Neamul Românesc, mai 1917 (Anul 12, nr. 131)

1917-05-16 / nr. 131

l »«M­LUKK CĂDEREA LUI TISZA Ia mijlocul războiului pe care l-a deslânțuit furia grandomaniei lui criminale, contele Ștefan Tisza cade. Din punct de vedere estetic nu pare rău, și din punct de vedere sentimental, ar putea să nu pară to­tuși bine. In adevăr nu e estetic să vezi căzind fară ca ispășirea să-l ajungă altfel pe acela care trebuia să ispă­șească, să vezi scâpînd In acest chip de o răspundere personală pe omul care era In cea mai largă măsură și In chiar persoana sa responsabil pentru cea mai mare nenorocire a omenirii și pentru cele mai vaste ruine pe care le-a grămădit dis­­tracția. In loc să iasă un frac de la o ultimă audiență în care au fost divergențe de păreri între el și stă­­pînul său, lumea I ar fi văzut bu­curos fulgerat de pedeapsa celor mai mari făcători de rele, „căzînd“, nu în sensul ministerial, ci într’un sens tragic, între sfăiimlturile ope­rei nefaste pe care geniul râului în­trupat în afurisiU-î îndărătnicie a îndeplinit-o. Sentimental, este totuși o satis­facție, de­și mai mică dent aceia pe care am fi putut o aștepta. Nu știm cîți dintre noi și în ce măsură vom avea mulțămirea de a vedea pe vinovații acestei calamități isto­rice înlăturați de la locurile pe care le-au întrebuințat pentru a face, cu atâta ușurătate, o­ ticăloșie așa de mare. Acela pe care o primim as­tăzi nu este totuși fără valoare pen­tru inimile rănite. Ar fi fost în a­­devăr prea greu pentru sufletele noastre să mai găsim un razim cre­dinței în dreptatea finală și în bi­nele care trebuie să se afle la sfîr­­șitul tuturor sființiior omenești dacă ar fi fost răbdat să stăpînească și mai departe, cu aceiași măreție sfidă­toare și cu aceiași insultătoare sa­tisfacție de sine, omul care ieri încă, după ce pornise un războiu pentru a scăpa de »naționalități' prin fo­cul dușmanului, își desăvîrșea fapta ucigașă suind în spînzurâtori sute de oameni din aceleași naționalități decimate pentru că sâvîrșiseră cri­ma de a-și aminti că au alt sînge decît al celor cari le-au omorît frații și fiii pentru a fi singuri stăpîni în țară. Dar mai este, pe lîngă aceste puncte de vedere, și punctul de ve­dere politic. S’a spus că Tisza pleacă pentru că nu s'a învoit la reforma elec­torală de care-i vorbea scrisoarea pe care mai dăunăzi i o adresa regele său. Se poate. In adevăr se știe că, pe cît de mult acesta e hotărît să-și creeze simpatii prin­­tr’o asemenea reformă, prielnică mulțimilor dominate de socialiști, și poate chiar și naționalităților care trebuiau cîștigate din nou, pe atita de hotărît era Tisza să în­frunte mai curînd pe acești socia­liști cari au făcut atîtea zile amare guvernării sale—căci de naționali­tăți nu-i mai păsa lui, în halul în care se adusese­­ — decît să schimbe basa de privilegii, de clasă, dar mai ales de națiune, pe care a stat până acum, —printr’o o­peră perfidă la care în așa de largă măsură s’a împărtășit și tatăl lui,—Ungaria pe jumătate medievală, prin drept și constituție. Dacă ar fi numai atâta, dictato­rul de la Pesta s’ar fi dus fiindcă așa a voit el. Și mi-ar părea rău că împrejurările i-au îngăduit o i eșire pe care ar putea o înfățișa ca o retragere demnă, hotărîtă de un motiv de convingere, de con­știință. Dar mai e, fără îndoială, și o altă causă și, dacă aceasta preface