Neamul Românesc, mai 1917 (Anul 12, nr. 131)
1917-05-16 / nr. 131
l »«MLUKK CĂDEREA LUI TISZA Ia mijlocul războiului pe care l-a deslânțuit furia grandomaniei lui criminale, contele Ștefan Tisza cade. Din punct de vedere estetic nu pare rău, și din punct de vedere sentimental, ar putea să nu pară totuși bine. In adevăr nu e estetic să vezi căzind fară ca ispășirea să-l ajungă altfel pe acela care trebuia să ispășească, să vezi scâpînd In acest chip de o răspundere personală pe omul care era In cea mai largă măsură și In chiar persoana sa responsabil pentru cea mai mare nenorocire a omenirii și pentru cele mai vaste ruine pe care le-a grămădit distracția. In loc să iasă un frac de la o ultimă audiență în care au fost divergențe de păreri între el și stăpînul său, lumea I ar fi văzut bucuros fulgerat de pedeapsa celor mai mari făcători de rele, „căzînd“, nu în sensul ministerial, ci într’un sens tragic, între sfăiimlturile operei nefaste pe care geniul râului întrupat în afurisiU-î îndărătnicie a îndeplinit-o. Sentimental, este totuși o satisfacție, deși mai mică dent aceia pe care am fi putut o aștepta. Nu știm cîți dintre noi și în ce măsură vom avea mulțămirea de a vedea pe vinovații acestei calamități istorice înlăturați de la locurile pe care le-au întrebuințat pentru a face, cu atâta ușurătate, o ticăloșie așa de mare. Acela pe care o primim astăzi nu este totuși fără valoare pentru inimile rănite. Ar fi fost în adevăr prea greu pentru sufletele noastre să mai găsim un razim credinței în dreptatea finală și în binele care trebuie să se afle la sfîrșitul tuturor sființiior omenești dacă ar fi fost răbdat să stăpînească și mai departe, cu aceiași măreție sfidătoare și cu aceiași insultătoare satisfacție de sine, omul care ieri încă, după ce pornise un războiu pentru a scăpa de »naționalități' prin focul dușmanului, își desăvîrșea fapta ucigașă suind în spînzurâtori sute de oameni din aceleași naționalități decimate pentru că sâvîrșiseră crima de a-și aminti că au alt sînge decît al celor cari le-au omorît frații și fiii pentru a fi singuri stăpîni în țară. Dar mai este, pe lîngă aceste puncte de vedere, și punctul de vedere politic. S’a spus că Tisza pleacă pentru că nu s'a învoit la reforma electorală de care-i vorbea scrisoarea pe care mai dăunăzi i o adresa regele său. Se poate. In adevăr se știe că, pe cît de mult acesta e hotărît să-și creeze simpatii printr’o asemenea reformă, prielnică mulțimilor dominate de socialiști, și poate chiar și naționalităților care trebuiau cîștigate din nou, pe atita de hotărît era Tisza să înfrunte mai curînd pe acești socialiști cari au făcut atîtea zile amare guvernării sale—căci de naționalități nu-i mai păsa lui, în halul în care se adusese — decît să schimbe basa de privilegii, de clasă, dar mai ales de națiune, pe care a stat până acum, —printr’o operă perfidă la care în așa de largă măsură s’a împărtășit și tatăl lui,—Ungaria pe jumătate medievală, prin drept și constituție. Dacă ar fi numai atâta, dictatorul de la Pesta s’ar fi dus fiindcă așa a voit el. Și mi-ar părea rău că împrejurările i-au îngăduit o i eșire pe care ar putea o înfățișa ca o retragere demnă, hotărîtă de un motiv de convingere, de conștiință. Dar mai e, fără îndoială, și o altă causă și, dacă aceasta preface retragerea într’o izgonire, în schimb ea nu ne face să vedem viitorul, în ce ne privește, supt un aspect mai frumos decit presentul contra căruia luptăm și pentru care suferim, noi, neamul întreg. Triza era omul bătrînului Francisc Iosif, vătaful brutal și orgolios, dar sigur, al moșiei lui ungurești, tinzînd și mulgînd pentru Tron acele neamuri care intrau în rubrica »popoarele mele“. Impăratului-rege care crease dualismul fiindcă așa credea să poată scăpa mai ușor de greutățile timpului nu-i plăcea să încerce persont lucruri pe care știa bine că nu se poate face el însuși. Astfel de Viziri îi trebuiau Sultanului catolic din Burgul Viznei. Nepotul său e însă altfel, mai activ și mai doritor de inițiativă, măcar pentru că e așa de tînăr, pentru că a avut în ruda sa Francisc Ferdinand un exemplu de om cu