Neamul Românesc, iunie 1915 (Anul 10, nr. 23-26)
1915-06-07 / nr. 23
Administrația la Vălenii-de-Munte FOAIA PARTIDULUI NAȚIONALIST-DEMOCRAT Plata anuală 5 lei Velină toate foile 201 0 cheie: Ministerial național. „Acțiunea“ nu spune că este vorba de a se alcătui, și încă în scurt timp, un „Ministeriu național“. Și „Adevărul“, care ar fi reproduce spusele unui fost ministru ...liberal, observă că greșelile d-lui I. I. C. Brătianu, care în acea foaie sunt judecate zilnic cu cunoștința ce se poate închipui și cu asprimea corespunzătoare, sar fi evitat dacă am fi avut mai de mult un „Ministeriu național“. „Ministeriul național“ e de alminterea o preocupație generală: sînt numai cîteva sute de concurenți, dar numărul propunătorilor e mult mai mare. Am mai vorbit de „Ministeriul național“ și, fiindcă el preocupă lumea și mai departe, ei bine, să mai vorbim întără, un asemenea Ministeriu e imposibil. Și iată de ce. Ca să fie „național“, ar trebui ca națiunea să aibă drepturile politice, ca ea să hotărască politica țării, ca nicio clasă de moștenire și usurpație să nu se fi interpus între țara cea adevărată și cei meniți s’o conducă. Dar se știe că Romănia e desăvîrșit și exclusiv în mina „partidelor de guvernămînt“. Deci aceasta se poate, un guvern de coaliție în care să fie represintate toate nuanțele unei vieți politice de suprafață. Dar, odată vădit caracterul acestui „Ministeriu național“, așa de mult dorit, orice importanță a lui cade. Țara, n’o poate represinta, între altele și pentru că este cine să represinte țara: soldatul Represintativ nu va putea fi, dar poate fi măcar folositor? Dacă se va produce ceia ce așteptăm cu toții, fiecare potrivit cu seriositatea spiritului sau, două Ministere au singure importanță: acela care conduce legăturile politice ale țerii și acela care face războiul. în ce privește pe cel d’intărn, s’ar găsi oare un om de bun simț care să creadă că are dreptul de a înlocui pe acela ce până acum a îndreptat pe răspunderea lui acțiunea pregătitoare a țerii? în ce privește pe cel de-al doilea, sînt amatori civili pentru ca să controleze pe generalii cari singuri vor avea cuvîntul? Și, dacă toate aceste lucruri sînt adevărate, ce rost poate să aibă toată această zarvă de cafenea și de gazetă, toată această intrigă de cluburi a „Ministeriului național“ ? N. IORGA. + Silvestru Moldovan. Se anunță moartea unuia din profesioniștii cei mai bine pregătiți ai ziaristicei românești de peste munți, Silvestru Moldovan. Afară de scrisul sau zilnic, neiscălit,—in care n’a avut o notă proprie—, el lasă lucrări de descripție geografică, exactă și deplină, care nu vor îngădui ca numele sau să piară. In ele se va vedea ce a fost Ardealul românesc în vremea care acum se duce pentru a face loc la... ceia ce încă nu știm. N. IORGA. Biscursul M. Sale Regelui rostit la ședința solemnă a Academiei. Domnule președinte, scumpi colegi. A trecut cîtva timp de cînd n’am călcat pragul acestui așezămînt de înnaltă cultură, am primit deci cu o adevărată și netăgăduită plăcere invitația d voastră de a lua parte la ședința de azi și de a presida la distribuirea premiilor prin care se încoronează munca și talentul. Dacă bau acum locul de onoare ocupat un lung șir de ani de augustul mieu predecesor, vă mărturisesc că două sentimente opuse se luptă în inima mea. Cu jale mă gîndesc la aceia a căror trecere intr’o lume mai fericită a lăsat goluri dureroase în rîndurile acestei societăți de învățați și cari, cu toată inima lor caldă și patriotică, închinaseră o mare parte a muncii lor Academiei Române, contribuind astfel nu puțin a-î face un nume de onoare între societățile științifice. Cu cuvinte calde ați amintit, domnule președinte, pe marele Rege, care fusese sufletul acestui institut cultural, și care ca protector mărinimos luase parte activă la lucrările ei, cu graiul și cu pana. Să-mi fie îngăduit Mie, Succesorului Lui, a-mi opri pentru o clipă gîndul Mie, în fața unui alt fiu al țerii, care, ca om de Stat, fusese un suflet înțelept și un prieten credincios al marelui Rege. în activitatea sa politică el a avut drept de vină: cSasus reipublicae suprema lex», principiul călăuzitor în lunga lui ședere pe pămînt Îi fusese convingerea că adevărata valoare a vieții constă in muncă încordată, că numai acela merită cinstea oamenilor care pune cunoștințele și puterile sale in serviciul obștesc. Pentru dînsul cea mai mare satisfacție era de a munci și a produce, cu suflet