Neamul Românesc, aprilie 1922 (Anul 17, nr. 72-95)

1922-04-01 / nr. 72

«iuti al XVtMea n-l 72 St«. Domnița Anastasia, 6 ADMINISTRAȚIA i !a UNIVERSUL, Brczoiann II 1 8 A “| so­soni ßX0Nfa*iftRMi București, SimbStă Mu Aur» 1922 Foaia Partidului Naționalist-Democrat REDACȚIA I A­pare adm­ir Director: N. IORGA TELEFON REDACȚIA 5/41 și ADMINISTAȚIA 13/7 ABONAMENTUL Pe un an în fără . 160 lei Pentru preot­ și Învăț. 120 , Pentru studenți . . 100 „ Pe șase luni Pe trei luni S3 40 Pentru străinătate dublu. O discuție neplăcută Se pare că în opinia publică­­­ a Serbiei este temerea că în angajamentele luate de regele Alexandru ar fi cine știe ce asigurare pentru Romînia față de primejdia rusească. Și, cum Rusia a fost iubită totdeauna de Sîrbi, orice politică și chiar orice crime ar face, din vo­ci­e prietenie slavă, pe vre­mea când vecinii și aliații noștri se întitulau cu un nu­me ,care amintia înnainte de toate locul lor în marea fa­milie a Slavilor, se ivesc, în presă și în Parlament, pro­testări împotriva unei politice care ar putea să fie a Rege­lui, dar nu este a națiunii înseși. Și această protestare e în legătură cu un alt fapt rele­vat zilele trecute în radio­grame : în Ceho-Slovacia s’a pus, se zice, din partea noa­stră, întrebarea dacă, în ca­­r­sul unui conflict cu Sovietele, am­ avea I de­­ așteptat ajutor din partea aceia și solidarita­tea slavă ar fi răspuns și a­­colo că singurul lucru pe ca­­re-l putem aștepta e neutrali­tatea. Discuția e foarte neplăcută pentru noi, și ar fi timpul ca și presa noastră să reacțione­ze și o declarație ministerială să arăte zădărnicia presupu­nerii că am fi cerșit un sprijin militar care ni s’a refuzat. Nu ne ascundem de loc ce ni se pregătește de dincolo de Nistru, ori dacă ar fi a­­colo, ca azi, agonia lui Lenin, lăsînd mină liberă turbăciu­­nia lui Troțkhi, ori dacă un nou Țar, un președinte de Republică „burghes“, ar lua, odată cu f­inele Cîrmuirii, îndatorirea de a reface Rusia întreagă. Știu bine că poporul­­ rusesc, fără deosebire de par­tide și de clase, n’a ajuns b*3 încă la acea liniște sufle­tească, la acea deprindere a judecăților neinfluențate de interes care s’ar cere ca să recunoască, în interesul drep­tății și al putințelor de paș­nică desvoltare a civilisației că la 1812, după un războiu, între Ruși și Turci, care nu ne privia decit prin suferin­țele, ce mi-a impus a fi acela, diplomația imperială a smuls unei țeri nevin­ovate, vechea noastră Moldovă, jumătate din pămîntul ei, fără a putea face Ruși din Romînii aflați acolo și că e o datorie de ci­­vilizație morală ca o nouă Rusie să revie asupra acestei hrăpiri. Alianțele își au fără îndo­ială prețul lor. Dar trebuie să fie cineva naiv pentru a crede că vom­ scoate la Hotin, la Ti­­ghinea sau la Cetatea-Albă con­tra steagurilor rusești pe sol­dații d-lui Masaryk sau chiar pe aceia ai regelui Alexandru. E drum lung de la ei pănă la noi... Și, apoi, de cînd e lumea, se știe cit de puțin folosesc coalițiile militare a­­fară de cașurile cînd un inte­res comun e atît de puternic incit poate da tuturor coalisa­ților acel suflet comun care singur , garantează victoria. Să păstrăm alianțele slave contra revanșei ungurești, da­că și cînd se va produce. Iar contra revendicărilor ru­sești, bucuroși că, la locul ei, va fi și o Polonie care se va bate pentru scopurile ei, să organisăm puterile poporului român însuși pentru ca să a­­pere netăgăduitele sale drep­turi cu acea energie care l-a păstrat viu până astăzi prin au­tea primejdii. N. IORQA La din căniră Cu toate că ziarul clubului liberal o iea înnainte dînd mereu că majoritățile coman­date ale ministrului de Interne sînt gata să țină două ședințe pe zi cu o singură diurnă, crea­turile­ politice ale d-lui Bră­­tianu spun tocmai contrarul. Alarmate de scumpetea Ca­pitalei, conștiente de marile servicii naționale ce le fac și îngrijorate de interesele fami­liare lăsate baltă vor­ba din contra , două diurne și o sin­gură ședință. Asta ar cores­punde de altfel și marelui prin­cipiu de bază al activității partidului : „cu­ mai puține vorbe și cu­ mai multe fapte“. 