planuri și cu hotărîri și pentru că are o soție cărea nu i lipsește ambiția. Lui îi trebuie un confident și o unealtă, și în moștenirea celui ucis la Saraievo a găsit pe Czernin, pe care l-a adoptat îndată. Czernin însă excludea pe Tisza, ca autoritate întăiu, ca situație politică pe urmă. S’a dus astfel odată cu autocratul ministerial și Ungurul, cu bestiala lui poftă de dominație. Vor veni în locul lui alții, o coaliție, în care vor fi „patrioți“ maghiari tot așa de exclusivi ca dînsul, dar cu mai puține mjjoace și cu nesiguranțe în acțiune, firești, ale asociațiilor politice. Din punctul de vedere al primejdiei maghiare pentru neamul nostru va fi desigur un folos. Dar Czernîn nu reprezintă un id rai de libertăți naționale, ci unul de hegemonie germană, pentru care împăratul însuși e de mult cîștigat. Ieri puteam zice că nu nu pasă, păpă ce germanismul nu arătase încotro tinde și cu ce arme. Am mai putea zice așa astăzi? Să ne gîndim numai la declarația lui Reichspost, foaia militarismului german în Austria, că „nu se pot ierta Italienii, Sirbii și Romînii“... Și aceasta ține judecata noastră nehotărîtă față de căderea lui Tisza. N. IORGA. CUGETĂRI Succesul ca ți hrana nu trebuie luat mai repede decît poate fi asimilat. (Ziar american.) * Lumii îi plac oamenii cum se cade pănă ca ei încep să lucreze ca ți cum ți-ar da samă că sunt cum se cade. (Același.) Adu-ți aminte că acel cu care vorbești are tot atita drept să n’aibă dreptate cît ai d-ta să aibi. (Același.) Dă, însă, de poți, cruță săracului rușinea de-a întinde mina. (Pestalossi). De un singur om nu poți scăpa, de acela care ți-a făcut mai mult său: de tine. . (II. 1) Faptele mari nu se Îndeplinesc prin forță, ci prin perseverență. (Johnson.) o decorație Cine nu-și aduce aminte de ploaia cu decorații care, împreună cu cealaltă ploaie, îndătinată, impodobia ziua de Zece Maia ? A fi „la putere“ și a trece ce această aniversară fără a fi adaus o nouă distincție pentru merite așa de bine cunoscute nației întregi, ar fi fost,pentru politicianul român având simțul importanțelui naționale, o mare rușine, față de familie și de partid. Și astfel semnele menite să arăte o destoinicie cu totul deosebită și sacrificii făcute pentru țară, servicii esențiale aduse ei, atitudini morale care să poată servi de exemplu și altora, cădeau prea dese ori pe piepturi care la adevăr înfățișau toate ordinele românești — pe lîngă atitea ordine străine câștigate la deosebite gări și recepții —, dar cu tot atâta rost ca și un galantar de giuvaiergiu. Anul acesta, care n’a văzut „public de tribune“ n ici „bilete de trotuar“, a fost scutit și de scandalul public al decorațiilor pentru merite electorale și „serviciu credincios“ — șefului. Au început însă,—în zilele regelui Ferdinand, a cărui concepție despre decorație, izvorăște dintr’o conștiință veghetoare și din simțul că nu există un mai grozav mijloc de convușție decît răsplata fără merit, mai rea și decît pedeapsa fară vină.—a se decora, pe lingă ostașii cari sînt azi gloria noastră, pe lîngă tinerii eroi de douăzeci de ani cari simt din ce strămoși se pogoară, pe lingă băiețași de liceu cari capătă „zece la purtare“ în mijlocul tragediilor răsboiului, și modești oameni de treabă, cari n’au asigurat un număr de voturi la Colegiul întărit unor patroni recunoscători. A primit astfel, acum cîteva zile, semnul vredniciei un mare negustor bucureștean care s'a oferit să întrebuințeze experiența lui străbătînd mările sămănate cu mine și cutreierate de submarine pentru ca să ajute țara în grele nevoi de cumpărături grabnice și în condiții pe care numai priceperea, onestitatea sa le puteau asigura și care, întorcinduse, a mers să îngrijească în mijlocul bolii cumplite oameni nenorociți de la cari s’a molipsit însuși, trecînd prin pericol de moarte. Nu s’a băgat de samă în deajuns această distincție pentru a o scoate în lumină și a trezi alte devotamente în mijlocul poporului care trebuie să știe pe toți aceia cari au stat lingă suferința lui, măcar pmtru ca să îndrepte biciul de foc împotriva celorlalți cari l-au pârăsit ieri pentru a se întoarce