înnalt, cu inima curată, cu conștiința nepătată. Mie, Regelui său, să-mi fie permis să profit de întâia ocasie pentru a închina aceste cuvinte de recunoștință vechiului și credinciosului prieten D. Sturdza, care fusese atîta timp secretarul-general al Academiei, sînt convins că prin aceasta tălmăcesc și sentimentele onoraților miei colegi, însă nu este momentul de a plînge pe aceia cari nu mai sînt munca lor, activitatea lor, firea lor să nu fie nouă, generației de azi, și celei de rîne un imbold pentru noua muncă, noua activitate. Mă găsesc dar și cu sentimentul de bucurie plină de nădejde în mijlocul d-voastră, pentru natăia dată ca protector și președinte de onoare, și vă aduc cu acest prilej mulțămirile mele călduroase pentru demnitatea ce mi-ați oferit. în aceste zile de grele griji și uriașă răspundere, mi-a fost o adincă mîngâiere sufletească cînd am aflat că sesiunea anuală de estimp a fost inaugurată prin proclamarea mea ca protector și președinte de onoare, și încă prin o resoluție cu totul gingașă, acela de a primi pe Regina, prea iubita mea soție, intre membrii de onoare. Mîndră de această nouă demnitate, ea asistă astăzi pentru întâia oară de drept la ședința acestui învățat corp, și prin mine ea vă aduce vouă, noilor ei colegi, adine simțită la recunoștință. Una din cele mai înnalte podoabe ale unei femei este netăgăduit cultul frumosului: el înnalță sufletul și purifică mintea, și blagoslovită este ființa care a primit de la natură darul de a tălmăci altora concepția frumosului prin pensulă sau prin pană! Poeta pe tronul țerii, pe care cu față Academia o numără între membrii ei de onoare. Regina Carmen Sylva, a călăuzit pe nepoată cu dragostea unei mame pe potecile înflorite ale gândului poetic și ale frumosului și ea a îndemnat-o să dea la lumină ceia ce de mult luase formă în sufletul și mintea soției mele. Ultimul imbold insă pentru *a picta și cu pana i-a dat-o dragostea ce-i umple inima pentru frumuseța scumpei noastre țeri. Ea a înțeles farmecul iernii, cînd giulgiul tainic al zăpezii acopere munții și șesurile noastre; ea s’a înveselit cu natura întreagă cînd primăvara îmbracă cîmpiile noastre cu haina lor cea în Horită de mireasă. Apusul soarelui serilor de vară, cînd scaldă holdele cu razele lui aurite, face să vibreze și în inima ei acorduri calde. Pacea toamnei, cînd Cel de sus revarsă purpura pe frunzele codrului, îl vorbește de dor împlinit și de liniște sufletească. Mai sînt și cintecele noastre populare, este sufletul sănătos și plin de viață ce-l găsim în poesia și filosofia poporului nostru ce a împins-o a înlocui pensula cu pana. Și de aceia am salutat cu atîta plăcere numirea Reginei ca membru onorar al Academiei. în anul 1890 cînd am fost primit în finul Academiei, bătrînul Kogălniceanu, atunci președintele ei, mi-a adresat următoarele cuvinte: «Noi, bătrînil, ne ducem, dar salutăm pe junele principe ale cărui forțe ne vor întineri în restul zilelor noastre și vor îmbărbăta la muncă pe cei cari rămîn în urma noastră». Eu unul nu am uitat cuvintele acestui mare om de Stat și de litere, și, dacă interesul viu și necurmat ce-i port și-l vom purta mereu acestui institut de înnaltă cultură, poate contribui a vă îndemna la o activitate necontenită și o muncă încordată, aș saluta cu mare mulțumire dacă tinerele elemente care închină forțele lor studiului științific ar deveni demni urmași ai generațiilor care au pus temelia Academiei și care au clădit-o pănă a ajuns lăcașul frumos supt al cărui acoperiș se întrunesc bărbații de știință din toate colțurile unde răsună frumoasa și mult duioasa limbă românească. Să lucrăm deci necontenit cu gînd curat pentru desvoltarea tot mai largă a culturii neamului ; să nu cruțăm nici timp, nici muncă pentru a cunoaște cu mai amănunțit istoria lui — călăuză neprețuită pentru a ne cunoaște pe noi înșine—, să cultivăm, să păstrăm cu sfințenie și gelosie limba noastră, să ne îndeletnicim a-i da în scrierile noastre și in vorbire chipul cel mai curat, să ne ferim de străinisme, pentru care vom găsi în bogata comoară a limbii verbe românești. Lucrînd astfel, nu numai că facem operă culturală, ci împlinim și un act de patriotism. Academia are frumoasa menire de a da pilda cea bună în această privință. Dar și știința adevărată, știința de care deja Confuciu spunea nn una din maximele lui că «nu cunoaște hotare», știința care nu cunoaște etate, nici numără ani, căci trăiește fără sfirșit, găsi-va,