351 i arte inejili, |g fragii In marele ziar Le Temps, Charles Diehl, dela Academia de „Inscripții și Litere­ Fru­­m­oa­se“, scrie aceste despre cartea „La Roumanie“, de d-na Maria Ionnescu, publica­te supt înaltul patronaj al Reginei României : „In frumoasa carte pe care a dat-o la lumină d-na Maria Ionnescu, cetitorul va merge dintru’ntăiu la acele pagini e­­locvente în care Regina Ro­mâniei a scris, cu o emoție înfocată, dragostea adîncă ce o leagă de țara a cărei Suve­rană este, în care Ea a amintit tot ce a făcut această țară în marele războiu, și tot ce a su­ferit, în care Ea a celebrat strălucit speranțele naționale asfîrșit realisate. Am vrea să cităm aici cîte ceva din aces­te pagini admirabile, în care se evocă rînd pe rînd ceia ce face România încîntătoare, ceia ce, în acești din urmă ani, a făcut-o tragică și glo­rioasă totodată, și în care se preamărește încă acest curaj neinfrînat, această credință care în ceasurile cele mai ne­gre n’a voit să primească ni­ciodată înfrîngerea, „care n’a voit să se lase cită vreme soarele mai are a răsări“. Am vrea să putem cita ce se scrie de acel Rege, care „pentru a împlini mai bine destinul a­­cestei țări căreia Și-a închi­nat viața, nu s’a dat în lături de la a-Și călca inima în pi­cioare“, ceia ce se scrie des­pre acea regină care, de supt cenușa ruinei, a știut să rea­­prindă flacăra sacră, să susție inimile istovite în lupta eroică și desperată, „ca și cum — precum zice Suverana — dra­gostea și încrederea mea ar fi putut face minunile în cari nu mai credea nimeni“. Dar ar însemna să stricăm rara fru­­museță a acestei evocări eloc­vente, să sfărîmăm, fragmen­­tîndu-1, avîntul vibrator și superb , trebuie citită în în­tregime, cînd grațioasă, cînd pasionată, cu o respectuoasă admirație pentru marele scrii­tor căruia i-o datorim. De n’ar fi decit aceste pa­gini în cartea d-nei Ionnescu, ele ar ajunge totuși cu priso­sință pentru a răsplăti pe cel ce ar deschide această carte, dar se mai găsește altceva încă. Un savant eminent, Nicolae Iorga, a scos în relief, într’o largă schiță, figura țo­rii românești și psihologia ță­­ranilor ei robuști, foarte cura­­gioși și devotați. Un bărbat de Stat ilustru, Take Ionescu, a definit într’un chip ce ne va­ merge la inimă, care trebuie să fie politica externă a Ro­mâniei. Și d-na Maria Ionnescu în fine ni-a arătat, cu o grație deosebită, frumuseța­ biseri­cilor vechi, farmecul bătrîne­­lor mănăstiri, splendoarea co­­morilor de artă, pe care, cu toate multele desastre, Româ­nia le-a păstrat. In sălile de artă religioasă ale museului din București ca și în umbra acestor mănăstiri faimoase care se numesc Neamțu, Hu­rez, Cozia, Tismana se întâl­nesc admirabile relicvii ale veacurilor dispărute, cărți de rugăciuni împodobite de mi­niaturi, evanghelii cu legături strălucite, cruci smălțate și broderii minunate, veșminte preoțești, lucrări prețioase în lemn și în metal, icoane stră­lucitoare și fragmente de fres­ce îngălbenite. Pios. d-na Ion­nescu s’a apucat să culeagă pe cele mai remarcabile din aceste monumente ale trecu­tului, să le facă a retrăi supt ochii noștri într’un șir de ad­mirabile heligravuri , și e o nesfîrșită plăcere să parcurgi aceste planșe frumoase, în care grava severitate a