Neamul Românesc, octombrie 1922 (Anul 17, nr. 221-246)

1922-10-01 / nr. 221

ANUL al XVH-lea n-l 221, SIBIU,. 1 LEU Partidului Nationalist-Democrat, Dir­ector : N. IO­RG­A Apare zilnic. REDACȚIA și AC­ȚIA Strada .«nanfa Anastasia. € TELEFOANI Redacția:..........................12/60 Administrația..................5/41 Familia fostului colonel Verzea adresează o cerere opiniei publice. Ea relevează faptul că directorul Poștelor din 1916 n’a fost osîndit pentru alt­ceva decît pentru părăsirea de material în mina duș­manului și că acel material se reducea la vagoane pe care nu ea, ci Direcția Căi­lor Ferate avea datoria să-l evacueze. Și adauge că, din un moment ce altcineva pri­mi­se ordinul de a trimite la Iași pe bolnav, acesta nu avea însuși datoria de a căuta mijloace de transport care nici nu erau la dispo­sal­ sa. Aici se oprește argumen­tarea. Broșura pare că ar avea menirea de a provoca o mișcare în sensul liberă­rii omului care pentru o vină care poate fi încă su­pusă discuției a suferit cele mai mari umilinți și dureri. Credem că altceva s’ar putea cere. Ia anii mari și triști cari au dus la unitatea noastră națională au fost oameni cari și-au bătut joc în chi­pul cel mai infam de inte­resele țerii și de demnitatea ei. Au săvîrșit crime de trădare care nu s’ar fi aș­teptat de la cel din urmă miserabil, — și ei erau în fruntea societății. Iar azi­­ se află — tot in fruntea societății, jucînd importante roluri politice și ocupînd în nalte sarcini administra­tive. Față de dînșii ca a făcut Verzea care zace în ocnă, ori un om de mare talent, profesorul Virgil Arion, vi­novat de o atitudine urîtă in neutralitate, care se is­tovește de foame, ca și bă­­trînul Slavici, a cărui vino­văție e departe de a altora, atunci cînd o întreagă Uni­versitate cere cu patimă pe directorul «Luminii» ? Gasul Verzea, atît de contestat, cere noi consta­tări ; pasul celorlalți pre­tinde sancțiuni care au în­târziat. -—-cvo. N. IORGA CAȘUL VERZEA On mint al principelui Carol La Constanța s’a deschis jot congresul Camerilor de comerț, supt prezidenția principelui moște­nitor Carol, care, după salutul președintelui Camerii de comerț din Constanța și a ministrului de industrie și­ comerț, a rostit această frumoasă și pilduitoare cuvîntare. Domnilor, bule să fie un imbold mai puternic pentru d-voastră. In zilele acestea de greutate enormă vitală, cred că datoria in­dustriei și comerțului românesc este ca prin muncă cinstită și și prin sforțări mari să conlucreze pentru ca țara să poată ieși din această nenorocită situație. Știu greutățile care se opun normalizării vieții; cunosc de ase­­menea spiritul publicului nărăvit de a primi mai ales fabricatele de peste graniță. Să învățăm însă acest public că produsele țerii noastre sunt tot așa, dacă nu chiar mai bune. A doua chestie este aceia a spe­cula, a speculei nerușinate pe care unii comercianți o duc pe spinarea publicului. înlăturarea speculei nu o puteți face decît d> voastră, prin industrie și comerț cinstit. Adevăratul comerciant nu tre­buie să fie un samsar, cum se obișnuiește astăzi, ei mînă ’n mînă cu industriașul să meargă pe dru­mul ieftenirii traiului și al nor­malilor a vieții. Astfel conlucrați pentru interesul Statului, al publi­cului și al vostru. Un cîștig nu prea mare, dar curat, cred că asi­gură un credit economic mai mare, decît un cîștig repede și dolo3. Cu prilejul acestui congres veți avea să înfăptuiți lucruri mari și doresc ca ele să fie și spornice. Declar primul congres al Came­relor de comerț și industrie din Primirea atît de călduroasă pe care mi-ați făcut-o azi In primul congres al Camerelor de comerț și industrie al României întregite, mă îndeamnă să b­au și eu cuvîntul Dar mai înnainte de toate să vă salut cu o inimă caldă și să vă spun cît sînt de fericit că am avut prilejul de a asista la des­chiderea acestui congres, care re­­­presintă