Neamul Românesc, octombrie 1915 (Anul 10, nr. 40-43)

1915-10-04 / nr. 40

\ Adamatr.ti. FOAIA PARTIDULUI NATIONALIST-DEMOCRAT­I­ Pr>t> «m»i>» U T Henil-Jt-Mount» | V.lin> toata teii« «OL Două feluri de oameni Mai grozave împrejurări decit acestea de astăzi, care ceas de ceas ne fac să ne cutre­murăm la gîndul celor ce așteaptă această țară, acest neam, n’au fost niciodată. Visurile hră­nite, o viață întreagă, moștenite de la înnain­­tași par a se întuneca tocmai în momentul cînd se aprindeau de lumina unor mai vii speranțe. Sunt clipe în care-ți pare rou că nu te-a cuprins de la început toropeala împotriva căreia ai luptat o viață întreagă, că muai fost un pașnic și fericit animal budgetar în această nație pe care ai crezut-o menită celor mai în­noite chemări. Și atunci, cu chinuri de cuget, te întorci în urmă, îți amintești tot ce ai spus, tot ce ai făcut, tot ceia ce din gîndul tău intim s’a împărtășit altora și a căutat să lucreze asupra lor, și, pe cit de crud te silești a fi cu tine, pe atîta de îngăduitor te apropii, în această operă de amintire, de ceia ce aui spus și au făcut alții. Ar fi bucuros să afli că într’o lume în care toți și-au făcut datoria tu singur al dosit de la dînsa, ai fost inferior chemării tale. Atunci cel puțin ai pe cine pedepsi fără să-ți ceară nimeni socoteală de ce ești aspru în ceasul reculegerii tuturora Și, totuși, nu, nu e așa. Aiurea, sunt cei gre­șiți, la cei mulți, foarte mulți, covîrșitor de mulți, la cel pe cari nașterea, bogăția, calită­țile sociale i-au așezat în rîndurile întăiă, la aceia cari puteau­ face, dacă nu tot, măcar acel puțin care nu trebuia acum cîteva luni și care nu s’a făcut. Iar pe tine, ca și pe tovarășii tăi, te vezi scor­monind dureros in carapacea de lene și de vicii a­linei societăți ca aceasta, căutînd un punct simțitor pentru a o trezi din adînca-i somnolență mulțămită, sunînd alarma în mij­locul taberei încremenite ca de un farmec rău, semnalînd dușmanul care se apropie, pră­pădul care vine, ceasul rău care stă să bată. Și toate acestea fără alt efect decit ridicarea într’o zină a cîte unuia dintre vrăjiții aceștia, care se uită la tine batjocoritor, îți aruncă o insultă și o recade. Acum, firește nu e nimeni care să nu vadă cît avem de făcut și ce puțin ne-am pregătit pentru aceasta. O văd, o simt toți. Numai cît, în acest ceas al ceasurilor, orîcît de mult ne-ar uni același simț al primejdiei, aceiași dorință de a o înlătura, aceiași nobilă pasiune a biruinței,prin alte manifestații trebuie să se traducă la unii și la alții, la cel mulți cari au dormit și la cel puțini cari au dus o viață de veghe. Cel d’intără au încă ochii plini de somn, trupul țapân de prelungita odihnă. » își caută armele pe care nu le-a furat nimeni fiindcă nu era ce să fure și, negăsindu-le, se aruncă unii asupra altora, insultîndu-se și făcîndu-se răspunzători, cu cele mai grele cuvinte, care răsbat până la dușman și-l fac să petreacă, de o infernală plăcere. — Tu!— Ba­tuf strigă glasurile răgușite. Și în această hîdâ luptă internă se așează puterile cîte mai erau pentru a se opune o resistența unită împotriva năvălitorilor, de la cari chiar se găsește cite unul — ce miserabil! — ca să aștepte foloase personale ori de partid. Ori, alte ori, cînd mai dăinuește totuși ecoul ultimelor ofense, ostașii lungului drum se îm­bracă în veșminte de paradă și, cu trîm­bițele înnainte, străbat glorioși lagărul.—Noi sîntem vitejii, noi sîntem eroii! Și același hohot de rîs răspunde de dincolo, din tabăra dușmanilor, siguri de dînșii, fiindcă niciun moment nu s’a oprit munca lor și ei știu bine că luptătorii celei mai exaltate iubiri de patrie n’au armele, care prețuiesc mai mult decît uniformele de procesiune triumfală și că steagul ce se în­­vîrte pe sus l-au făcut în pripă din șervetul pătat de șampanie al celei din urmă orgii. Iar cel puțini stau și privesc. Ar fi vrut ca vorbele lor de înștiințare să fi fost prea tari, ca prevestirile lor să fi rămas mincinoase, ca aceia despre cari au spus bine să-l fi meri­tat de o sută de ori pe atîta, iar aceia