artei bizantine, orbitoarea bogăție a argintăriilor liturgice se a­­mestecă cu grația încîntătoare a artei din veacul al optspre­zecelea. Prin aceasta încă d-na Ionnescu a meritat recu­noștința noastră : în cartea sa istoricul de artă găsește tot atît interes cit și istoricul. Și prin aceasta a crescut încă, dacă era cu putință, calda noastră simpatie pentru acești Latini cari, la porțile Orientu­lui au știut să păstreze atît de puternic trăsăturile carac­teristice ale rasei, pentru a­­ceastă Romanie unde — car­tea sa o dovedește strălucit— se scrie franțuzește tot așa de bine ca în Franța, pentru a­­ceastă țară pe care nici un Frances n o poate visita fără a-i păstra o foarte scumpă a­­mintire, într-atîta, grația ospi­talității, înalta calitate a cul­turii, eleganța rafinată a lu­­curilor și inteligența oameni­lor se unesc pentru a-i da im­presia că, în această Românie prietenă și aliată, se găsește tot în Franța. Charles Diehl*‘ O căsătorie princiară Scrisori­i d-lui Nicolae Iorgdt. către Românii din America Principesa Marioara a Ro­mâniei s’a logodit cu Alexan­dru regele Serbiei. Legătura această de familie ce se pregătește între Domni­ța noastră și tînărul Suveran eroic care, trecînd prin zilele cele mai grele ale poporului său, a avut nestrămutata mul­­țămire de a-1 vedea că se ridică mai puternic din mor­­mîntul unde-1 aruncaseră dușmanii, n’a fost privită de toți în acelaș fel. In Serbia chiar vor fi fost de­sigur glasuri dușmane nouă cărora nu li place ca în locul unei uri hrănite înde­lung în chip meșteșugit să se stabilească între cele două neamuri relații normale de conviețuire pașnică, din care cu vremea să se poat­ă face la loc calda prietenie ce era înainte de a se ivi chestia Banatului. La noi din mai multe locuri s’a ridicat din nou această chestie, dureroa­să firește, și pentru că un nu­măr foarte însemnat de Ro­m­­ini și dintre cei mai înstă­riți, dintre cei mai destoinici au rămas supt stăpînirea străină, și pentru că — tre­buie s’o spunem — această stăpînire, chiar alături de cea ungurească de pe vremuri s’a dovedit foarte grea, în­­cercînd a smulge fraților noștri nenorociți comorile su­fletești ale nației lor și a-i preface în Sîrbi ca­ toți Sîr­­bii. Dar nu numai din latu­­rea aceasta trebuie să privim lucrurile, dacă este să ne dăm sama de toate urmările pe care trebuie să le aibă aceas­tă căsătorie. Noi prea mult nu închipuim că Ungurii au murit odată cu Ungaria medievală, desfăcută în bucăți naționale prin resul­­tatul marelui războiu. Dar ei n’au murit și nici nu vreau să moară, — iar noi nu le dorim o soartă ca aceasta, deși în rîndul întăiu, avem datoria să ne gîndim la viața și la des­­voltarea noastră. Și odată ce n’au murit și nu vor muri, su­fletul dintr înșii, care este cel vechiu, îi îndeamnă să facă orice, să amestece cerul și pămîntul ca să se întoarcă la ceiace au fost. Ba încă ei nici nu cred că trecutul s’a ISPRĂ­VIT și scriu mai departe au­torităților din „provinciile o­­cupate“ și trec pe funcționarii de acolo ca și cum astăzi s’ar afla în ființă regatul sfintei coroane a regelui celui sfînt. ASA FIIND PESTE ORICE DISCUȚII DE HOTARE IN­TRE ACEI CARI AU MOȘ­TENIT STATUL CEL VE­CHIU MAGHIAR ESTE CO­­VÎRȘITOAREA GRIJA A A­­PARARII TUTRORA ÎM­ Buletinul extern Conferința experților aliați de la Londra a stabilit modalitățile după care s’ar putea relua relațiile economice cu Rusia sovietică. Cea mai de samă e recunoașterea datoriei publice a Ru­siei față de aliați. Cancelarul Reich-ului german, Wirth, a de­clarat într’un discurs ținut în Reichstag că Ger­mania nu poate primi controlul financiar al Alia­ților, considerîndu-l ca o încălcare a dreptului de