retragerea într’o izgonire, în schimb ea nu ne face să vedem viitorul, în ce ne privește, supt un aspect mai frum­os decit presentul contra căruia luptăm și pentru care sufe­rim, noi, neamul întreg. Triza era omul bătrînului Fran­­cisc­ Iosif, vătaful brutal și orgolios, dar sigur, al moșiei lui ungurești, tinzînd și mulgînd pentru Tron acele neamuri care intrau în ru­brica »popoarele mele“. Impăratu­­lui-rege care crease dualismul fiind­că așa credea să poată scăpa mai ușor de greutățile timpului nu-i plăcea să încerce perso­nt lucruri pe care știa bine că nu se poate face el însuși. Astfel de Viziri îi trebuiau Sultanului catolic din Bur­gul Viznei. Nepotul său e însă altfel, mai activ și mai doritor de inițiativă, măcar pentru că e așa de tînăr, pentru că a avut în ruda sa Fran­­cisc­ Ferdinand un exemplu de om cu planuri și cu hotărîri și pentru că are o soție căre­a nu i lipsește ambiția. Lui îi trebuie un confident și o unealtă, și în moștenirea celui ucis la Saraievo a găsit pe Czer­­nin, pe care l-a adoptat îndată. Czernin însă excludea pe Tisza, ca autoritate întăiu, ca situație politică pe urmă. S’a dus astfel odată cu autocra­tul ministerial și Ungurul, cu bes­tiala lui poftă de dominație. Vor veni în locul lui alții, o coaliție, în care vor fi „patrioți“ maghiari tot așa de exclusivi ca dînsul, dar cu mai puține mj­joace și cu nesigu­­ranț­­e în acțiune, firești, ale aso­ciațiilor politice. Din punctul de ve­dere al primejdiei maghiare pentru neamul nostru va fi de­sigur un folos. Dar Czernîn nu reprezintă un id rai de libertăți naționale, ci unul de hegemonie germană, pentru care împăratul însuși e de mult cîștigat. Ieri puteam zice că nu nu pasă, păpă ce germanismul nu arătase în­cotro tinde și cu ce arme. Am mai putea zice așa astăzi? Să ne gîn­­dim numai la declarația lui Reichs­post, foaia militarismului german în Austria, că „nu se pot ierta Ita­lienii, Sirbii și Romînii“... Și aceasta ține judecata noastră nehotărîtă față de căderea lui Tisza. N. IORGA. CUGETĂRI Succesul ca ți hrana nu trebuie luat mai re­­pede decît poate fi asimilat. (Ziar american.) * Lumii îi plac oamenii cum se cade pănă ca ei încep să lucreze ca ți cum ți-ar da samă că sunt cum se cade. (Același.) Adu-ți aminte că acel cu care vorbești are tot atita drept să n’aibă dreptate cît ai d-ta să aibi. (Același.) Dă, însă, de poți, cruță săracului rușinea de-a întinde mina. (Pestalossi). De un singur om nu poți scăpa, de acela care ți-a făcut mai mult său: de tine. . (II. 1) Faptele mari nu se Îndeplinesc prin forță, ci prin perseverență. (Johnson.) o decorație Cine nu-și aduce aminte de ploaia cu decorații care, împreună cu cea­laltă ploaie, îndătinată, impodobia ziua de Zece Maia ? A fi „la pu­tere“ și a trece c­e această ani­versară fără a fi adaus o nouă dis­tincție pentru merite așa de bine cunoscute nației întregi, ar fi fost,­­pentru politicianul­ român având simțul importanțe­­lui naționale, o mare rușine, față de familie și de partid. Și astfel semnele menite să a­­răte o destoinicie cu totul deose­bită și sacrificii făcute pentru țară, servicii esențiale aduse ei, atitu­dini morale care să poată servi de exemplu și altora, cădeau prea dese ori pe piepturi care la ade­văr înfățișau toate ordinele româ­nești — pe lîngă atitea ordine stră­ine câștigate la deosebite gări