Dar și știința adevărată, știința de care deja Confuciu spunea nn una din maximele lui că «nu cunoaște hotare», știința care nu cunoaște etate, nici numără ani, căci trăiește fără sfirșit, găsi-va,

Next