autodeterminare al poporului german. Într’o recentă conferință a Statelor balcanice s’a stabilit un acord prin care cele patru State: Polonia, Letonia, Estonia și Finlanda recunosc tratatele cu Rusia, se angajează a păstra o ati­tudine binevoitoare față de Statul atacat și con­flictele lor să fie rezolvate pe cale arbitrară. La Berlin într-o consfătuire a fost atacat cu­noscutul bărbat de Stat rus Miliucov, de către un ofițer rus, omorînd în același timp șase per­soane din jurul sau. POTRIVA DUHULUI SĂL­BATEC DE RASBUNARE CARE SE SBATE IN APR­O­A­PE ORICE SUFLET UNGU­RESC. A nu vedea aceasta, a nu-și da sama că aici e datoria cea mare a ceasului de față și că PENTRU A O ÎNDEPLINI TREBUIE, NU NUMAI TRA­TATE ȘI CONVENȚII, CI ȘI O STARE SUFLETEASCA POTRIVITĂ ÎNTRE ROMÎNI ȘI SÎRBI, e, una din greșeli­le acelea care se plătesc cu vîrf și îndesat. N. IORGA (Din ziarul „America“). [m­ii in­ra iiuniÉ. Ca peste tot și în ținutul Sătm­arului lupta politică a fost aprigă datorită mijloace­lor extraordinare pe cari le întrebuințau guvernamentalii, cu atît mai mult cu cit ele au fost conduse de prefectul Teo­­fil Dragoș cu fumuri și gus­turi de viitor ministru al Ar­dealului și supraveghiate de generalul Moșoiu, care în ul­timul timp își stabilise ma­rele cartier în Sătmar. Nu a fost de ajuns respin­gerea turor candidatur­lor în trei circumscripții din Sătmar pe care altfel le pierdeau si­gur, dar au voit să nu dea niciun loc al opoziției. Cum s’ar zice mai catolici decit Papa. Nimeni­ nu-și amintește să fi văzut pe aici atîta mișelie în alegeri. Nu au fost de ajuns : min­ciunile cinice, făgăduielile, a­­menințările, poliția, alcoolul, suprimările și mutările de funcționari. Liberalii au arătat o nerăb­dare cum nu se poate afta. Un singur exemplu va arăta totul: Candidatul liberal doctor Ștefan Cherecheș, advocat în Sătmar și-a făcut manifeste către Unguri și spre a li câști­ga­ sigur voturile, cel mai ne­­merit mijloc pe care l-a găsit a fost să-și scrie înnalta-i în­țelepciune politică pe manifes­te colorate : roș alb și verde, tricolorul maghiar. Cum s’ar zice ii-a dat ceva din fructul oprit ca astfel în­­dulcindu-i, să li dea voturile. Dar indignarea acestei bat­jocuri a fost, nu numai la Ro­m­­ini, ci însuși la Unguri, și de­sigur mai mare. Resultatul a fost că, deși s’a anulat vo­tarea la două secții, la repeta­rea ei peste cîteva zile, ma­joritatea a fost tot de partea candidatului partidului națio­nal Mihaiu Pop. Pentru toate acestea cei de aici nu găsesc vinovați pe m­argriștii liberali, pe uneltele de adunătură ale d-lor Brăti­­eni, ci pe însuși liberalii dela centru, cari spre răul țerii sînt confundați cu „Regatul“, „care numai rău aduce Ardea­lului“. C. Brătianu a vrut să dea fo­cul cu mina uneltelor sale, dar resultatul e că a ațîțat și mai mult acea neînțelegere care s’a accentuat de atîta vreme și care în loc să fie înlăturată, este transformată de nebunia și ambiția politică în adevă­rată ură. G. B. Desvcltarea poesiei lirice italiene de la orîșinile ei până la Dante de Ramiro Ortiz prof. Universitar Lecții ținute la anivsitatea din București . Frumos tovarăș, după ce „plecai dela voi eu nu am în­­­chis ochii și nu m’am miș­­­cat din starea în genunchi și „am rugat pe Dumnezeu, fiul „Sfintei Marii, ca să ne vedea J să vă facă să vă întoarceți­ „mie, ca unei tovărășii cre­dincioase, și peste putin vor „veni zorile. — Frumos tova­­­răș, acolo afară pe scară ,­scara exterioară pe care se „suia din grădină la tata mare ,A castelului) mă rugați să nu „fiu somnoros și că din potrr­­„vă să veghez toată noaptea „pănă la ziuă. Acum nu vă pla­­­ce să ascultați cîntecul meu „și disprețuiți credința mea „de