mai lacomi de cinste mini și a l domina. De aceia am închinat aceste rînduri faptei d-lui Ioan Luca Niculescu. Și făcînd aceasta, ne gindim la Parlamente viitoare,, în care, în locul unora din elocvenții advocați, din moștenitorii de averi pe care de sigur că a fost cineva care să le muncească și a atîtor profesioniști ai cluburilor de jocuri de noroc, ar mai fi și, ici, colo, pe lîngă cinstiți țerani, pe trup cu semnele glorioase ale războiului și pe palme cu scrijerăturile adinei ale muncii, cîțiva negustori de aceștia cari să dea țerii ceva din munca prin care și-au creat și crescut averile. N. IORGA Iași, Marti, 16 Malu 1917 © iw&«t*»rs ft„ !†S €» Cuvîntul unui Rege - O convorbire cu M. S. Regele României — O întîmplare fericită mi-a îngăduit să întîlnesc într’una din zilele din urmă pe Măria Sa Regele României care isprăvise o visită la divizia a 15-a pentru a o felicita de tenacitatea și de curajul ei. Am căpătat din convorbirea pe care Maiestatea Sa mi-a făcut cinstea de a mi-o acorda o impresie așa de puternică și așa de vie Incit aș dori să fac și pe alții a o împărtăși. Mai ales aș dori să o ofer ca un prezent acelor oameni politici cari în atîtea țeri n’au ajuns decît cu greu să înnalțe nenorocirile publice la demnitatea nenorocirilor lor particulare, acelor directori de opinie veșnici candidați la toate temerile ca și cum acestea ar fi niște simple funcții, acelor oratori pe cari-i chinuiesc desperările elocvente. Da, ar fi trebuit să audă și ei ca o lecție și ca un exemplu cuvîntul limpede, simplu și puternic al acestui Suveran care, în mijlocul celor mai strașnice încercări, a știut să păstreze, regal, intacte voința sa de luptă și credința sa în biruință. Ar fi trebuit să vadă gestul sobru, expresia calmă și sigură, privirea albastră, privire așa de perfect sinceră și directă, care întovărășiau acest cuvînt și-i dădeau toată valoarea. Atunci, fără îndoială, ei ar fi pus pe regele Ferdinand la locul lui și s-ar fi pus astfel și ei la locul lor. Lumea cunoștea rău pe regele Ferdinand sau mai curînd îl cunoștea puțin înnainte de ultimele întîmplări care au pus figura lui într’o așa de vie lumină. Trebuie de alminteri să atribui răspunderea, modestiei sale, modestiei sale de necrezut, eu sare numai greu ajungi a te deprinde. Ea nu face parte din formalismul regal așa precum veacurile l-au clădit pe încetul. Din viorele faci anevoie o coroană. Totuși această virtute e poate mai răspîndită da cum se crede la Suverani. Am cunoscut un bankier gros care poseda nesfirșit de multe milioane și tot atita vulgaritate și c are-mi spunea Intr’o zi. »Regii îi cunosc; am ajuns la al șaptelea... In fond, sunt băieți buni, numai trebuie să știi să le facilitezi conversația. Și, iată, eu știu“. Vă rog să credeți că n’am Împrumutat nimic de la acest financiar, oricât de bogat ar fi, și că n’am căutat să facilitez Regelui Ferdinand conversația. De aceia a început să vorbească singur, cu o amabilitate lnsîntătoare. După cele dintăiu cuvinte puțintel șovăitoare, puțintel timide, cuvîntul și gîndul său sa desfac, se afirmă. Nicio morgă, nicio solemnitate. Rămine în fiecare clipă simțitor și bun, cordial și familiar,—fără să aibă totuși, dacă Îndrăznesc a o spune, coroana sa în palmă. Fiecare din privirile sale, fiecare din mlădierile glasului său vădesc o energie liniștită, o cinste minuțioasă și riguroasă -- o cinste al cărui supus Înțelege a fi el, Regele. Această modestie exemplară, această onestitate superioară au Îngăduit Regelui României să străbată cu atita nobleță de suflet conflictul moral cel mai patetic. Acest rege, German de origine, adine legat de toate amintirile sale de famlie și tinerețe, deosebind adevărata chemare a țerii asupra căreia domnește și jertfindu-i tot acest trecut, toată această iubire și, ca să zic așa, inima lui însăși, — și aceasta fără un gest teatral, fără o frază măreață și din cele cu ianămile ’n ochi,—aceasta nu va fi fără îndoială drama cea mai puțin sguduitoare din marele războiu. In ceasurile de criză dureroasă în care multe spirite Înțelepte nu păstrau din Înțelepciunea lor decît tocmai cit