pe cari i-au osîndit să fi fost năpăstuiți și pone­griți de dînșii. Ar fi vrut măcar ca, dacă toate erau să se îndeplinească, el înșil să fi fost de multă vreme acoperiți de pămîntul milos al serii­lor. Și, nu, — soarta-l ține ca să vadă o ispă­șire în care nu-și găsesc nicio vină. Ar putea să se dea la o parte, să denunțe, să înfiereze, să cheme miile de mii ale mulțimilor trădate de ostașii vițioși și leneși pe cari nu fuseseră în stare a-l înlocui. Ar putea măcar să-și spele mînile și să se depărteze de sfinta cetate care se cutremură din temelii. Dar nu,­­ el își adună toate puterile, în acest loc de fu­rie și destrăbălare el caută cu ochii postul care păzește și, fără să-i întrebe pe păzitori de unde vin, cum îl chiamă, ce au făcut înnainte, cîtă vinovăție poartă pentru trecut, alături cu ceilalți, i se înfățișează fără condiții pentru a-l întări. Poate să fie în zădar, dar, atîta lucru se poate face, atîta fac. Aceasta e „politica" noastră. N. Iorga, cînd membri familiei austro-ungare și-au păstrat lim­bile lor confruntîndu-se armonios (­sic! N. R.) supt scep­trul Habsburgilor, arg .precum Elvețienii, Italienii și Francesii se contopesc în unitatea elvetică. Nici sen­timentul, nici­­ tradiția nu mai formează Casa Sta­tului modern, ci dreptul grupărilor superioare de a ținea lîngă ele pe celelalte, cum și interesul acestora din urmă de a se desvolta supr .protecțiunea celui mai tare. ■ „Războiul va demonstra. Alsacienilor-Loreni su­perioritatea evidentă a Germaniei asupra Franciei, va demonstra locuitorilor din Trento­ și din Trieste superioritatea Austriei, și popoarelor balcanice fali­mentul slavismului. Poate chiar că acest războiu va da și altor populațiuni, reținute până acum de pre­judecăți de limbii și de origine, dorința să meargă de aici înnainte, în urma Germaniei mai mariu. După el, limba, pleac ! Tradiția, nimic ! Sen­timentul, moft! „Cel mai tareu poruncește, cellalt culege sărmăturile robiei sale. Nietzsche așa zice, precum și alții cari au nebunit înnainte de a scrie cărți. Nu se poate zice că nuvelistul nostru nu e clar. Dar i-am pune o întrebare. Națiile nu rămîn totdeauna tari. Cînd beau prea multă bere, cînd mănîncă prea multă carne și fac prea mulți copii naturali — fără a mai vorbi de aplecări amoroase către „prie­teni“ —, ele slăbesc moral și pe urmă, evident, și­ material.­­*•­ • Și, atunci cînd Germania nu va mai fi „cea mai tare“, îi facem și ei la fel, — nuri așa d-le dr. Paul Ernst ? N. IORGA, „D. dr. Paul Ernst“ și teoriile sale, într’un articol din „Der Tag“ un domn dr. Paul Ernst, publicist german destul de bine, nepot de componist musical și el însuși autor de felurite nuvele — care nu sunt cele­bre — de neagă brutal, ca un pumn între ochi, dreptul de a trăi al națiilor. „Principiul naționalităților poate că a fost numai un accident istoric, tot așa ca și luptele religioase astăzi dispărute. In epoca noastră de amestec reci­proc, niciun popor nu mai găsește nicăirî puritatea sîngelui sau. Limba chiar nu mai caracterisează esențial o națiune. Irlandezii au renunțat la limba lor fără să renunțe și la individualitatea lor, pe Procesul tălpilor de carton. S’a judecat în Ungaria procesul onorabili­lor furnisori evrei de tălpi de carton pentru armată. Ei au fost achitați. Unii se miră, și n’au de ce. Pentru că acești comercianți conștiincioși trebuiau achitați, și anume din motive supe­rioare de Stat. Intuiți, tălpile de carton au adus foloase. Cu tălpi mai grele putea ajunge în toamna anului 1914 armata ungurească unde­ a ajuns? Și, dacă aceste tălpi, udîndu-se, au scăpat Ungaria de cîteva mii de cetățeni de „baze străine”, nu e un serviciu? Dar mai ales un motiv impunea achitarea prevențiilor. Ungaria „național-maghiară” ea însăși nu este ea talpa de carton a naționalităților, ceva mai solide, ce sînt cusute de dînsa ? N. IORGA. Cine poartă vina, slovele chirilice! Că este ură în Ungaria contra Statului, contra tuturor elementelor care-l conduc, apă­­sînd prin mijlocul lui, cine se îndoiește oare? Și cine nu știe că ura aceasta, dacă se în­

Next