prieten sincer, și totuși „peste puțin se vor ivi zo­­„zile“. Dar de data aceasta este vorba de un iubit într’adevăr încăpățînat, care răspunde : „Prea iubit tovăraș, sunt într’o „așa de bogată zăbavă (mă­­ găsesc așa de bine unde „simt) nicit nu ași vrea să se „ivească niciodată nici zorile „nici ziua, căci am în stăpîni­­­ rea mea și țin strînsă în bra­­țțe pe cea mai drăgălașe fe­­­meie care s’a născut vreoda­tă dintr’o mamă (cum nicio­dată nu a mai născut vreo­­ m­amă) astfel că nu-mi pasă „deloc de gelosul nebun, nici „de zori"). E vorba natural de un răs­puns galant curat literar tot astfel după cum literară și nu populară este această alba de Quirant de Romelh. In moti­vul popular, primitiv și curat, toată poesia constă în cîntecul de înștiințare al prietenului, la galla, cuvînt derivat din a­­rabă ,pe care i-am găsit în Contrasto di Ciuto d’Alcamo, adică păzitorul de noapte al Arabilor care anunță noaptea ora, adăugind și dacă e senin, sau înourat, sau dacă plouă, sau ninge, și care și astăzi există în Spania unde pentru aceasta e numit serem. Ca să venim, în sfîrșit, la alba noastră taliană, care au caracteristica de a fi pusa în gura femeii, conform obiceiu­rilor mai puțin rafinate și ca­valerești dar mai omenești și mai înțelepte ale bunului po­por italian, unde cu greu s’ar fi putu găsi un prieten care să nu simtă ridcolul (sic vo­s non vobus!) situațiunii de a tremura de frig o noapte în­treagă ca să asigure fericirea în dragoste a altuia . Partite, amore, a deo , che troppo ce se’stato , lo martino e sonata, Zorno me par ehe sia. Partite, amore, a deo : ehe non fossi írovata in si fina cellata come nui semo statt : or me basa, oclo meo, e tosta sia i’andata, tenendo la tomata como d’innamerați ; si che per spessa usata nostra zoglia renovi, nostro stato non trovi la mala gelosia Pârlite, amore, a deo, e va ne tostamente ch’ogne cosa t’ago pareclata in presente. / [.,Du-te, iubitul meu, adio ,/cu Dumnezeu ?) căci prea „mult ai zăbovit aici (la mi­re) ,toaca (un fel de clopot „care chiamă pe călugări să „clnte „utrenia") a sunat (și) „mi se pare fcă o ziuă. — „Du-te, iubitul meu, «dio , „ca eu să nu fiu surprinsă „într’o taină atît de scumpă, „cum e aceia de care ne-am „bucurat noi , acum (deci) „sărută-mă, lumină a ochilor „mei, și plecarea ta să fie „în grabă și întoarcerea să fie „repede cum doresc îndrăgos­tiții , în aș fel că, stînd me­­­reu împreună, bucuria noas­tră să se reînoiască (să re­­„nască, să dea noi vlăstare ca ,Arborii primăvara) și gelosia „rea (a cui ne-ar putea sur­prinde și s’ar răsbuna) să nu „ajungă la cunoașterea tainei „noatre (de cum stau lucru­rile) Du-te, iubitul meu, cu „Dumnezeu, și te du in grabă „că ți-am și pregătit tot ceia­­„ce îți trebue fi-am pregătit „toate lucrurile tale, adică : „am periat hainele, am pre­gătit o gustare, am curățat „armele, am înșeuat calul"]. Poesia este de o delicateță, de o umanitate, de o sinceri­tate de sentiment care nu mi­ra cu adevărat, mai ales cînd ne gîndim la grosolania celor­ 1 n/v la a *•*> a4;i­A­1 a4 1 cil IC pe cali i­-an­* cu nuiai pănă acum. E ca o micșm­ea cu culoarea drăguuă, delicată și melancolică vînătă și cu miros plăcut, printre spinii, mărăcinele și florile grosola­ne cu culori violente și comu­ne, ale acestei pajiști, nu prea plăcute, a liricei italiene din secolul XIII. Și mult bun gust trebuie să fi avut notarul bolones care auzind-o cîntată, o copie printre actele de do­­națiune și de vînzare din mre­­morialul său, pentru a-i păstra amintirea. Aici nu mai suntem­ afară din Castel, la picioarele acelui „petro“, adică ale scă­rii externe, care din grădină suia la marea sală de intrare. (Va urma)

Next