trebuia, și în care multe inimi curagioase părăsiau prea mult din curajul lor, precum aeronauții aruncă povara ca să poată sbura mai iute, România a avut asupra ei, pentru cea mai tinaUă a ei pază morală, loaialitatea Suveranului ei, loialitate cu atît mai frumoasă, cu cît era străbătută de chinuri de suflet și de tristețe, reaialitate cu atît mai mare, cu cît mâsurase toate năcazurile pe care avea să i le pricinuiască respectul de ea Însăși, loaialitate cu atît mai Înduioșătoare, cu cit și a exprimat o totdeauna cu mîndria unui Rege și simplkitatea unui om. S’ar putea consacra un studiu curios pereclelor purtate de Suverani de-a lungul veacurilor. Unele epitete ca: „cel Lung“, „cel Gros“, sau „cel Smplu“ sunt de-a dreptul neplăcute. N’ar vrea să le primească un simplu particulari și n’ar da voie familiei sale să se cheme așa. Altele, ca „Piosul“ sau „Sfintul“, nu par capabile să satisfacă toate mîndriile de sine. Acela de „Blajinul* cuprinde o injurie, acela de „Hotin* (Spiriduș) e glumeț; sceia de „Prea Iubit“ poartă pecetea lingușirii de Curte. Plăcere pot să facă numai supranumele de „Drept’, cia. „înțelept“ și da „Mare“. Dar e ciudat că epitetul da „Loaiai* n’a fost alipit pănă azi da niciun nume de Rege. Porte să istoria, care „știe «e face“, cum zicea Dumas tatăl, îl păstra Regelui Romăniei, Ferdinand cel Loaial. O merită dor însă : Regele ca o răsplată , Germania ca o pedeapsă. * „Mă găsești“, a binevoit să-mi spuie Regele Ferdinand, „după zile crude, dar țin să-ți sfirm îndată, cu voia dușmanilor noștri, să încrederea Mea rămine întreagă și «ă ea nu Mă va părăsi, pănă la ospăt va merge România, adecă pănă la victorie, împreună cu Aliații săi mari și iubit. £ mîndră să lupte alături cu ei. Nenorocirile trecătoare pe care la Îndură, și pe care le simt dureros, fu tot ce inima unui Rege trebuie să aibă părintește, nu Mă împiedecă să fiu sigur că am îndreptat țara pe drumul cel mare al menirii sale istorice. Fiecare popor are pe a sa. Menirea țerilor germanice a fost să se contopiască într’o întinsă împărăție. Așa s’a și întîmplat. Soarta vitezei stalii a fost să-și îndeplinească unitatea, și a ajuns la aceasta după multe vicisitudini, pentru că această ursită era scopul superior al vieții sale, și pentru că a tins într’acolo cu căldură, cu curaj și cu tenacitate. Tot așa va fi și pentru România. „Te asigur că, de cinci luni, de cînd ține războiul nostru, oricare ar fi gravitatea ceasurilor și cruzimea neisbinzilor noastre, nicio clipă n’am simțit o părere de rău, căci nicio clipă n’am avut simțul că M’am înșelat asupra menirii țerii acesteia“. „—Ofițerii Maiestății Voastre, Sire, spun un adevăr cu orice prilej să, și în momentele mele mai rele, nu v’au auzit rostind o singură plîngere. „—Atît ar mai fi lipsit! Să Mă plîng! Dar cum pare să fi putut să Mă pling vreodată? Tot ce am făcut, înțelegi d*ta, dacă ar fi să-l fac însă odată, l-aș face! Desigur, trebuie să luăm din nenorocirile noastre de acuma lecții de energie. Dar e păcat să nu pierdem vremea gîniindu ne la ele pentru a căuta motive de disperare și de chin sufletesc. Trebuie să nu îndreptăm ochii mai departe și mai sus, să nu ridicăm sufletele și mai ales trebuie să nu întărim în fiecare zi mai mult, fiecare din noi, voița. A voi, a voi, aceasta este totul, a vo..* * Regele Ferdinand stăruie, ciocănind aceste două silabe «am faci cu arma pe care vrei să o făurești. —„Și nu să voiești «ine știe fum, nu să voiști trecător, «i cu toate puterile minții și ale inimii. Voința, în vremurile de fier în care trăim, e talismanul care va isbuti să sfărîme și porțile cele mai strașnic încuiate. Trebuie ca fiecare din noi, da la cel mai mare pănă la cel mai mic să se încredințeze de acest adevăr și să se facă vrednic de a-i pune In practică. Cît mă privește pe Muie, in acest chip vreau cu biruința aceia care ni cere astăzi atitea lacrimi și care nu va aduce intr’o zi atîta bucurie. Așa am voit eu intervenția Romăniei și, în unire cu Guvernul Minu, am hotărît-o. O, cum’a costat! Uite, a fost poate pentru Mine clipa cea mai dureroasă, cea mai plinâ de chinuri din acest lung șir