unirea tuturor forțelor, economice, ale acestei mari, bogate­­ și frumoase teri. Dintre toate problemele ce ne preocupă in ziua de astăzi, cred că problema industriei și comer­țului este poate cea mai vitală. O țară care trăiește prin mijloacele, el este o țară bine așezată, cu temelii pe care se pot clădi pu­ternic atît creditul comercial și politic în interior, cît și cele mai frumoase opere și gîndiri ale oa­­­menilor mari — și aceste temelii le r­epresint­ați d-voastra. Zilele prin care trecem, știm că sînt foarte grele, dar­. cu cît ele sînt mai grele, cu atît rolul d-v. este mai mare și cu atît ele tre-Romănia întregită deschis. Despre problema valorii Resumatul conferinței ținută de G. Tașsă la Văleni Această problemă este foarte în­teresantă de­oarce stă la baza te­oriei socialiste. Valoarea este individuală, cînd represintă aprecierea unui individ asupra unui lucru, și socială, cînd represintă aprecierea colectivă la întregii societăți. Ea nu este tot­deauna în legătură cu utilitatea. Prin utilitate înțelegem calitatea unui lucru de a satisface o trebu­ință a omului. Utilitatea depinde de capriciile sufletului nostru, de exemplu timbrele ștampilate, deși fără nici o valoare, pentru colecți­onari prezintă utilitate. S’a căutat să se explice valoarea cu ajutorul noțiunei de utilitate și s’a spus că utilitatea este supusă aprecierii oa­menilor și că aceste aprecieri re­­prezintă valoarea. S’a văzut însă că definiția dată valorii ca o gra­dație a utilității nu este exactă și raționamentul următor o va dovedi. Valoarea depinde de legea cererii și ofertei, însă ea influențează di­rect oferta și deci cererea (căci, de exemplu, o marfă ieftină este ofe­rită în mari cantități și cererea este deci mică). Așa­dar valoarea influențează cererea deci una nu poate fi causa celeilalte. S’a ajuns la altă explicație: va­loarea este determinată de costul de producție. Se vede ușor însă că și acest raționament este fals că valoarea determină costul de producție și deci, între aceste noți­uni, nu încape raport de cauza­litate. După cum vedem problema nu este tocmai așa de simplă , ea de altfel este foarte veche și Aristotel, care a gîndit-o mult timp, nu i-a putut găsi soluție. El nu-și putea explica pentru ce valoarea a cinci paturi este egală cu a unei case (se vede că așa era pe atunci). Marx, pentru a găsi explicația, pune la baza valorii celor două lucruri diferite, ceva comun. El spune: valoarea casei era egală cu a cinci paturi, pentru că munca depusă pentru a face o casă era egală cu munca confecționării pa­turilor. Deci valoarea este deter­minată de numărul orelor de mun­că pentru producerea obiectului. Această definiție a valorii trebuie să ne determine valoarea forței de muncă prin muncă. Care este mun­ca care determină valoarea însăși a muncii ? Forța de muncă ține atît timp cît are de unde să fie degajată. Pentru ca lucrătorul să degaje muncă, el are nevoie de alimente. Deci valoarea muncii este egală cu valoarea alimentelor care fac alet pe lucrător să producă munca. (La valoarea alimentelor trebuie să se adauge ceva care la mașină este rezerva pentru reparație, est­e anume rezerva pentru timpul cînd muncitorul nu va mai putea munci) Salariul lucrătorului este determi­nat de cantitatea de muncă nece­sară pentru producerea alimente­lor ce el le consumă în timpul cît produce forța de muncă. Salariul fixat, să vedem cîte care trebuie să lucreze lucrătorul. Să presupu­nem că un lucrător are un salariu care reprezintă 5 ore de muncă pentru muncitorul de la­­ țară care în acest timp produce alimente ne­cesare lucrătorului pentru a munci. Lucrătorul ar trebui să muncească și el 5 bare; este însă silit de pa­tron să lucreze de exemplu 15 care și nu se poate împotrivi din cauza numărului mare de lucrători cari sînt fără lucru. Acest profit de 16­care pe zi (marfa este vîndută cu prețul de 15 care de muncă) pen­tru