și recepții —, dar cu tot atâta rost ca și un galantar de giuvaiergiu. Anul acesta, care n’a văzut „pu­blic de tribune“ n ici „bilete de tro­tuar“, a fost scutit și de scandalul public al decorațiilor pentru me­rite electorale și „serviciu credin­cios“ — șefului. Au început însă,—în zilele rege­lui Ferdinand, a cărui concepție despre decorație, izvorăște dintr’o conștiință veghetoare și din sim­țul că nu există un mai grozav mijloc de convușție decît răsplata fără merit, mai rea și decît pe­deapsa fară vină.—a se decora, pe lingă ostașii cari sînt azi gloria noastră, pe lîngă tinerii eroi de douăzeci de ani cari simt din ce strămoși se pogoară, pe lingă bă­iețași de liceu cari capătă „zece la purtare“ în mijlocul tragediilor răsboiului, și modești oameni de treabă, cari n’au asigurat un nu­măr de voturi la Colegiul întărit unor patroni recunoscători. A primit astfel, acum cîteva zile, semnul vredniciei un mare negus­tor bucureștean care s'a oferit să întrebuințeze experiența lui stră­bătînd mările sămănate cu mine și cutreierate de submarine pentru ca să ajute țara în grele nevoi de cumpărături grabnice și în condiții pe care numai priceperea, ones­titatea sa le puteau asigura și care, întorcindu­se, a mers să în­grijească în mijlocul bolii cumplite oameni nenorociți de la cari s’a molipsit însuși, trecînd prin peri­col de moarte. Nu s’a băgat de samă în de­a­juns această distincție pentru a o scoate în lumină și a trezi alte de­­votamente în mijlocul poporului care trebuie să știe pe toți aceia cari au stat lingă suferința lui, mă­car pmtru ca să îndrepte biciul de foc împotriva celorlalți cari l-au pâră­sit ieri pentru a se întoarce mai la­comi de cinste mini și a l domina. De aceia am închinat aceste rîndu­­ri faptei d-lui Ioan Luca Niculescu. Și făcînd aceasta, ne gindim la Parlamente viitoare,, în care, în locul unora din elocvenții advo­cați, din moștenitorii de averi pe care de sigur că a fost cineva care să le muncească și a atîtor profe­sioniști ai cluburilor de jocuri de noroc, ar mai fi și, ici, colo, pe lîngă cinstiți țerani, pe trup cu semnele glorioase ale războiului și pe palme cu scrijerăturile adinei ale muncii, cîțiva negustori de aceștia cari să dea țerii ceva din munca prin care și-au creat și crescut averile. N. IORGA Iași, Marti, 16 Malu 191­7 © iw&«t*»rs ft„ !†S €» Cuvîntul unui Rege - O convorbire cu M. S. Regele României — O întîmplare fericită mi-a îngăduit să întîlnesc într’una din zilele din urmă pe Măria Sa Regele României care ispră­vise o visită la divizia a 15-a pentru a o felicita de tenacitatea și de curajul ei. Am căpătat din convorbirea pe care Ma­iestatea Sa mi-a făcut cinstea de a mi-o acorda o impresie așa de puternică și așa de vie Incit aș dori să fac și pe alții a o împărtăși. Mai ales aș dori să o ofer ca un prezent acelor oameni po­litici cari în atîtea țeri n’au ajuns decît cu greu să înnalțe nenorocirile publice la demnitatea nenorocirilor lor particu­lare, acelor directori de opinie veșnici candidați la toate temerile ca și cum a­­cestea ar fi niște simple funcții, acelor oratori pe cari-i chinuiesc desperările e­­locvente. Da, ar fi trebuit să audă și ei ca o lecție și ca un exemplu cuvîntul limpede, simplu și puternic al acestui Su­veran care, în mijlocul celor mai straș­nice încercări, a știut să păstreze, regal, intacte