patron se numește plus valoare sau plus valută. Cu cit numărul lucrătorilor este mai mare, cu atît patronul cîștigă mai mult. Intere­sul lui fiind cîștigul cît mai mare, el își mărește numărul lucrătorilor, și astfel se mărește producția fără ca necesitatea să o ceară. Plus valoarea determină deci o supraproducție. In raport cu mă­rirea intrepinderii stă numărul ma­șinilor care înlocuiesc pe jucători. Astfel întări mașinile și mai târziu marea cantitate de bunuri fabri­cate, care determină închiderea fabricii, gonesc pe lucrători lăsîn­­du-i,fără lucru. Șomajul, tinzînd să se perpetueze, fatal organisația ac­tuală merge la distrugere, întreagă această teorie, care se basează pe definiția valorii ca determinată de numărul oazelor de muncă, este a lui Marx și susținută de socialiști. Ne întoarcem însă la valoare. Este adevărat ca ea este determi­nată de muncă ? întăii un exem­plu: o aceiași cantitate de grîu este mai ușor produsă pe un pă­­mînt bun și totuși valoarea este aceiași cu acele produse cu mare greutate pe un pămînt mai slab. Plutare Cotaru mm­iihimiiiei Ikm­­iei. La rectificarea publicată în „Școala“, Organul Asociației Cor­p­ului didactic primar român din ucovina N­r 15—16 din 15 Au­gust 1922 pe pagina „Cronica“ răspund următoarele : D. Simionovici, vice-președinte, și Gain, președinte al susnumitei Asociații, cari au fost represintanți ai învățătorimei bucovinene la con­vorbirile pentru Congresul învăță­­toresc din 30 iunie c. la București, rectifică «aserțiunea mea», publi­cată în «Neamul Românesc» din 19 iulie c. supt titlul de mai sus, spunînd că «d-num ministru ar fi cerut un memoriu numai pentru a putea înlătura, pe baza intervenției d-lui Simionovici, acele puncte din regulamentul de aplicare, care stau în contradicție cu legea agrară pentru învățătorimea bucovineană“. Rog pe toate persoanele care au cetit articolul mieu în «Neamul Ro­mânesc» să judece, dacă un cuvînt este scris, prin care aș fi afirmat, că d. Simionovici n’a intervenit pentru înlăturarea astfel de con­tradicții. Pe mine nu mă importă întreaga lege agrară pentru învățătorimea bucovineană, dar și mai puțin re­gulamentul ei, care știu prea bine că ele amîndouă—și dacă n’ar avea nici o contradicție între sine -stau Deci nu munca este care deter­mină valoarea. Următorul argu­ment arată și mai bine acest lucru. Munca duce la o valoare presta­bilită ; se știe că un litru de vin necesită 2 oare de muncă și deci are valoarea acestor 2 oare de muncă. Dar lucru nu este exact, căci după cîțiva ani litrul de vin este vîndut mult mai scump decît valoarea oarelor de muncă trebuitoare pen­tru a fi produs. Chiar Marx arată că valoarea nu-i determinată de muncă. Dacă ar fi așa, ar trebui ca o exploatare în care capitalul fix este mic și numărul lucrătorilor mare să cîștige mult și o exploa­tare cu capital fix mare și un mic număr de lucrători să cîștige pu­țin. Ar trebui deci ca toate capi­talurile să fugă în întreprinderi în care este foarte mare capitalul cir­culant. Dar chiar Marx observă în al 3-lea volum al „Capitalului“ că nu este astfel și că ambele feluri de întreprinderi dau același cîștig. Deci teoria valorii a lui­­ Marx a căzut. Școala socialistă austriacă a putut explica valoare. Valoarea unui bun, zicea, este determinată de utilitate, cu condi­ții cea mai mare «contradicție» cu legea agrară pentru învățătorimea din regatul vechiu. Mi se pare că d-nii Gain și Si­mionovici nu vor fi uitat faptul că amîndoi au fost aleși, unanim, de învățătorime din cauză că d-nii Constantin Cosmin, fost președinte, Efrim­ Popescu, fost vicepreședinte și Buzneanu, fost casier al comi­tetului sus amintit n’au apărat in­teresele învățătorimii, ci au căutat numai să-și cîștige terenul politic la țerani pentru alegerea d-lui Goz­­min în Senat și a d-lui Popescu în­ Parlamentul averescan, lăsînd fără să se fi sfătuit cu învățătorimea din