voința sa de luptă și credința sa în biruință. Ar fi trebuit să vadă gestul sobru, expresia calmă și sigură, privirea albastră, privire așa de perfect sinceră și directă, care întovărășiau acest cuvînt și-i dădeau toată valoarea. Atunci, fără în­doială, ei ar fi pus pe regele Ferdinand la locul lui și s-ar fi pus astfel și ei la locul lor. Lumea cunoștea rău pe regele Fer­dinand sau mai curînd îl cunoștea pu­țin înnainte de ultimele întîmplări care au pus figura lui într’o așa de vie lu­mină. Trebuie de alminteri să atribui răspunderea, modestiei sale, modestiei sale de necrezut, eu sare numai greu ajungi a te deprinde. Ea nu face parte din formalismul regal așa precum vea­curile l-au clădit pe încetul. Din vio­rele faci anevoie o coroană. Totuși a­­ceastă virtute e poate mai răspîndită da cum se crede la Suverani. Am cu­noscut un bank­ier gros care poseda nesfirșit de multe milioane și tot atita vulg­aritate și c are-mi spunea Intr’o zi. »Regii îi cunosc; am ajuns la al șapte­­lea... In fond, sunt băieți buni, numai trebuie să știi să le facilitezi conver­sația. Și, iată, eu știu“. Vă rog să cre­deți că n’am Împrumutat nimic de la acest financiar, oricât de bogat ar fi, și că n’am căutat să facilitez Regelui Ferdinand conversația. De aceia a în­ceput să vorbească singur, cu o amabi­litate lnsîntătoare. După cele d­intăiu cuvinte puțintel șovăitoare, puțintel ti­mide, cuvîntul și gîndul său sa desfac, se afirmă. Nicio morgă, nicio solem­nitate. Rămine în fiecare clipă simțitor și bun, cordial și familiar,—fără să aibă totuși, dacă Îndrăznesc a o spune, co­roana sa în palmă. Fiecare din privi­rile sale, fiecare din mlădierile glasului său vădesc o energie liniștită, o cinste minuțioasă și riguroasă -- o cinste al cărui supus Înțelege a fi el, Regele. Această modestie exemplară, această onestitate superioară au Îngăduit Rege­lui României să străbată cu atita no­bleță de suflet conflictul moral cel mai patetic. Acest rege, German de origine, adine legat de toate amintirile sale de fam­lie și tinerețe, deosebind adevărata chemare a țerii asupra căreia domnește și jertfindu-i tot acest trecut, toată a­­ceastă iubire și, ca să zic așa, inima lui însăși, — și aceasta fără u­n gest teatral, fără o frază măreață și din cele cu ianămile ’n ochi,—aceasta nu va fi fără îndoială drama cea mai puțin sgudui­toare din marele războiu. In ceasurile de criză dureroasă în care multe spirite Înțelepte nu păstrau din Înțelepciunea lor decît tocmai cit trebuia, și în care multe inimi cura­­gioase părăsiau prea mult din curajul lor, precum aeronauții aruncă povara ca să poată sbura mai iute, România a avut asupra ei, pentru cea mai tinaUă a ei pază morală, loaialitatea Suveranului ei, loialitate cu atît mai frumoasă, cu cît era străbătută de chinuri de suflet și de tristețe, reaialitate cu atît mai mare, cu cît mâsurase toate năcazurile pe care avea să i le pricinuiască respec­tul de ea Însăși, loaialitate cu atît mai Înduioșătoare, cu cit și a exprimat o tot­deauna cu mîndria unui Rege și sim­­plkitatea unui om. S’ar putea consacra un studiu curios pereclelor purtate de Suverani de-a lungul veacurilor. Unele epitete ca: „cel Lung“, „cel Gros“, sau „cel S­mplu“ sunt de-a dreptul neplăcute. N’ar vrea să le primească un simplu particulari și n’ar da voie familiei sale să se cheme așa. Altele, ca „Piosul“ sau „Sfintul“, nu par capabile să satisfacă toate mîn­­driile de sine. Acela de „Blajinul* cu­prinde o injurie, acela de „Hotin* (Spi­­riduș) e glume­ț; sceia de „Prea Iubit“ poartă pecetea lingușirii de Curte. Plă­cere pot să facă numai supranumele de „Drept­’, cia. „înțelept“ și da „Mare“. Dar e­ ciudat că epitetul da „Loaiai* n’a fost alipit pănă azi da niciun nume de Rege. Porte să istoria, care „știe «e face“, cum zicea Dumas tatăl, îl păstra Regelui Romăniei, Ferdinand­ cel­ Loaial. O merită dor însă : Regele ca o răs­plată , Germania ca o pedeapsă. * „Mă găsești“, a binevoit să-mi spuie Regele Ferdinand, „după zile crude, dar țin să-ți sfirm îndată, cu voia duș­manilor noștri, să încrederea Mea ră­mine întreagă și «ă ea nu Mă va pă­răsi, pănă la ospăt va merge România, adecă pănă la victorie, împreună cu Aliații săi mari și iub­it. £ mîndră să lupte alături cu ei. Nenorocirile trecă­toare pe care la Îndură, și pe care le simt dureros, fu tot ce inima unui Rege trebuie să aibă părintește, nu Mă îm­piedecă să fiu sigur că am îndreptat țara pe drumul cel mare al menirii sale istorice. Fiecare popor are pe a sa. Menirea țerilor germanice a fost să se contopiască într’o întinsă împără­ție. Așa s’a și întîmplat. Soarta vitezei stalii a fost să-și îndeplinească unitatea, și a ajuns la aceasta după multe vici­situdini, pentru că această ursită era scopul superior al vieții sale, și pen­tru că a tins într’acolo cu căldură, cu curaj și cu tenacitate. Tot așa va fi și pentru România. „Te asigur că, de cinci luni, de cînd ține războiul nostru, oricare ar fi gra­vitatea ceasurilor și cruzimea neisbin­­zilor noastre, nicio clipă n’am simțit o părere de rău, căci nicio clipă n’am avut simțul că M’am înșelat asupra menirii țerii acesteia“. „—Ofițerii Maiestății Voastre, Sire, spun un adevăr cu orice prilej să, și în mo­mentele mele mai rele, nu v’au auzit rostind o singură plîngere. „—Atît ar mai fi lipsit! Să Mă plîng! Dar cum pare să fi putut să Mă pling vreodată? Tot ce am făcut, înțelegi d*ta, dacă ar fi să-l fac însă odată, l-aș face! De­sigur, trebuie să luăm din nenorocirile noastre de acuma lecții de energie. Dar e păcat să nu pier­dem vremea gîniindu ne la ele pentru a căuta motive de disperare și de chin sufletesc. Trebuie să nu îndreptăm o­­chii mai departe și mai sus, să nu ri­­dicăm sufletele și mai ales trebuie să nu întărim în fiecare zi mai mult, fie­care din noi, vo­ița. A voi, a voi, a­­ceasta este totul, a vo..* * Regele Ferdinand stăruie, ciocănind aceste două silabe «am faci cu arma pe care vrei să o făurești. —„Și nu să voiești «ine știe fum, nu să voiști trecător, «i cu toate puterile minții și ale inimii. Voința, în vremu­rile de fier în care trăim, e talismanul care va isbuti să sfărîme și porțile cele mai strașnic încuiate. Trebuie ca fie­care din noi, da la cel mai mare pănă la cel mai mic să se încredințeze de acest adevăr și să se facă vrednic de a-i pune In practică. Cît mă privește pe Muie, in acest chip vreau cu biru­ința aceia care ni cere astăzi atitea lacrimi și care nu va aduce intr’o zi atîta bucurie. Așa am voit eu inter­venția Romăniei și, în unire cu Gu­vernul Minu, am hotărît-o. O, cu­­m’a costat! Uite, a fost poate pentru Mine clipa cea mai dureroasă, cea mai plinâ de chinuri din acest lung șir

Next