întreaga Bucovină la o adu­nare politică care a avut loc în 1919 la Cernăuți pentru alcătuirea Reformei agrare și la care au fost mulți țerani „cel mai mare neade­văr“ că învățătorimea bună nu are pămînt în «folosul țerănim­ei». La aceste și la toate persoanele cari au sprijinit declarația falsă a d-lui Popescu, însă niciodată la d-nii Gain și Simionovici, m’am gîndit 'a articolul mieu. De aceia articolul meu din «Nea­mul Românesc» a fost un articol de luptă, care l am bazat pe do­­cumente reale, cerînd mijlocirea reform­ei învățătorimea din Bucov. N. Munteanu ți.a însă ca banul în chestie să fie în cantitate mărginită. De exemplu, fierul și apa, cu toată marea lor valoarea, fiind în cantitate nemăr­ginită nu au valoare individuală. Școala aceasta a observat că pe măsură ce trebuințele scad, scade și utilitatea, deci valoarea. Un fru­­mos exemplu : Un om flămînd are pine tăiată în mai multe părți e­­gale. Ce-o să facă ? Desigur că are să mănînce cu poftă o bucată, două, trei, la a patra o să se sa­ture, iar pe celelalte la va da cî­­nelui care ne închipuim că-i tot atît de nemîncat ca stăpînul la în­ceput- Vedem deci că primei bu­­căți de pîne i s’a dat o mult mai mare valoare, o mai mică celei de a treia și a patra, iar celorlalte o foarte mică. Adevărata valoare a unei bucăți de pene este aceia pe care i-o dă omul sătul. Deci ceia ce determină valoarea lucru­rilor este utilitatea socială finală. Sistemul lui Marx, cu plus va­luta, cade. Marx își făcuse astfel socoteala. Plus valoarea crescînd mereu se va desvolta marea in­dustrie și va suferi industria mică. București, Duminecă­l­in Octombru 1922 BULETINUL EXTERN Situația politică din Turcia europeană a silit ca Sultan să abdice în favoarea principelui moștenitor, Abdul Hegid. — Din Albania se anunță noi revolte, cu care ocasie trupele Guvernului ar fi avut de suferit oare­care intringer. — Revoluția din Grecia n’a luat încă sfîrșit. Miniștrii fostului cabinet au fost arestați și urmează să fie dați judecății ca răspunzători de înfrîngerea din Asia­ Mică. Generalii Platsiras și Gonatas au constituit un Guvern provisoriu care să dea contact cu venizeliștii.­­ Adunarea generală din Angora a încunoști­­ințțat pe Chemai ca să nu întrerupă ostilitățile și să accepte participarea la conferința păcii numai după ce vor fi ocupate Tracia și peninsula Galipoli. In același timp Anglia a hotărît concentrarea trupelor în Galipoli și Ceanac, în caz de ofensivă turcească.­­ Dîntr’o neînțelegere asupra evacuării insulei Sakhalin, negocierile ruso-japoneze au fost rupte. O colonie de rom­b­ii harnici Din prilejul adunării generală a Uniunii am avut ocazia să cunosc un mănunchiu de rom­îni harnici, pe frații noștri din Erie, Pa. Mă așteptam să văd un orășel murdar, cu aierul infectat de fu­mul fabricelor și cu străzile mur­dare și credeam să găsesc pe Ro­­mîni undeva, la marginea orașului, adăpostiți în niște case sărăcăcioase și neigienice. Dar am fost surprins în mod foarte plăcut. In primul loc, orașul Erie este un oraș frumos, curat, cu bogate edificii publice, cu monumente de artă, cu străzi curate și bine pa­vate. Prăvălii frumoase și bogat asortate, fabrici multe, dar situate la periferia orașului, așa că nu sînt în detrimentul sănătății, ca în alte orașe. Romînii, este adevărat, locuiesc cam pe la marginea orașului, dar și aici străzile sînt frumoase, cu­rate, și casele­­ sînt moderne și igie­nice. Vezi cîteva prăvălii, băcănii românești care ar putea fi situate și în centrul orașului. Am fost în casă la cîțiva Rom­îni și am putut constata că și Românul se știe obiș­nui cu traiul mai igienic de cum era acasă, î­n patria veche. In unele locuri am văzut chiar și pu­țin lux, dar pretutindenea o cură­țenie exemplară. Am auzit părerile unor Americani despre emigranți. Una din cele mai obișnuite obiecții ce le fac cu privire la emigranți este că «strică standardul de trai» al muncitorului american. Emigrantul nu trăiește, — spun ei, — în locuința potrivite, ci se mulțămește cu niște colibe *— „hut*“ — rău aierisite, scunde și în cîte o cameră doarme întreaga familie, care adeseori este destul de numeroasă. Un astfel de traiu nu cere multe cheltuieli și emigran­tul strein se mulțămește și cu plata mai puțină, luînd astfel în fabrică locul Americanului care trăiește mai pretențios. Aceste sunt obiecțiile cele mai dese și, de multe ori, ele causează și o oare­care antipatie între Americani față de noii veniți. Ei bine, obiecțiile aceste nu se pot face la Romînii din Erie. Ei lu­crează din greu, ca și ceilalți emi­granți, dar au învățat să trăiască mai bine, cu toate că și ei sunt cruțători, ca toți Romînii din Ame­rica. Nu prea sunt între ei cari să nu-și fi agonisit cîte ceva. Dovada cea mai bună de hăr­nicia lor este frumoasa lor «hală» și biserica. Poate nu va fi „hala“ cea mai frumoasă dintre toate cele românești din America, și nici bi­serica lor nu va fi cea mai pom­poasă, dar un fapt este cert, și anume, că Romînii din Erie nu da­­toresc nici un cent, nici pentru bi­serică nici pentru hală. Ce este mai mult, au încă și o avere fru­mușică. Și colonia românească din Erie nici nu numără prea multe suflete. Nu erau mulți nici în de­cursul războiului, dar acum sunt și mai puțini. Au mers mulți acasă, și locul lor n’a fost luat de cei pu­țini cari vin acum în America. Cum se poate clar ca cei din Erie sa a­­jungă la stare așa de bună ? Prin hărnicie, însuflețire și bună chib­zuială. Inima lor a fost nobilă și s’au însuflețit de tot ce a fost frumos. Au fost dornici de a se vedea cu biserică și cu un lăcaș care să sti­muleze pornirile frumoase ale su­­f­etului lor romanesc, dar au știut că pentru realisarea acestor pla­nuri au lipsă de bani. Și și-au des­chis larg pungile. Bani cîștigați cu muncă istovitoare prin fabrici, bani puși la o parte poate cu multă ab­negație, s’au adunat repede și s’a clădit o biserică de cărămidă care a fost prevăzută cu cărți, odăjdii și celelalte obiecte trebuincioase, intre care și niște clopote care sună «ca acasă», precum îmi spunea un Român neaoș, nu fără puțin or­goliu. Și, în scurt timp, au mai ridicat lingă biserică o «hală» frumoasă cu acomodații moderne care a fost cercetată, în repetite rînduri, și de primarul orașului care a știut a­­precia hărnicia concetățenilor săi de origine românească. Aceasta „hală“ ar face cinste oricărui oraș mai mare din România care are de zece, douăzeci de ori mai mulți locuitori rom­îni de­cît Erie. Romînii din Erie au trecut pe sașii transilvăneni din acel oraș cari n’au decît o hală de scînduri un fel de șură. Și aceasta este mîn­­dria lor. Sîntem datori sa relevăm aceste fapte și să le spunem cîteva cu­vinte de laudă și de îndemînare. Ne gîndim la lucrurile frumoase ce s’ar putea pune la cale în Ro­mânia de cei ce se reîntor acasă. Dar—în loc de despreț—ar trebui să li se dea multă atenție și încu­rajare. Oare pricepe vor acest lu­­cru autoritățile și guvernele din România ? Andrei Popovici (Din ziarul „America“). Pentra istoria Gralorei I. Nu știm să respectăm trecu­tul și dacă a-ți întreba de ce spun asta de la început, n’am de­cît să vă vorbesc de ceva ce se petrece acum supt ochii noștrii. Să dărîmă Primăria veche... Ni­mic mai obișnuit ca dărîmarea unei case vechi, dar această casă veche de vre-o 174 de ani, după socote­lile ce s’au făcut după un leat gă­sit acum la dărîmare, s­triat în tencuială, își are și ea un trecut destul de însemnat în istoria Cra­­iovei. După amintirile unui bătrîn această clădire a fost făcută de un Bibescu, apoi aici a fost primărie, arest, vistirie, la 1858, împrejurul ei, s’a petrecut o răscoală cetățe­nească, în sfîrșit după vechimea și întîmplârile petrecute în jurul a­­cestei clădiri, ne aflăm în fața unui monument istoric pe care însă îl dărîmă­m.

Next